Revoluția din 1989

Anul 1989 în Polonia.
Virtutea politică a moderaţiei și vocaţia conservatoare a Solidarităţii

FLORIN-CIPRIAN MITREA
[University of South-East Europe Lumina]

Abstract:
Assuming that 1989 was a moment of an affirmation of the political cultures belonging to the Central and Eastern Europe’s countries, this article attempts to highlight the specific elements of the overthrow of communism in Poland. In this regard, we analyze the Solidarnosc phenomenon from the perspective of the Polish political culture essential dichotomy: insurectionism vs. organic work. The main conclusion of this paper, entitled „The year 1989 in Poland. The Political Virtue of Moderation and the Conservative Vocation of Polish Solidarity“, is that the roundtable in the 1989 Poland represented the victory of Polish civil society in achieving a synthesis of the most important trends of the Polish political tradition, by assuming the conservative value of moderation as the principal political attitude.

Keywords: revolution; communism; civil society; conservatism; moderation; synthesis; political culture

 

Semnificaţii poloneze ale anului 1989

Ca an al prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, 1989 a căpătat acea aură universal recunoscută ca moment de graţie al revoluţiilor, din aceeași familie cu anii 1848 sau 1968. În același timp, însă, 1989 reprezintă un moment al afirmării culturilor politice, la care fiecare naţiune angajată în răsturnarea unui regim totalitar și-a adus o contribuţie specifică. De aceea, pornind de la constatarea că „fiecare ţară din Europa Centrală și de Est are propria ei istorie și cultură politică“, Ralph Dahrendorf afirma că „una din încântările anului 1989 este redescoperirea acestor deosebiri“.[1] În cazul Poloniei, această specificitate pare a fi fost legată, în cea mai mare măsură, de conturarea semantică a noţiunii de societate civilă. Dacă în anii șaptezeci conceptul de societate civilă era încă marcat atât de o anumită ambiguitate cât și de o pecete ideologică dată de interpretările marxiste, în deceniul nouă al secolului XX, acest concept capătă un nou sens o dată cu dezvoltarea criticii totalitarismului în Polonia.

Astfel, așa cum explică Dominique Colas, această resemantizare a noţiunii de societate civilă trebuie înţeleasă în primul rând ca o expresie a „conflictului dintre Partidul – Stat comunist polonez și apariţia Solidarităţii“.[2] Totodată, anul 1989 în Polonia reprezintă validarea moderaţiei ca virtute politică într-o tradiţie istorică dominată de o lungă dispută între tentaţia revoluţionară și cea a rezistenţei în interiorul status quo-ului politic ostil. Din acest punct de vedere, căderea comunismului în Polonia se remarcă prin totala lipsă de violenţă, ca și în cazul celorlalte revoluţii din Europa Centrală și de Est, cu excepţia tragică a României (unde răsturnarea regimului a fost plătită cu sânge). În Polonia, masa rotundă care a învins comunismul în 1989 a fost, însă, o încununare a unui deceniu de afirmare tenace, autentică și glorioasă a societăţii civile. De aceea, T. G. Ash avea dreptate să afirme că, în 1989, Solidaritatea poloneză a realizat o „istorică contradicţie în termeni“ și anume o „revoluţie pașnică“, întrucât „nu s-au dărâmat nici un fel de Bastilii, nu s-au înălţat ghilotine“.[3] De fapt, subliniază pe bună dreptate Ash, această „tradiţie de nonviolenţă“ și de „analiză raţională a situaţiei“ poate fi regăsită ca notă dominantă a istoriei mișcărilor de opoziţie democratice din Europa Centrală și de Est pe parcursul deceniului nouă al secolului XX. Această atitudine a avut la bază atât o abordare pragmatică (bazată pe conștientizarea faptului că toate armele erau deţinute de regim) cât și o intuiţie de ordin etic (bazată pe dorinţa unui nou început)[4] care să iasă din logica violenţei. Pornind de la aceste premise, semnificaţiile poloneze ale anului 1989 pot fi evidenţiate într-o lumină și mai clară printr-o contextualizare diacronică a ceea ce ar putea fi descris ca tendinţe conservatoare ale culturii politice poloneze.

Dezbaterea strategică în cultura politică poloneză

Unul dintre cele mai importante elemente constitutive ale culturii politice poloneze este reprezentat de dezbaterea privind raportul dintre acţiune și reflecţie, dintre practică și teorie. În contextul dramatic al istoriei moderne a Poloniei, inaugurat de împărţirea ţării între Prusia, Rusia și Austria în anii 1773, 1793 și 1795, lupta pentru apărarea identităţii naţionale a fost înţeleasă ca un efort total, incluzând atât creativitatea spirituală cât și urgenţa faptei. Acesta este motivul pentru care profilul clasic al intelectualului polonez îmbină geniul creator cu militantismul în plan social și politic. Prin urmare, dacă în ceea ce privește modelul dominant al intelectualului se poate vorbi despre o continuitate evidentă în forma mentis a spaţiului public polonez, nu același lucru se poate afirma despre soluţiile de purtare a luptei naţionale pe care elita de pe malurile Vistulei le-a formulat și asumat de-a lungul timpului. În această privinţă, disputa dintre insurecţioniștii romantici și apologeţii muncii organice poate fi considerată ca tensiunea fondatoare a culturii politice poloneze moderne. Astfel, o miză centrală a gândirii și acţiunii politice poloneze a fost, de la sfârșitul secolului XVIII, parcurgând secolele XIX și XX, identificarea unui echilibru între lupta deschisă, violentă, de tip romantic și lupta prin creativitate economică, politică și culturală, ambele căi având ca scop salvarea și promovarea valorilor naţionale.

Unul dintre cele mai importante eforturi de a realiza un echilibru între cele două ipostaze antagonice ale gândirii strategice poloneze, este reprezentat de reacţia tinerilor intelectuali de la 1870, cunoscută și ca generaţia niepokorni (nesupusă), faţă de repetatele eșecuri insurecţioniste și, mai ales, faţă de deprimarea creată de acestea. Formată în special în mediul universitar varșovian, generaţia niepokorni era alcătuită din intelectuali care erau prea mici ca vârstă sau încă nu se născuseră în momentul insurecţiei dezastruoase din 1863. De aceea, ei au reușit, cei dintâi dintre polonezi, să se elibereze de panica creată de înfrângere și să redescopere, într-un mod realist, „viaţa sufletului, viaţa minţii și acţiunea socială“.[5] Dacă pentru pozitiviști insurecţia din 1863 reprezenta o amintire a tinereţii lor, pentru cei de la 1870 ea era cunoscută doar din cărţi și relatări, nefiind o traumă personală. În consecinţă, generaţia niepokorni s-a delimitat de pasivitatea liberalismului polonez, încercând să realizeze o sinteză între elementele pe care le considerau a fi bune în cele două mari curente ale culturii politice poloneze: romantismul și pozitivismul. [6] Scriitorul Stefan Zeromski descria, în 1884, dilemele generaţiei sale, afirmând despre sine că se găsește la răscrucea dintre două lumi, dintre idealism și realism, dintre poezie și știinţă. Prin urmare, în noiembrie 1866, Zeromski își descria generaţia ca fiind una alcătuită din niște mici hamleţi pentru care întrebarea centrală era ce să aleagă între idealismul de tip Mickiewicz și realismul muncii organice. În acest sens, Zygmunt Wasilewski se considera membru al unei generaţii sintetice care avea „romantismul în inimi și pozitivismul în capete“. Delimitându-se de optimismul pozitiviștilor care se mulţumeau să muncească și să accepte, precum și de mesianismul lui Mickiewicz, intelectualii niepokorni s-au dovedit a fi, în cele din urmă, niște romantici în haine pozitiviste, creatori ai unui nou cadru conceptual având în centru ideea „protestului împotriva a tot ceea ce este stricat“. Redescoperind acţiunea socială, această generaţie de la sfârșitul secolului XIX a reușit să îmbine principiile muncii organice cu cele ale idealismului romantic, văzând în ideea de justiţie socială și de independenţă naţională nu un scop în sine ci o sursă de motivaţie pentru acţiune.[7]

Adam Michnik și creativitatea conceptuală a Solidarităţii

Referirea la acest curent, a cărui identitate constă în încercarea de a găsi o punte de mijloc între romantism și organicism, ne ajută să înţelegem fenomenul Solidarnosc într-una din dimensiunile sale esenţiale și anume ca element de continuitate în raport cu tradiţia poloneză a căutării moderaţiei în politică. Elementele constitutive ale acestui curent al culturii politice poloneze sunt: valorizarea sintezei, a efortului de a crea în cadrul status – quo-ului politic, perspectiva gradualistă asupra schimbării sociale și moderaţia. De aceea, acest filon de gândire și acţiune politică poloneză poate fi cel mai bine înţeles din perspectiva modelului teoretic al conservatorismului politic. Putem, astfel, vorbi despre o evoluţie a modelului politic polonez spre o soluţie de tip conservator, al cărei punct culminant și moment paradigmatic este reprezentat de intervalul 1980 – 1989, pe care unii istorici l-au denumit deceniul Solidarităţii.

Dacă perspectiva revoluţionară și romantică asupra politicului pune accentul pe descătușarea maselor și pe angrenarea lor cât mai largă în exerciţiul puterii, pentru conservatori arta cârmuirii constă, mai degrabă, în strunirea energiilor colective. Edmund Burke sublinia că „societatea necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci și ca înclinaţiile de masă sau de grup să fie adesea contracarate“.[8] Potrivit lui Michael Oakeshott, înclinaţia de a fi conservator în politică se întemeiază pe o definire a guvernării ca activitate specifică și limitată și pe refuzul tentaţiei saltului triumfal în problemele social – politice.[9] De aceea, un conservator, „înţelege activitatea guvernării nu ca activitate de a aprinde patimile și de a le da noi obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de moderaţie în activităţile deja prea pătimașe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de pacificare și de reconciliere; nu de a zgândări focul dorinţelor, ci de a-l stinge.“ [10]

În acest registru, al perspectivei conservatoare asupra politicului, se încadrează și discursul antitotalitar al Solidarităţii poloneze în ipotaza sa de „mișcare socială totală“[11]. Această iposatază derivă în primul rând din faptul că Sindicatul Independent și de Auto – administrare Solidaritate a apărut, în august 1980, ca „rezultat extraordinar al apropierii istorice a trei acţiuni distincte“, fiind o „expresie, în același timp, a unei acţiuni muncitorești, sindicaliste, a unei afirmări naţionale și a unei lupte politice pentru obţinerea de drepturi și libertăţi democratice“.[12] Totodată, caracterul total al mișcării rezidă, poate chiar mai pregnant, în descoperirea de către muncitori, intelectuali și Biserică a unui discurs comun al rezistenţei. De aceea, Solidarnosc a devenit, așa cum apreciază istoricul Norman Davies, expresia hotărârii a 36 de milioane de oameni de a trece de la stadiul de „obiect pasiv al politicii“ la cel de „subiect activ“. [13]

Convergenţa discursivă a celor trei bastioane ale societăţii civile poloneze din perioada comunistă nu poate fi înţeleasă decât prin identificarea elementelor comune în jurul cărora s-a coagulat acel „catehism civic“ pe care Adam Michnik îl înţelegea ca pe o definire a „îndatoririlor de bază ale cetăţeanului în Polonia sub legea marţială“.[14] Aceste elemente comune pot fi regăsite în răspunsul pe care fiecare dintre cei trei actori ai „miracolului polonez“ l-au formulat provocării ridicate de tensiunea tradiţională a gândirii politice poloneze, dintre radicalism și moderaţie, dintre exaltarea romantică și realismul politic.

Conceptul de „nou evoluţionism“, formulat de Adam Michnik într-un eseu scris în 1978, reprezintă unul dintre conceptele cheie în procesul de regândire a relaţiilor dintre principalele segmente ale societăţii poloneze, precum și a raportării acesteia din urmă la statul comunist. Prin acest concept, Michnik reușește să provoace ceea ce în termenii teoriei lui Thomas Kuhn[15] ar putea fi numit o „schimbare de paradigmă“. Descriind ca evoluţionism cele două curente de gândire politică izvorâte din momentul denumit „Octombrie polonez“ (când comuniștii polonezi au reușit să-l impună ca secretar general al Partidului comunist polonez în ciuda opoziţiei Moscovei. Acest moment istoric (de care s-au legat speranţele unei părţi semnificative a intelighenţiei poloneze că regimul ar putea evolua în afara tiparului stalinist și ar putea să urmeze o direcţie înrudită cu principiile și practicile PPS – ului interbelic) este văzut de Michnik ca matrice originară a celor două curente evoluţioniste din politica poloneză postbelică. Primul curent la care se referă Michnik este revizionismul pe care îl definește ca fiind caracterizat de ideea posibilităţii „de umanizare și democratizare“ a sistemului care exercită puterea, precum și de speranţa că acest sistem are „capacitatea de asimilare prin doctrina marxistă oficială a unor noţiuni din știinţele umane și sociale actuale“[16]. Pornind de la aceste premise, revizioniștii cultivau speranţa că participând din interior la evoluţia partidului și a doctrinei sale, vor putea să determine, în timp, instaurarea unui „absolutism luminat socialist“ la conducerea formaţiunii. Subliniind valoarea operelor și a contribuţiei revizioniștilor la promovarea unei atitudini active din punct de vedere social (opusă „pasivităţii și emigraţiei interioare“) Michnik afirmă, tranșant, că limita acestei strategii politice a devenit evidentă după evenimentele din martie 1968, când s-a produs ruptura dintre intelighenţia revizionistă și Partid, speranţa unei democratizări a sistemului dovedindu-se iluzorie. De cealaltă parte, neopozitivismul reprezenta o continuare, prin liderul Stanislaw Stomma, a orientării susţinute de Roman Dmowski, promotorul democraţiei naţionale, la începutul secolului XX, și care consta în păstrarea unor relaţii pașnice cu „puterea rusă“ și construirea treptată a unei mișcări politice pregătită să preia, la momentul oportun, conducerea poporului polonez.

În ceea ce privește asemănarea dintre revizionism și neopozitivism, aceasta este reprezentată chiar de greșeala fundamentală pe care le-o reproșează Michnik și anume faptul că atât unii cât și ceilalţi se adresau sistemului și nu societăţii, întrucât porneau de la premisa că schimbarea nu poate veni decât de sus, prin bunăvoinţa „prinţului comunist“. O astfel perspectivă de a se raporta la realitatea politică a fost invalidată, susţine Michnik, în primul rând de către protestele muncitorilor și ale intelectualilor care, intrând în conflict deschis cu puterea, au arătat că aceasta nu poate fi un termen de referinţă pentru construirea unei mișcări opoziţioniste. Celor două tipare ale gândirii politice poloneze postbelice, Michnik le contrapune conceptul de nou evoluţionism ale cărui principii de bază sunt: îndreptarea mesajului politic spre societate și nu spre putere, alimentarea unei mișcări sociale (prin strângerea legăturilor cu clasa muncitoare, ca principal bastion de presiune ) de jos în sus, mizarea pe „schimbări progresive și parţiale, nu pe o răsturnare violentă a sistemului existent“, asumarea și practicarea unei „lupte continue pentru reforme, în favoarea unei evoluţii care va spori libertăţile civice și va garanta respectarea drepturilor omului“[17].

Astfel, paradigma în care ideea de evoluţie (spre democratizare) se referea la structurile partidului, este înlocuită de paradigma în care speranţa de evoluţie era legată de potenţialul de coagulare a societăţii civile, proces îndelungat care „presupune ca de fiecare dată să fie rupte barierele fricii și să se nască o conștiinţă politică nouă.“[18] De asemenea, interesant este faptul că, la Michnik, principiul revoluţionar al discontinuităţii, al rupturii, este folosit doar la nivelul construcţiei teoretice, pentru a marca distincţia esenţială dintre evoluţionism și noul evoluţionism, însă în ceea ce privește punerea în practică a noii paradigme de rezistenţă antitotalitară, Michnik pledează nu pentru un principiu revoluţionar ci mai degrabă pentru unul cumulativ, pentru o strategie a pașilor mărunţi dar consecvenţi care să aibă drept scop creșterea progresivă a „presiunii bazei“ asupra aparatului de stat.

Momentul 1968 împarte, așadar, gândirea politică a lui Michnik în două mari categorii: critica formulată de pe baze revizioniste (premisa fiind rezumată de expresia „sistemul era al meu“[19]) și critica formulată pornind de la premise metafizice care au condus la abordarea realităţii politice a acelei perioade din perspectiva dihotomiei bine (echivalat cu tot ce ţine de sfera societăţii civile, adică a independenţei faţă de puterea politică) versus rău (identificat cu partidul – stat). Această evoluţie corespunde descrierii pe care o face chiar Michnik traseului ideatic parcurs de „opoziţia la dictatura comunistă“ [20] ca desfășurându-se între stadiul „revoltei florii împotriva rădăcinilor“ (ilustrată de o critică a practicilor comuniste, formulată din interiorul sistemului de valori comunist) și „critica metafizică“ (ale cărei principii fundamentale erau „atacul la adresa aparenţei înșelătoare a comunismului“ și respingerea pretenţiei la deţinerea „controlului absolut asupra indivizilor“). În timp ce prima fază s-a caracterizat prin „lupta raţiunii împotriva iraţionalului“, a doua „s-a fundamentat pe apărarea legii naturale împotriva pretenţiilor raţiunii descătușate“[21]. În viziunea lui Michnik, ambele etape ale revoltei, în ciuda diferenţelor dintre ele, s-au originat în valori aparţinând mai degrabă Revoluţiei Americane decât celei Franceze, această genealogie spirituală explicându-se prin dimensiunea profund antiutopică a criticii poloneze a totalitarismului. Definind comunismul ca fiind „o tentaţie și o iluzie“[22], Michnik se apropie de concluzia formulată de modelul său intelectual, filozoful Leszek Kolakowski care, la finalul monumentalei analize dedicate marxismului și curentelor sale, subliniază că „marxismul a fost cea mai mare închipuire a secolului nostru. A fost un vis oferind perspectiva unei societăţi a unităţii perfecte, în care toate aspiraţiile umane vor fi îndeplinite și toate valorile reconciliate“.[23] Critica politicii ca vis sau a politicii saltului triumfal este, de altfel, unul dintre argumentele importante ale perspectivei exprimate și de filozoful conservator Michael Oakeshott. Folosirea visurilor personale ca energie politică generează, potrivit lui Oakeshott, „viziunea unei alcătuiri a vieţii oamenilor din care a fost înlăturat orice prilej de conflict, viziunea unei activităţi umane coordonate și aranjate pentru a merge într-o singură direcţie.“[24] Semnificativ, în acest context, este faptul că și Vaclav Havel identifica perpetuarea unei „lumi a visului prezentată ca realitate“[25] ca expresie a patologiei sistemului totalitar.

O altă etapă importantă a gândirii politice a lui Adam Michnik este cea care urmează înfrângerii „augustului polonez“ și instaurării legii marţiale de către generalul Jaruzelski, la 13 decembrie 1981. Această perioadă are două trăsături principale: pe de o parte, pe parcursul ei Michnik a cunoscut în profunzime experienţa temniţei, iar pe de altă parte este perioada pe care autorul „Scrisorilor din închisoare“ o definește ca post –totalitară. Pentru Michnik, cele 18 luni de închisoare au reprezentat „o adevărată școală“, întrucât datorită lor a reușit să înţeleagă faptul că „sistemul de referinţă fundamental în comunism nu este lupta de clasă, nici războiul dintre diferite pături sociale, ci relaţia dintre deţinuţi și temniceri“.[26]

Respingerea virulentă a tentativelor puterii de a înmuia absolutismul moral al opoziţioniștilor, este consecinţa firească a presupoziţiilor metafizice pe care Michnik a mărturisit că și-a construit critica antitotalitară, după depășirea iluziei revizioniste. Aceste presupoziţii care identifică totalitarismul marxist – leninist nu numai cu pericolul exterminării fizice ci în primul rând cu o agresiune radicală împotriva identităţii morale a persoanei umane, pot fi regăsite și la alţi intelectuali polonezi, precum Czeslaw Milosz și Alexander Wat (în acest sens Wat subliniază că natura fundamental malefică a comunismului este ilustrată cel mai elocvent de faptul că această ideologie a fost capabilă să transforme unii „oameni splendizi“, care ca deţinuţi în închisoarea moscovită Lubyanka au răspuns regimului de tortură prin reacţii de verticalitate morală, în „zdrenţe“ morale după eliberare. Din acest punct de vedere, Wat consideră că „privilegiile oficiale“ sunt „de o sută de ori mai periculoase decât închisoarea“ [27], concepţie foarte asemănătoare reacţiei tranșante avute de Michnik faţă de propunerile pe care i le făcea puterea de a trăi în lux pe Coasta de Azur cu condiţia de a părăsi Polonia și, implicit, lupta de rezistenţă.

De altfel, ideea păstrării integrităţii morale a persoanei și a comunităţii ca cel mai eficace mod de luptă împotriva sistemului totalitar a cunoscut în Polonia anilor 80 o largă popularitate în primul rând printre intelectuali dar și printre reprezentanţii altor categorii sociale. O ilustrare elocventă a acestui fenomen a oferit-o mișcarea declanșată de Frăţia Cumpătării împotriva patimii alcoolismului în societatea poloneză. Pornită de la un grup de intelectuali catolici din mai multe parohii ale Varșoviei, mișcarea împotriva alcoolismului a luat proporţii nebănuite ajungând pănă la manifestaţii de stradă nonviolente, boicotarea pașnică a transportului și comercializării de băuturi alcoolice (după modelul strategiei lui Gandhi de boicotare a taxelor britanice pe sarea indienilor). Cu timpul, această mișcare a fost identificată tot mai clar cu o atitudine de opoziţie faţă de degradarea morală pe care regimul comunist o provoca cetăţenilor săi. Această campanie de succes a demonstrat polonezilor că activismul social poate oferi repere în politică și că o mișcare morală poate zdruncina stâlpii sistemului comunist până la a-i înlătura, cu condiţia să fie de cursă lungă.[28]

Totodată, trecerea de la „Solidaritatea“ la solidaritate pur și simplu (din pricina asumării nevoite a clandestinităţii), de la revoluţia autolimitată la rezistenţă, presupune, în viziunea lui Michnik, lupta constantă împotriva dezbinării și atomizării indivizilor (pe care Hannah Arendt le identifica drept instrumente ale oricărui regim totalitar[29]) și o permanentă situare în adevăr prin stabilirea unor limite ale negocierii care să delimiteze clar spaţiul destinat compromisului de cel rezervat valorilor nenegociabile. Prin evidenţierea faptului că în spatele Solidarnosc, ca denumire a unei mișcări sociale, se află o realitate mai profundă, o valoare morală, care trebuie în permanenţă activată, Michnik se apropie de etica formulată de Joseph Tischner. Astfel, pentru Tischner, etica Solidarităţii are la bază conștiinţa ca voce a lui Dumnezeu și ca realitate autonomă, asemeni raţiunii și voinţei. De aceea, subliniază Tischner, „solidaritatea autentică este solidaritatea conștiinţelor“ și are ca temei parabola bunului samaritean. Cu alte cuvinte, înainte de a fi numele unui sindicat, Solidaritatea, ca valoare morală, este acţiunea bună a samariteanului ca răspuns la apelul concret al unui om concret și ca ajutorare vie și spontană a celor care suferă din cauza altora.[30] De aceea, disponibilitatea pentru compromis nu este utilă și justificabilă decât dacă este dublată de asumarea unei intransigenţe morale. Altminteri, „cine a vrut să-i dea Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, a sfârșit prin a da totul poliţiei, pentru că nu și-a închipuit că există situaţii în care ambiguitatea se transformă în claritate, iar jumătatea de adevăr devine minciună sfruntată.“[31] Fidel convingerii că rolul intelectualilor într-o mișcare dizidentă este de a crea o „viziune politică“ și de a produce la timp „reflecţiile despre schimbarea sistemică“[32], Michnik a încercat să propună societăţii poloneze nu atât un catehism al revoluţionarului, cât un catehism al rezistenţei care nu presupune neapărat o atitudine eroică a indivizilor ci, mai degrabă, a atitudine a bunului simţ și a asumării unei „vieţi în demnitate“. Subliniind că „eroismul presupune o stare de excepţie“ iar „astăzi polonezii au nevoie de normalitate pentru a se opune puterii militaro – poliţienești“, Michnik pledează pentru depășirea dihotomiei clasice din gândirea politică poloneză, (care opunea insurecţionismul romantic, organicismului realist), propunând sintetizarea părţilor bune ale celor două poziţii, în modelul unei strategii organiciste în formă și insurecţionistă în substanţă. „Cu alte cuvinte, dilema clasică poate fi descrisă ca opoziţie între activitatea clandestină și colaboraţionism, și nu doar ca opoziţie a clandestinităţii și a insurecţionismului.“[33] În acest context, specificul cel mai puternic al gândirii politice a lui Adam Michnik pare a fi legat de asumarea unei vocaţii sintetizatoare cu rol de mediere între diferitele curente de idei poloneze. De altfel, Michnik considera că însuși discursul dizident al intelighenţiei trebuie să se configureze într-o zonă de echilibru între diverse perechi antinomice. De aceea, Michnik descrie ethosul rezistenţei poloneze ca fiind hrănit de o matrice spirituală caracterizată prin dualism conceptual. Astfel, avem de-a face cu dialogul dintre modelul exilului și modelul emigraţiei interioare, (tensiune rezumată de „eterna întrebare poloneză“:„aici sau acolo, emigraţie reală sau crearea unor structuri independente?“[34]), cu dihotomia revizionism versus neopozitivism, cu disputa dintre strategia schimbării bruște[35] și strategia marșului cel lung[36] precum și conflictul clasic dintre insurecţionism[37] (ca atitudine bazată pe intransigenţă morală și contestare făţișă a regimului) și organicism[38] (ca expresie a tacticii minimei rezistenţe, și a acceptării compromisului cu puterea, dublată de asumarea clandestinităţii ca formă de luptă împotriva sistemului totalitar).

Așadar, efortul analitic făcut de Michnik pentru crearea unor concepte noi care să cuprindă vasta plajă antinomică a curentelor poloneze de gândire politică, are drept miză principală rezolvarea tensiunii dintre discursul subversiv radical și discursul subversiv moderat, acest demers teoretic putând fi comparat, într-o anumită măsură, cu teoria lui Giovanni Sartori despre raportul dintre context și idealurile democratice. Potrivit lui Sartori, din funcţia reactivă a idealurilor (născută din nemulţumirea faţă de realitate) poate decurge fie un idealism bun (ca energie pentru depășirea obstacolelor ridicate de un mediu ostil) fie un idealism rău (ca pervertire a perfecţionismului) care poate avea un efect de bumerang asupra idealului în sine, din pricina aplicării radicalismului reactiv într-un mediu care nu necesită acest lucru. [39] Dacă aplicăm grila sartoriană la gândirea politică a lui Michnik de după 1981, rezultatul ar fi evidenţierea preocupării acesteia din urmă pentru schiţarea unui îndreptar de justă utilizare într-un regim post – totalitar a energiei reactive a idealului democratic. În acest context, termenul cheie este post-totalitarism pe care Michnik îl folosește atât pentru a explica filosofia de acţiune a KOR cât și pentru a descrie realitatea poloneză de după apariţia „Solidarităţii“. Astfel, conceptul de post – totalitarism semnifică faptul că „puterea era încă totalitară, în timp ce societatea era deja antitotalitară, se revolta și își crea propriile instituţii independente, care au condus la ceva ce am putea numi o societate civilă în accepţiunea lui Tocqueville.“[40] De altfel, Michnik precizează că trecerea de la „nucleul dur al KOR“ (reprezentat de aproximativ 2000 de oameni) la cei zece milioane de membri ai „Solidarnosc“, s-a făcut pe baza unui „arhetip“ format dintr-un „anumit model de gândire politică în cadrul unui sistem totalitar, un anume curaj civic și edificarea unor instituţii independente într-o societate civilă“[41]. În acest context, legea marţială decretată de Jaruzelski și arestarea liderilor „Solidarităţii“ n-au făcut decât să accentueze victoria morală repurtată de societatea civilă poloneză. De aceea, în perioada ulterioară acestui moment, cea mai potrivită strategie de luptă consta în conservarea solidarităţii sociale ca exerciţiu de viaţă normală, refuzul cotidian de a minţi și conștientizarea faptului că nici o înfrângere nu este definitivă.

O componentă principală a gândirii politice a lui Michnik se referă la responsabilitatea intelectualilor în mișcarea de rezistenţă. De aceea, potrivit istoricului polonez, faptul că mișcarea de rezistenţă antitotalitară poloneză a fost luată prin surprindere de instaurarea legii marţiale de către generalul Jaruzelski poate fi reproșat, într-o mare măsură, consilierilor Solidarităţii întrucât lor „le revenea misiunea să creeze, în calitatea lor de intelectuali, o viziune politică a sindicatului“. Cauza acestei defecţiuni rezidă, potrivit lui Michnik, în faptul că „reflecţiile teoretice despre schimbarea sistemică“ au avut loc în urma evenimentelor, reflecţia politică fiind precedată, ca și în alte cazuri din istoria poloneză, de practică. [42] Așadar, potrivit lui Michnik, vulnerabilitatea sindicatului era, în primul rând, la nivelul teoriei politice.

Raportul dintre acţiunea și reflecţia politică este utilizat ca grilă de analizare a fenomenului Solidarnosc și de către Jadwiga Staniszkis, un alt intelectual implicat în evenimentele miracolului polonez. În opinia lui Staniszkis activitatea Solidarităţii, înainte de intrarea în stadiul conspiraţiei deschise, se împarte în două perioade: o perioadă de instituţionalizare, care a durat până în vara anului 1980, când a avut loc o revoluţie autolimitată, și o perioadă de agravare a crizei de identitate, între septembrie 1980 și martie 1981.[43] Caracterul autolimitat al revoluţiei poloneze a fost rezultatul conlucrării dintre liderii sindicatului și consilierii proveniţi din rândurile intelectualilor și a avut ca efect o deradicalizare a mișcării. Accentul, în această perioadă, cade pe ceea ce Staniszkis numește „o revoluţie culturală autentică“. Acest fenomen a jucat rolul unui vector de mobilitate socială ascendentă a clasei muncitorilor în sensul că aceștia, „foarte repede, s-au decis să vorbească“, imitând limbajul liderilor lor. Purtaţi de acest val de emulaţie, muncitorii s-au străduit în mod conștient să-și ridice potenţialul semantic astfel încât au dobândit o capacitate de generalizare comparabilă cu cea a oamenilor puterii și a intelectualilor.[44] Această împărtășire a puterilor cuvântului de către intelectuali și muncitori reprezintă, de fapt, temeiul polisului paralel pe care fenomenul Solidarnosc a reușit să-l construiască în interiorul unui regim totalitar. Totodată, colaborarea intelectuali – muncitori a avut ca efect creșterea calitativă a fiecărei categorii în parte. Pe de o parte intelectualii s-au simţit cu adevărat utili și au primit ocazia de a-și pune în practică ideile, prin acţiune. De aceea, Tadeusz Mazowiecki s-a declarat entuziasmat de modul direct în care Lech Walesa l-a întrebat, în august 1980, la Gdansk, cu ce anume îi pot ajuta în mod concret intelectualii pe muncitori. Din acest dialog, s-a născut, pe 24 august 1980, Comisia de Experţi de pe lângă Comitetul de Grevă al Întreprinderilor de la Șantierele Navale din Gdansk avându-i în componenţă pe Tadeusz Mazowiecki, Bogdan Cywinski, Bronislaw Geremek, Tadeusz Kowalik, Waldemar Kuczynski, Jadwiga Staniszkis, Andrzej Wielowiejski.[45]

De cealaltă parte, muncitorii au descoperit puterea conceptelor și a ideilor și s-au deprins în utilizarea lor, cu frenezia și prospeţimea descoperirii unui orizont nou. Una dintre cele mai frumoase ilustrări ale acestei comuniuni este prefaţa scrisă de Lech Walesa, muncitorul și luptătorul, la una dintre ediţiile cărţii lui Josef Tischner, preotul, profesorul și filozoful, despre Etica Solidarităţii. Foarte semnificativ este faptul că în acea postfaţă Walesa se concentrează tocmai asupra interpretării conluziei lui Tischner potrivit căreia „o minciună este o boală a limbajului“ și asupra temei restaurării adevăratului sens al cuvintelor. Astfel, în opinia liderului sindicatului, cartea lui Tischner „recuperează sensul cuvintelor care în ţara mea au fost golite de conţinutul lor firesc de către propaganda care le-a dat un sens cu totul diferit, unul orwellian“.[46]

O altă trăsătură importantă a „revoluţiei autolimitate“ a fost înlocuirea referinţelor ideologice cu o tăcere tactică în faţa adversarului. Această atitudine fiind, de fapt, așa cum explică Staniszkis, înlocuită cu bogăţia unei mentalităţi comune a membrilor Solidarnosc care ţinea locul ideologiei. Această lipsă a elementelor ideologice era, totodată, și o caracteristică a profundei neîncrederi faţă de ideologia care caracteriza regimurile post-totalitare.[47] Conceptul de revoluţie autolimitată scoate în evidenţă, o dată în plus, valabilitatea programului lui Michnik, potrivit căruia, prin depășirea revizionismului societatea poloneză își va schimba centrul atenţiei de pe evoluţia puterii comuniste pe propria coagulare, organizare și autonomie. Acest principiu a fost ilustrat și în cadrul dezbaterilor intense purtate în cadrul congreselor sindicatului și în paginile unor publicaţiei „Tygodnik Solidarnosc“, dar și în mediile universitare, asupra problemei autogestiunii. Cu o astfel de ocazie, Bronislaw Geremek descria autogestiunea drept o modalitate de însănătoșire a societăţii și, totodată, „un instrument de presiune exercitat asupra statului“, văzând în nașterea Solidarnosc momentul de redobândire a suveranităţii poloneze.[48]

Suspendarea temporară a ierarhiei de status dintre intelectuali și muncitori, a luat sfârșit în urma acordului de la Varșovia încheiat pe 30 mai 1981, după criza de la Bydgoszsc. Redactat de experţii guvernului și de cei ai Solidarităţii, acordul uimește prin limbajul său ocolitor, sofisticat și aluziv astfel încât muncitorii au resimţit un șoc, întrucât din text nu se putea înţelege ceea ce s-a câștigat și cea ce s-a pierdut. Mai mult decât atât, acest compromis cu guvernul a frânat entuziasmul și pregătirile penru greva generală. Totodată, subliniază Staniszkis, prin elaborarea și semnarea acelui text, intelectualii au restabilit „ierarhia bazată pe diferenţierea puterii semantice“, muncitorii rămânând cu impresia că au fost deposedaţi de propriile lor capacităţi de creaţie. Astfel, revoluţia culturală a Solidarităţii, ca vector de mobilitate socială ascendentă a muncitorilor, a fost întreruptă, o dată cu ea încheindu-se și prima fază a istoriei sindicatului. O consecinţă vizibilă a diminuării calităţii comunicării dintre intelectuali și muncitori a fost demobilizarea semnificativă a sindicaliștilor de la bază.[49]

Concluzii

Ceea ce a încearcat și a reușit etica rezistenţei descrisă de Michnik, și care poate fi poziţionată undeva la mijlocul distanţei dintre categoriile weberiene de „etică a convingerilor“ și „etică a responsabilităţilor“[50], a fost tocmai formularea unei soluţii la această criză de comunicare, prin evidenţierea necesităţii diseminării atitudinii dizidenţei dinspre intelectualii critici spre întregul corp social. În același timp, dacă anul 1989 poate fi definit ca moment al „reunificării limbajului“[51] și restaurării comunicării autentice între cetăţenii de o parte și cealaltă a fostei Cortine de Fier, acest lucru a fost posibil și pentru că, mai întâi, liderii Solidarităţii poloneze au optat pentru negociere, echilibru și moderaţie atât în raporturile dintre actorii societăţii civile cât și în confruntarea dintre aceasta și regimul comunist totalitar. Datorită asumării acestui tip de realism politic de către liderii Solidarităţii, Bronislaw Geremek avea dreptate să afirme că „eram puternici prin ceea ce nu avea puterea – susţinerea socială, speranţele și valorile pe care doream să le urmăm“ iar „modul de a gândi al lui Lech Walesa, reperele lui creștine au făcut ca el să caute soluţii care nu necesitau preţul vieţii și al sângelui“.[52]

Bibliografie

ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 1994.

ASH, Timothy Garton, „Anul adevărului“, în Tismăneanu, Vladimir (coordonator), Revoluţiile din 1989. Între trecut și viitor, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Iași, Editura Polirom, 1999.

BRIAN, Porter, When Nationalism Began to Hate. Imagining Modern Politics in Nineteenth – Century Poland, New York, Oxford University Press, 2000.

COLAS, Dominique, Genealogia fanatismului și a societăţii civile, traducere de Cristina Arion, Mircea Secure și Alina Vasile, București, Editura Nemira, 1992.

DAHRENDORF, Ralf, Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, traducere de Marina Sandu, București, Editura Humanitas, 1993.

DAVIES, Norman, The Past in Poland’s Present, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001.

HAVEL, Vaclav, Viaţa în adevăr, traducere de Jean Grosu, București, Editura Univers, 1997. ILIESCU, Adrian – Paul; SOLCAN, MIHAIL – Radu (editori), Limitele puterii, București, Editura All, 1994.

KENNEY, Padraic, Carnavalul revoluţiei: Europa Centrală, 1989, traducere de Laura Stroe – Botorcu, București, Editura Curtea Veche, 2007.

KOLAKOWSKI, Leszek, in Main Currents of Marxism. Its Origin,Growth and Dissolution,vol. III, „The Breakdown“, Oxford, Clarendon Press, 1978

KUHN, Thomas S., Structura revoluţiilor știinţifice, traducere de Radu J. Bogdan, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, 1976.

MICHNIK, Adam, Scrisori din închisoare și alte eseuri, traducere de Adriana Babeţi și Mircea Mihăieș, Iași, Editura Polirom, 1997.

MICHNIK, Adam, Restauraţia de catifea, traducere de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereșan, Dana Crăciun, Ioana Copil – Popovici, Iași, Editura Polirom, 2001.

OAKESHOTT, Michael, Raţionalismul în politică, traducere de Adrian – Paul Iliescu, București, Editura All, 1995.

PANNE, J. – L. et Wallon, E. (ed.), L’entreprise social. Le pari autogestionnaire de Solidarnosc, Paris, Editions L’Harmattan 57, 1986.

SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Iași, Editura Polirom, 1999.

STANISZKIS, Jadwiga, Pologne, la revolution autolimitee, traduit de l’anglais par Noelle Burgi, Alain Brosset et Alain Wallon (Paris: Presses Universitaires de France, 1982.

TISCHNER, Jozef, Ethique de solidarite, Limoges, Librairie Adolphe Ardant, 1983.

WALESA, Lech, Drumul spre adevăr. Autobiografie, traducere de Constantin Geambașu, București, Editura Curtea Veche, 2011.

WAT, Alexander, My century, New York, New York Review Books, 1988.

WIEVIORKA, Michel, Spaţiul rasismului, traducere de Alana Șabac, București, Editura Humanitas, 1994.

NOTE

[10] Oakeshott, Raţionalismul, 102.

FLORIN-CIPRIAN MITREA este doctor în știinţe politice al Universităţii București, cu teza „Intelectualii în totalitarism. Fundamentele culturale ale criticii poloneze a comunismului (1945 – 1989).“ A publicat articole știinţifice în revistele: Sfera Politicii, Revista de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale a Academiei Române, Romanoslavica, South – East European Journal of Political Science. În prezent este lector universitar în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale și Studii Europene al Universităţii Europei de Sud – Est Lumina și membru în colectivul de redacţie al South – East European Journal of Political Science.

 sus