Revoluția din 1989

Dumitru Popescu și Revoluţia Română din 1989[1]

NARCIS RONALD POPESCU
[University of Bucharest]

Abstract:
By the late 1980s, Ceaușescu had transformed Romania into a police state. The uprising from december 1989 that led to Ceaușescu’s downfall began with some incidents in Timisoara on 16 of December. The demonstrations spread to Bucharest, and further to others cities of Romania. We aimed to treat in this paper the Romanian Revolution of 1989, a mixture of spontaneous general uprising and conspiracy against Ceaușescu organized by reform communists and disaffected elements of the Securitate and army. The perspective from which we have chosen to look at the event (and also to the road to the shock of december 1989) is through Dumitru Popescu’s memoirs. Dumitru Popescu, ex- vice president of the State Committee for Culture and Art and President of the Council of Socialist Culture and Education, was one of the creators of the Ceausescu’s ideology. He graduate the Party School of Social Sciences „A.A. Jdanov“ in 1957- an ideological training institute where besides the unconditional commitment to the party some cultural training was required as well.

Keywords: Romanian Revolution; Nicolae Ceausescu; Romanian Communist Party; communist elite; 1980s austerity policy in Romania; Central Committee; ideologue

 

Introducere

Porţiunea naţionalismului comunist și a izolaţionismului ceaușist l-a avut printre animatori. Dumitru Popescu (cel care adesea este evocat sub numele „Dumnezeu-Popescu“) a fost unul dintre promotorii principali ai formulelor de elogiere a „geniului“ secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceușescu. Sursa principală pe care am mizat în surprinderea Revoluţiei Române din punctul de vedere al unuia dintre principalii promotori ai cultului lui Nicolae Ceaușescu constă în memoriile acestuia citind seria de volume „Cronos autodevorandu-se“, amintirile, aparute la editura Curtea Veche, ale fostului secretar al CC al PCR cât și pe baza lucrării acestuia Am fost și cioplitor de himere-Un fost comunist se destăinuie, apărută în ianuarie 1993 la Editura Expres.

Cu toate că memoriile lui Dumitru Popescu poartă pecetea caracteristică memoriilor foștilor potentaţi comuniști, a autojustificării, tonul fiind unul de autoîndreptăţire în cea mai mare parte a dezvăluirilor făcute în virtutea „intenţiilor constructive“ care au animat acţiunile din perioada comunistă, vom încerca să facem o paralelă istorică între șirul real al evenimentelor și mărturisirile făcute de fostul ideolog în memoriile sale. Totodată, voi încerca să prezint ceva mai amănunţit ce a reprezentat un om ca Dumitru Popescu și ce rol a avut acesta în angrenajul regimului Ceaușescu pe baza mărturisirilor sale.[2] În calitatea lui de idolog al partidului în perioada Ceaușescu, Dumitru Popescu (născut in 1928, la Turnu Măgurele) a absolvit știinţele economice (1951). A intrat in presă ca redactor la Contemporanul (1950), a fost redactor-șef la Scinteia Tineretului (1956-1960), director general la Agerpres (1960-1962), redactor-șef la Scinteia (1965-1968) și, vreme de șase ani, președinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii.

Printre alte demnităţi politice, a fost ministru adjunct al Culturii (1962-1965), membru al CC al PCR pe tot parcursul „epocii Ceaușescu“, membru al CPEx (1969-1989), rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu“ (1981-1989), condamnat in „lotul CPEx“ după prăbușirea regimului.

A scris numeroase volume de proză, poezie și eseuri, după 1990 dedicându-se memorialisticii.[3]

Astfel, obiectivul acestui articol este să încercăm a reconstitui Revoluţia Română din 1989 din perspectiva celui pe care l-am prezentat mai sus, unul dintre personajele centrale ale ideologiei regimului Ceaușescu.

Trebuie precizat faptul că Dumnezeu-Popescu a fost una dintre elitele partidului, acesta a fost pregătit la Școala Superioară de Știinţe Sociale A.A.Jdanov. Școala Superioară de Știinţe Sociale „A.A. Jdanov“ a fost una din componentele veritabile ale mecanismului de sovietizare, pus în mișcare în România și accelerat, după însușirea rezultatului alegerilor din 19 noiembrie 1946, de comuniștii români.[4]

Totodată, acesta a beneficiat și de un stagiu de specializare suplimentară în străinătate (Școala Jdanov din Leningrad-omolog insituţional al celei din România)[5]. Îl putem considera pe acesta drept un produs al treptei cea mai performante a învăţământului de partid din România. Recrutarea acestuia trebuia să se facă utilizând criterii politice dar și de pregătire intelectuală. În acest scop, a fost organizat un sistem de educaţie în interiorul P.M.R., pe diferite niveluri (universităţi de partid, facultăţi muncitorești, cursuri de un an, de șase luni etc.).

Formarea cadrelor trebuia să atingă mai multe obiective: îndoctrinarea, profesionalizarea cadrelor, asigurarea unui corp de cadre.

Acestui tip de instituţionalizare îi este caracteristică o autonomie ridicată faţă de societate, o străpungere-break-through- decisivă, o realizare percepută corect ca fiind dependentă de crearea unei organizaţii ai cărei membri să aibă puţine angajamente externe. De fapt, în atenţia preocupării sale de creare a unui aparat de cadre relativ imun la apelurile societăţii înconjurătoare, insistenţa elitei românești asupra controlului era perfect îndreptăţită. Cu alte cuvinte, aparatul de partid, pe măsura creșterii gradului de instituţionlaizare, se separă de mediul social.Rolul lui fiind acela de a înfăptui proiectul unei elite care se imaginează mesianic-revoluţionară.[6]

Am făcut aceste precizări pentru a contura profilul celui care a fost Dumitru Popescu.

Mai departe, înainte de a ajunge la momentul Revoluţiei facem o scurtă recapitulare a șirului evenimentelor din spaţiul cultural-ideologic care au dus la situaţia încrâncenată a societăţii românești de la finalul anilor 80.

Drumul spre prăbușire al regimului Ceaușescu

Astfel, în România regimului lui Ceaușescu, în 1971 tezele din iulie au reprezentat semnalul declanșării unui proces de redogmatizare a literaturii române, al doilea după cel ce a urmat Revoluţiei maghiare din 1956. Pentru intelectuali, schimbarea subită a politicii culturale în chiar momentul tentativei de desovietizare a reprezentat un moment de tulburare.[7]

În 1974 este adoptată Legea presei din RSR prin care se precizează condiţiile în care pot să își desfășoare mai departe activitatea instituţii de presă, toate, bineînţeles, aflate sub conducerea Partidului Comunist Român. Practic, presei îi fusese reconfirmat statutul de instrument al propagandei oficiale și cel al ziaristului – de activist al partidului (asimilat propagandistului).[8]

Ar mai fi de punctat un paradox interesant, împrejurarea care a dus la înăsprirea controlului asupra culturii, și anume a fost gestul desfiinţării oficiale, în 1977, de către Ceaușescu a instituţiei cenzurii (Comitetul pentru presă și tipărituri), acest lucru ducând la transformarea fiecărei redacţii într-un laborator de cenzură.

Dumitru Popescu comentează declinul regimului Ceaușescu făcând o paralelă în memoriile sale cu regimul cubanez al lui Fidel Castro. „La finalul anilor 70, dintre veteranii primei etape a puterii comuniste au mai rămas doi: Fidel Castro și Kim Ir Sen. Primul a condus revolta ţăranilor cubanezi din 1957-1959, devenind ulterior marxist și schimbând coloratura regimului sub infleunţa sovietică. (...). Al doilea, conducătorul nordului în războiul coreean, a trăit la umbra Chinei și a Uniunii Sovietice.[9] „Acesta relatează în continuare că la sfârșitul anulor 60 l-a asistat la un miting, la Santa Clara pe Fidel Castro, atunci acesta le explica cubanezilor necesitatea egalizării totale a salariilor. (...) Dumitru Popescu precizând mai departe că deși efectul economic dezastruos n-a întârziat să se arate pentru Cuba, Castro a revenit asupra acestei teze și a recunoscut că e o greșeală. Punctând astfel, o flexibilitate politică care nu era valabilă și în cazul lui Nicolae Ceaușescu. „Nu l-au măturat (n.r. pe Fidel Castro) pentru că este un lider naţional autentic, nu un aparatcik oarecare.“[10]

Mai departe, D.Popescu ne împărtășește faptul că pe fondul degringoladei politice și economice ce caracteriza regimul lui Ceaușescu în ultima lui parte, acesta și-a dat seama că „drumul lângă Ceaușescu se încheiase“. „Știind că vin și în întâmpinarea dorinţelor cuplului, am facilitate decizia de a ieși din secretariat. I-am sugerat chiar eu ideea trecerii la Ștefan Gheorghiu. Ceaușescu m-a consultat asupra persoanei care să-l înlocuiască pe Leonte Răutu. Pe cine să pună rector.“[11]

Astfel, după plecarea de la C.C., în 1981, din postura de rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, Dumitru Popescu își traduce prezenţa în C.P.Ex ca pe „o acoperire pentru publicarea cărţilor de critică socială.“[12] Altfel, în ceea ce privește privilegiile oferite de gospodăria de partid, acesta precizează că locuia într-un apartament de 4 camere ca unic avantaj de care se putea bucura, lucru destul de puţin probabil ţinând cont de bunăstarea pe care o oferea nomenclaturii gospodăria de partid. Totodată, Dumitru Popescu nu este reţinut de timiditate în a declara mai departe: „În același timp, nu m-am ferit și nu m-am feresc să recunosc și calităţile lui Ceaușescu, pentru care, de altfel, o vreme l-am admirat și l-am iubit. Au fost timpuri când până și defectele și le punea în slujba ţării. Dar atât când a fost bun, cât și când a fost rău, a rămas un patriot curajos, încăpăţânat și amniţios. În felul lui a ţinut la România ca la ochii din cap. România a fost singura dragoste de pe lume a acestui om înspăimântător de zbuciumat.“[13]

Revenind la șirul evenimentelor care au dus la Revoluţia din 1989, regimul autoritar al clanului Ceaușescu dădea semne de șubrezire la începutul anilor 1980, căci pe mitul dârzeniei și al demnităţii naţionale nu putea compensa starea de frig și foame cu care trebuia să se obișnuiască poporul român. Pe fondul neumulţumirii populare, al ostilităţii elitei intelectuale apăruseră la sfârșitul anilor 70, primele manifestării cu caracter de disidenţă sau de împotrivire (cazul Goma, sindicatul liber SLOMR, revolta minerilor de la Petroșani; mai târziu, cazul lui Dorin Tudoran, luările de poziţie ale Doinei Cornea și ale lui Mircea Dinescu).

„Cazul Goma“ a fost receptat și în Occident. Încă din 1970, ca urmare a criticilor repetate aduse regimului, lui Paul Goma (care fusese arestat și condamnat la doi ani de închisoare după Revoluţia din Ungaria) i se interzice să mai publice. Acesta însă își va trimite manuscrisul în Occident unde acesta aoare în traducere germană în 1971 la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt.

Mai mult, în 1977, Paul Goma redactează o scrisoare rechizitoriu pentru Ceaușescu, urmează să fie arestat, ulterior-obligat să se expatrieze în Franţa. Și asta pentru că ostilitatea faţă de orice nucleu de gândire independentă este o caracteristică a totalitarismului. Trebuie abolit însuși principiul alterităţii pentru a obţine un control perfect asupra minţii, ceea ce reprezintă esenţa logicii totalitare a dominaţiei. Nici un centru (real sau potenţial) de disidenţă sau de pluralism nu poate fi îngăduit. Adevărul este definit în mod pragmatic de criteriile politice.[14]

Acolo, Paul Goma realizează o serie de campanii la postul Europa Liberă, cu susţinerea Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, realizatorii unor emisiuni de o extraordinară audienţă, ameninţătoare pentru stabilitatea regimului.[15]

Bineînţeles, preluarea puterii, la 12 martie 1985, de către M.Gorbaciov la Moscova a însemnat o schimbare de proporţii în situaţia regimului comunist din România pe plan internaţional și pe plan intern.[16]

Mai departe, criza definitivă a regimului lui Ceaușescu și, mai ales, ruperea oricărei legături legitimatoare între partid și clasa muncitoare a fost dovedită de mișcarea de protest a muncitorilor din Brașov, din toamna lui 1987.[17] În noaptea de 14 spre 15 noiembrie, 4000 de lucrători au încetat lucru cerând plata integrală a salariilor și condiţii omenești de viaţă. Protestul s-a radicalizat, discuţia cu autorităţile a fost un eșec, s-a strigat: jos Ceaușescu! Scena era similară cu altele petrecute în 1953 la Berlin, în 1956 la Poznan și Budapesta, în 1971m1976,1980,1986,1988 în Polonia, la Gdansk, Szcecin, Varșovia etc.[18] În aprilie 1988, Ceaușescu își prezintă planul de sistematizare rurală, aproape toate satele românești urmând să dispară până la sfârșitul secolului, fiind înlocuite de 550 de complexe agroindustriale; Practic, cu acest plan Ceaușescu atinge apogeul naturii sale distructive.[19]

Anul 1989, anul prăbușirii regimului comunist, încadrează o societate românească izolată, la capătul puterilor. La 10 martie apare Scrisoarea celor șase, o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu de șase veterani comuniști (Corneliu Mănescu, C-tin Pârvulescu, Al.Bârlădeanu, Gh.Apostol, Silviu Brucan, Grigore Răceanu). Textul îi reproșa lui Ceaușescu programul de sistematizare a satelor, cultul personalităţii dar și eșecul economic. Autorii sunt reţinuţi și plasaţi în domiciliu obligatoriu, la periferia Bucureștiului.[20] O serie de alţi intelectuali critică regimul, pe zidurile diferitelor orașe apar manifeste anti-Ceaușescu, o explozie a incendiat statuia lui Lenin din București, semne că apatia tradiţională a societăţii românești era un capitol încheiat. Erau semne care anunţau finalul inevitabil al regimului.

În februarie 1989 mai multe sate din Belgia anunţă că au adoptat 1000 de sate din România ameninţate să fie distruse; două săptămâni mai târziu, în Franţa alte 2100 de localităţi se înfrăţesc cu tot atâtea sate românești. Autorităţile întăresc măsurile de pază fără să reușească să oprească exodul. La 12 aprilie 1989, Ceaușescu anunţa – ca pe un mare triumf- că a reușit plata datoriei externe fără însă vreun folos, creditele folosite de Ceaușescu nu au servit pentru modernizarea ţării, pentru creșterea standardului de viaţă ci pt.proiectele megalomane ale dictatorului.[21]

Dumitru Popescu și „seismul“ din decembrie 1989

Toamna anului 1989 aduce extincţia regimurilor comuniste. În data de 12 septembrie la Varșovia se instalează primul guvern necomunist de după 1945. Începând cu 9 noiembrie cade zidul Berlinului. Mai departe, liderul bulgar Jivkov este și el înlăturat; În Cehoslovacia, Parlamentul condus de Alexandr Dubcek, fostul lider al primăverii de la Praga îl alege președinte pe disidentul Vaclav Havel, În Ungaria Partidul Comunist devine partid socialist și acceptă pluralismul politic și alegerile libere. Acesta era climatul în care Ceaușescu preferă să păstreze rigiditatea regimului său, cu riscul izolaţionismului total, România devenind cea mai expusă pentru un deznodământ revoluţionar violent.

Astfel, la 16 decembrie 1989, la protestul locuitorilor Timișoarei, regimul, folosește forţa pentru a împrăștia mulţimea. Dumitru Popescu rememorează evenimentele în memoriile sale: „În ceea ce mă privește (...) mă săturasem până în gât, voiam să mă consacru muncii scriitoricești. (...) Din acest motiv pot spune că 17 decembrie 1989 m-a prins nepregătit.“[22] „Am fost convocat în după amiaza zilei respective la o ședinţă a C.P.Ex. Am ajuns târziu, ședinţa începuse, domnea o atmosferă grea. (...) m-am așezat lângă șeful adjunct al cancelariei și l-am întrebat despre subiectul discuţiei. Mi-a scris pe coperta caietului său: E vorba de un popă reformat! Nu auzisem nimic de Laszlo Tokes, mă rupsesem de viaţa politică. (...) Ceaușescu tocmai îi interoga pe cei trei lideri ai ministerelor de apărare(Armata, Miliţia,Securitatea). (...) Mă surprindea vehemenţa lui Ceaușescu.“[23]

Cu alte cuvinte, fostul ideolog al lui Ceaușescu ne spune că a intuit că este ceva important la mijloc, nu numai incidentul de la Timișoara l-a scos pe Ceaușescu din pepeni, ci și comportamentul celor trei miniștri. Toată noaptea anterioară, acesta avusese discuţii cu ei, le dăduse ordin să ia anumite măsuri și ei trataseră ordinul superficial, îl bagatelizaseră. D.Popescu mai spune „Deși rezulta că se pusese capăt dezordinii, el ţinea să dea o lecţie. Lecţie aspră. Am reţinut și referiri la o intervenţie străină din Est și din Vest, dar, mărturisesc, le-am asociat demagogiei lui antiimperialiste, devenită în ultima vreme loc comun.“[24] Mai departe, D.Popescu ne spune că cei trei erau foarte șocaţi „Pentru prima dată se auzea în C.P.Ex. sau în orice adunare publică, o asemenea ameninţare: „Știţi ce meritaţi? – i-a întrebat Ceaușescu- Să vă pun în faţa plutonului de execuţie!- a răspuns tot el, continuând: Vă rog să reţineţi persoana întâia singular!“ „Lui Milea i se încleștaseră fălcile, de abia a mormăit câteva cuvinte“[25]

După acuzaţiile de trădare s-a rezumat la ideea de a-i destitui pe cei trei. Deja o concesie. Reieșea că dăduse indicaţii prealabile pentru convocarea Consiliului de Stat, astfel că destituirea să se opereze pe loc. Totuși, Dumitru Popescu mai spune că în realitate, Ceaușescu nu dorea să-i destituie pe cei trei: „Ceaușescu obișnuia să te lase să-i intuiești intenţiile. Niciodată nu spunea exact ce gândește, te constrângea să deduci tu din anumite gesturi, din anumite inflexiuni ale vocii, din anumite priviri.“[26] Astfel, din 17 decembrie, din ordin, armata deschide focul, se înregistrează morţi și răniţi. În cadrul aceleiași șdeinţe a C.P.Ex. Ceaușescu ameninţă du demisia dar se răzgândește: „El avea nevoie acum de o adeziune necondiţionată a C.P.Ex., la hotărârea pe care o luase. Indiferent de intenţiile lui, indiferent de cum avea să procedeze, voia ca tot C.P.Ex să îi dea dreptate. (..) Stâpânindu-se, a întrebat cu o oarecare aparenţă de calm: Și voi ceilalţi, sunteţi de aceeași părere? În sală s-a produs o rumoare aprobativă. A dat cu pumnul în masă, s-a ridicat în picioare și a strigat: eu cu acest Comitet Executiv nu pot să mai lucrez. Alegeţi-vă alt Secretar General! Și a dat să plece (...) În mintea lui s-o fi înfiripat ideea că în C.P.Ex. se conturase o disidenţă. (...) Au interventi câţiva, repede și l-au blocat la ușă. Am auzit cuvinte patetice, angajamente de natură să-l frâneze. Elena își juca rolul nagistral. Nu s-a amestecat, în schimb mima emoţia înduioșătoare a femeii părăsite. Simula plânsul“[27] În cadrul aceleiași ședinţe Elena Ceaușescu adaugă „Trebuia să trageţi în ei, ar fi căzut și atunci trebuia să îi băgaţi la închisoare.“ În final, ședinţa s-a calmat. Ceaușescu a rămas hotărât ca cei trei lideri ai apărării să rămână în funcţii cu angajamentul de a aplica ordinul dat anterior. Mai mult, Ceaușescu a anunţat că a doua zi va pleca în Iran și a hotărât ca în locul lui să rămână Elena Ceaușescu și Manea Mănescu. A mai hotărât ca în perioada cât lipsește el, membrii Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv să nu părăsească Bucureștiul.

Dumitru Popescu și-a amintit că în seara de 17, Ceaușescu avusese o teleconferinţă cu organele judeţene de partid și de stat, atrăgând atenţia „Suntem în stare de război“, astfel, sensul real al acestei expresii un război purtat de clanul Ceaușescu, aflat pe punctul de a pierde puterea, împotriva poporului român.[28]

Acesta organizează un baraj informaţional, orașul e complet izolat cu ajutorul trupelor. Sunt trimiși oamenii de încredere pentru a înăbuși revolta, Ioan Coman, secretar al C.C.al P.C.R., general-maior Ștefan Gușe, șeful Statului Major, Mihai Chiţac. Printre aceștia alţi emisari mandataţi să ia măsuri dure de represiune, sub conducerea lui Constantin Dăscălescu și Emil Bobu.

Mai trebuie spus că ședinţa C.P.Ex-ului din data de 17 nu a fost urmată de un comunicat de presă.

D.Popescu își amintește că Ceaușescu a stat 3 zile în Iran. S-a întors miercuri, pe 20 decembrie 1989, la prânz. „Mi se pare că a scurtat puţin vizita, trebuia să vină seara sau joi dimineaţa.“[29]

Întors în ţară, Ceaușescu apare la televiziune unde declară că „la Timișoara, elemente ostile, agenţi străini, huligani, fasciști și trădători au provocat tulburări“. Nu pronunţă nici un cuvânt de regret pentru victime. Mitingul convocat la București a doua zi are ca scop mobilizarea mulţimilor în jurul cultului persoanei sale; După cum mărturisește și Dumitru Popescu, Ceaușescu se credea încă iubit de muncitori.[30]

Agită pentru ultima oară discursul său despre pericolul extern, apărarea suveranităţii ţării, viitorul luminos al României. Mulţimea nu se mai lasă manipulată, se revoltă, pune stăpânire pe bulevardele centrale, apoi pe întreg orașul.[31]

D.Popescu își amintește: „S-a auzit un zgomot ca de petardă și un hârâit în instalaţia de sonorizare, după care un șuvoi s-a năpustit dintre Hotel București.(...) Mii de oameni au rupt-o la fugă și s-au bifurcat. Au împins cordoanele. S-au aciuat, parcă de frică sub balconul C.C. Ceaușescu s-a tulburat și a întrerupt, după care a început să strige: Liniștiţi-vă, tovarăși! (...) Nu știa nici el ce să spună. Mișcarea s-a potolit, grupurile s-au repliat, oamenii s-au liniștit. Ceaușescu a reînceput să vorbească. Din nou ovaţii (...) Și din nou o ruptură, din nou tropăială, panică. Directorul de cabinet i-a șoptit ceva lui Ceaușescu.Și mișcarea din piaţă nu s-a mai oprit. Ceaușescu a părăsit brusc balconul și a intrat în cabinet.“[32]

După Timișoara și București, urmează Cluj, Sibiu, Brașov etc. Ceaușescu dă ordin de represiune în după-amiaza aceleiași zile. La mizeul nopţii Armata trece la represalii. Se înregistrează morţi, răniţi, arestări. A doua zi, populaţia ocupă centrul orașului. Clădirea C.C. al P.C.R., sediul puterii comuniste, clădirea urmând a fi părăsită de cuplul Ceaușescu cu un elicopter. Regimul s-a prăbușit, mulţimile insurgente invadează clădirea. Cei doi sunt arestaţi în aceeași zi, iar la 25 decembrie 1989 sunt judecaţi într-un proces controversat și executaţi. Astfel, se încheie 45 de ani de comunism pentru România, de istorie sângeroasă și violentă.

Concluzii

Raymond Aron justifică infleunţa căpătată de marxism prin faptul că societăţile moderne, în măsura în care sunt în același timp industriale și democratice, sunt afectate de o dublă contradicţie: convinse de o putere de producţie nelimitată, ele sunt șocate de insulele de sărăcie care nu au dispărut; ele proclamă sus și tare egalitatea fundamentală a tuturor indivizilor și sunt în același timp surprinse de inegalităţile care persistă între cetăţeni.[33] La mijlocul anilor 70, Nicolae Ceaușescu făscuse una dintre multele sale previziuni ale carieri sale. Totodată, într-un tip de economie centralizat, naţionalizat-planificat, într-o societate închisă (supusă ambiţiilor comunismului naţional gândit de Ceaușescu) previziunile erau o necesitate organică pt.regim. Astfel, acesta spunea: „În anul 1990 România se va afla pe o treaptă superioară de dezvoltare; în linii generale va fi înfăptuită societatea socialistă multilateral dezvoltată, creându-se o bază trainică pentru trecerea la făurirea treptată a societăţii comuniste în patria noastră.“[34]

Un deceniu mai târziu, la sfârșitul anilor 80, regimul lui Nicolae Ceaușescu își cunoaște declinul și prăbușirea inevitabilă din decembrie 1989. Seria de politici adoptată de Nicolae Ceaușescu. Rolul pe plan extern al lui Ceaușescu scade simţitor. Odată cu schimbarea puterii la Moscova și venirea la conducere a lui Gorbaciov din martie 1985, situaţia regimului comunist din România pe plan internaţional și pe plan intern cunoaște o schimbare semnificativă. Ceaușescu își pierde toate atuurile, devine izolat pe plan internaţional. Plata datoriei externe, la care se înhămase din 1982 nu va încuraja legăturile economice, atâta vreme cât sunt interzise luare de alte credite sau importul de tehnologii superioare. Criza gravă a economiei românești devine cunoscută pe plan internaţional, România nu mai prezintă interes, neputând oferi vreo garanţie pentru eventualii parteneri. Atitudinea lui Ceaușescu împinge regresiv situaţia României la o penurie cronică, izolarea diplomatică și politică fiind dublată de una economică și financiară.

Protestul muncitorilor din Brașov, la 15 noiembrie 1987, este semnalul că pentru regimul Ceaușescu a început sfârșitul; Semnele nemulţumirii, ale frustrării și ale protestului, apar pretutidneni. Societatea românească, ajunsă la capătul puterilor, va reacţiona 2 ani mai târziu când în decembrie 1989 este declanșată Revoluţia Română. În acel moment România se afla la sfârșitul unui ciclu istoric. O situaţie revoluţionară determinată de incapacitatea instituţiilor unui regim perimat de a rezolva problemele impuse de societate.

Dumitru Popescu, fost ministru adjunct al Culturii (1962-1965), membru al CC al PCR pe tot parcursul „epocii Ceaușescu“, membru al CPEx (1969-1989), rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu“ (1981-1989), a fost o figură reprezentativă pentru etapa naţionalismului ceaușist. Am căutat în cadrul acestui articol pe baza memoriilor acestuia să facem o paralelă istorică între șirul real al evenimentelor ce au dus la Revoluţie și mărturisirile făcute de fostul ideolog în memoriile sale. Este interesant de privit din perspectiva fostului ideolog al regimului Ceaușescu câteva dintre evenimentele importante ale epocii comunismului naţional cât și efectele la vârful P.C.R. ale evenimentelor din decembrie 1989.

Bineînţeles, nu trebuie uitat nici carcaterul sângeros al Revoluţiei din România; responsabilitatea este a regimului dar este și una individuală, a oricărui corifeu al epocii Ceaușescu care a e elaborat și pus în practică ordinele oprimatoare pentru poporul român.

Faptul că Revoluţia Română a fost singura de acest tip din estul Europei unde s-a vărsat sânge, ne face să conchidem că regimul comunist a supravieţuit atâta vreme cât autorităţile statului totalitar au rezolvat situaţiile de criză folosind forţa. Odată ce U.R.S.S. a încetat să mai susţină cu militari aceste regimuri, ele au dispărut în câteva luni de pe scena istoriei. Ceaușescu, rupt de realitate, crezând că beneficiază de susţinerea „clasei muncitoare“, a sperat să supravieţuiască politic, în ciuda mizeriei generale și a falimentului economic. Astfel, am expus în acest articol câteva aspecte ce au dus la Revoluţia din 89 cât și derularea ei-din perspectiva uneia dintre elitele fundamentale ale domeniului culutural-ideologic pe care s-a sprijinit regimul Ceaușescu.

Bibliografie

Arhivă:

ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă și Agitaţie, dosar nr. 23/1954.

Cărţi:

ARON Raymond, Lupta de clasă: Noi prelegeri despre societăţile industriale, Iași, Polirom, 1999,

CIOROIANU Adrian, Pe umerii lui Marx, O introducere în istoria comunismului românesc, București, Curtea Veche, 2007.

OLARU Stejărel, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987 Brașov, Iași, Polirom, 2002.

POPESCU Dumitru, Un fost comunist se destăinuie – Am fost și cioplitor de himere, București, Expres, 1993

TĂNASE Stelian, Elite și societate: Guvernarea Gheorghiu-Dej, București, Ed.Humanitas, 2006.

TISMĂNEANU Vladimir, Raport final: Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, București, Humanitas, 2007.

TISMĂNEANU Vladimir, Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc Iași, Polirom, 2005.

Resurse online:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/trei-decenii-langa-ceausescu-94415.html  http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/rl---135-de-ani---cum-l-a-cenzurat-popescu-dumnezeu-pe-nicolae-ceausescu-257034

NOTE

NARCIS RONALD POPESCU este cercetător știinţific, doctorand al Școlii Doctorale de Știinţă Politică, Universitatea din București (2012-2015), asolvent al ciclurilor de licenţă și de master la Facultatea de Știinţe Politice-Universitatea din București, bursier al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc-IICCMER (2013-2014), bursier POSDRU – Academia Română, proiectul READ (2014-2015), a făcut parte din colectivul de autori al lucrării Enciclopedia regimului comunist. Instituţii de partid, de stat, obștești și cooperatiste (INST- Academia Română, 2013), interesele de cercetare se orientează către totalitarism, importul cultural sovietic, formarea elitelor comuniste, învăţământul de partid, teorii comparate ale elitelor.

 sus