Revoluția din 1989

Mass-media și misterul celor „4 632“ de morţi de la Timișoara din decembrie 1989

LUCIAN-VASILE SZABO
[West University of Timișoara]

Abstract:
Suspicions regarding the exaggerated number of deaths in Revolution in Timișoara would be voiced as early as before the end of the year 1989. Undoubtedly, there is a great discrepancy between the real events that took place in Timișoara and in Romania during the repression initiated by Ceaușescu in December 1989 and the way in which they were accounted by the international mass media. The analysis of the facts was deficient, significant names in the field of media research provided analyses based on shaky information and findings, often taken from the press. A mystification of reality was followed by a mystification of research, indicating that there aren’t great differences between the exaggerated accounts of the revolution events and the attempts at clearing these up. Denouncing falsehood (which, undoubtedly, existed) with superficial information and personal opinions is the way to further continue the mystification.

Keywords: Timisoara; Revolution; 1989; deaths; mass media; lies

 

1. Exagerări și victime reale

Când analizăm ceea ce s-a întâmplat la Timișoara în decembrie 1989, un element iese în evidenţă: exagerarea numărului de victime. Vorbind despre represiunea din orașul în care a fost declanșată Revoluţia română din 1989, presa internaţională a ajuns să vorbească de mii de victime, 4 632 de morţi mai exact. Relatările au fost făcute la cald, înainte de abandonarea puterii de către Nicolae Ceaușescu și înainte ca jurnaliștii străini să ajungă la Timișoara și să se documenteze din surse sigure asupra a ceea ce s-a întîmplat. Și la Timișoara fiind, ziariștii străini, cărora li s-au adăugat cei autohtoni (reconvertiţi la libertate!), vor da știri senzaţionale, colportând zvonuri, informaţii false, incapabili să disceană adevărul de minciună. Cum a fost posibil acest lucru? O analiză va fi efectuată de Stephen P. Aubin, cu referiri la relatările presei din zilele acelea, atenţia cercetătorului fiind fixată asupra persoanelor dispărute în timpul manifestărilor de protest. Intenţia de a demonstra ușurinţa cu care au acţionat jurnaliștii și instituţiile media în acest caz îl determină pe autor să forţeze puţin argumentarea, ba chiar să ia un ton ironic: „A few days later, Agence France-Prese stated, ’Reports in Timisoara said only about 100 victims have been buried by their families, with thousands of bodies apparently still unrecoveres. Various source said the victims of the mass shootings by Ceaușescu’s troops downtown timișoara were carried of by secret police-troops and not seen again’. Of course these ‘thousands’ never were going materialize because never existed in the first place“[1]. Informaţia nu e corectă, însă nu putem ști dacă ea se datorează într-adevăr Agenţiei France-Prese, modului de citare și punere în context ale lui Aubin ori poate amândouă. De fapt, în acele zile familiile celor dispăruţi făceau eforturi disperate pentru a afla informaţii despre ei, unii fiind îngropaţi, fără știrea familiilor, într-o groapă comună din Cimitirul Eroilor în 27-28 decembrie 1989. Dacă ar fi consultat presa din perioada următoare ori lucrări dedicate acestor evenimente, autorul ar fi aflat că trupurile unor martiri au fost descoperite în groapa comună în ianuarie 1990. Ar fi de ajuns pentru a demonstra spirala dezinformării la care Stephen P. Aubin contribuie, deși intenţia sa este tocmai de a o demonta! Nu doar că trupurile unor eroi au ieșit la iveală, deși, desigur, nu au fost „mii“, însă informaţiile consemnate de agenţia de presă au un mare grad de veridicitate. Ne referim la faptul că trupurile a 43 de persoane împușcate la Timișoara în 17 decembrie 1989 au fost, într-adevăr, ridicate din morga Spitalului Judeţean Timiș în noaptea de 18 spre 19 decembrie de către procurori, lucrători ai Securităţii și Miliţiei pentru a fi transportate la București. Aici trupurile au fost incinerate la Crematoriul Cenușa, tocmai pentru ca o parte din urmele represiunii să fie șterse.

2. Morţii din presa străină

Există un proces interesant de escaladare a numărului de morţi în toată presa străină. Iată câteva exemple din mass-media de limbă engleză: „The Yugoslav news agency, Tanjug, quotes witnesses as saying that people are still being taken by police to the central square of Timișoara, bayonetted and driven to destinations unknown“ (The Edmonton Journal, 20 dec. 1989). Tot în Canada, redactorii de la The Vancouver Sun, preluând date furnizate de agenţia de presă ARD (est-germană) dădea, în aceeași zi, cifre mai mari, alături de cifra furnizată de Tanjug: „East Berlin – Romanian forces killed 3,000 to 4,000 demonstrators in the city of Timisoara and had many buried in mass graves, East Germany’s official ADN news agency said today . The death toll cited by ADN was much higher than figures reported earlier for Timisoara. The Yugoslav news agency Tanjug said earlier it had reports that up to 2 000 were killed“. Și în SUA, cifra se va dubla repede: „Few things were more elusive than casualty figures, both from today’s fighting and from the massacre last Sunday that left, according to one widely cited number, more than 4 500 dead“ (St. Petersburg Times, 24 dec. 1989). Este o cifră care a circulat în toată lumea, căci o regăsim și în alte publicaţii influente în fraze identice: „Sunday that, according to one widely cited number, left more than 4 500 dead. At the large Judetean Hospital, estimates varied wildly from official to official“ (New York Times, 24 dec. 1989).

Să vedem acum cum au evoluat lucrurile în presa italiană. Și aici vor apărea multe referiri la cele peste 4 000 de victime împușcate la Timișoara, cifra fiind vehiculată de ziare importante. Deja în 19 decembrie „morţii se numără cu sutele“, fiind citate „surse concordante“ (L’eco de Bergamo). Tot atunci, l’Unità, publicaţia comuniștilor italieni, în dezacord cu măsurile represive luate de regimul comunist român, va titra: „Foc asupra mulţimii în România În 20 decembrie, L’eco de Bergamo publică cifra de 2 000 de morţi, ceea ce demostrează că a fost una care a circulat în toată lumea, fiind răspândită de aenţiile de presă și de televiziuni. Ca sursă sunt daţi sârbii de la Tanjug. În numărul din 21 decembrie, l’Unità va avansa cifra de 3-4 000 de morţi vehiculată de ADN. În schimb, Corriere della sera va arăta mai multă circumspecţie, precum și faptul că avea imformaţii mai bune. Va sublinia că, în 20 decembrie 1989, ziua în care Timișoara fusese eliberată, iar puterea fusese preluată de comitetul revoluţionar al Frontului Democratic Român, una din principalele revendicări ale protestatarilor era cea de a li se da morţii, pentru a fi înhumaţi creștinește. Sâmbătă, 23 decembrie, L’eco de Bergamo se referă la „5 000 de persoane ucise în baia de sânge“. Jurnaliștii străini erau deja la Timișoara, căci după fuga lui Ceaușescu cu elicopterul, graniţele fuseseră deschise.

Evoluţia este asemănătoare și în presa de limba germană. Bild redă, în 19 decembrie 1989, poziţia lui William Totok, care a vorbit la Radio Bremen de „până la 400 de morţi“. Încă de atunci au existat unele semne de întrebare, consemnate de publicaţia maghiară Népszabadság, în aceeași zi: „Informaţii precise despre morţi și răniţi nu sunt, dar unele surse vorbesc despre 300-400 de morţi, informaţia provine de la radio Bremen, însă diaspora română din Paris consideră că această cifră este exagerată“[2]. Există o evoluţie a numărului de persoane ucise și în Frankfurter Rundschau din 20 decembrie 1989: „Un maghiar ale cărui rude sunt medici în Timișoara a indicat, conform spuselor acestora, că numărul morţilor ar fi de 3-400. Studenţii arabi care, după propriile informaţii, și-au făcut practica într-un spital al orașului, vorbeau de până la 100 de morţi în morgă. Un student grec a apreciat numărul morţilor până la 600“. În 21 decembrie, Bild avansează cifra de 2 500 de morţi la Timișoara și vine cu o informaţie deosebit de interesantă: „Cadavrele au fost transportate de către serviciul secret în saci de gunoi și au fost arse“[3]. În ediţia sa din 23 decembrie 1989, cotidianul Magyar Hirlap va indica cifra de 4 700 de morţi la Timișoara...

3. Erori menţinute peste ani

În 2003, site-ul organizaţiei European Journalism Observatory va gădui un articol semnat admin (fără îndoială un semn de „profesionalism“), în secţiunea Ethics & Quality. Observăm că sursa este Il Corriere del Ticino. La intertitlul Timisoara’s Slaughter aflăm următoarele: „Everything started on December 17th 1989: from that day on the news of the slaughter caused by the revolution against the regime of Ceausescu bounced from agency to agency, quickly reaching all the corners of the planet. The stories were scrupulous in the details, precise in the figures: 4 632 corpses, according to the most widely spread news. The massacre of Timisoara was shown repeatedly by television, and reported in detail in the pages of major newspapers“[4]. Abordarea este corectă, în același articol fiind evidenţiat și numărul victimelor, ceva mai aproape de realitate. Aici ni se vorbește de 72 de morţi, deși în documentele oficiale sunt consemnate 107 decese. Din 1990 și până în 2003, autorul ar fi putut să se documenteze și să afle care sunt cifrele reale. La fel, după doi ani de la acel fascinant decembrie 1989, John Feffer nu va avea nicio reţinere ca, într-o amplă lucrare dedicată Europei de Est, să repete că la Timișoara au fost sute persoane ucise[5]).

Data de 21 decembrie 1989 este importantă în acest mecanism al informării și dezinformării în același timp prin apariţia relatărilor agenţiei iugoslave de presă Tanjug, care va vorbi chiar și de execuţii sumare la Timișoara. Tot aici, „Politika Ekspres consacră o pagină întreagă mărturiei unei persoane, sosită miercuri dimineaţă la Vršac (la 14 km de frontiera româno-iugoslavă)“. Relatările martorilor sosiţi cu trenul la Vršac sunt prezente și în alte investigaţii, mai bogate în amănunte. Trecând în revistă cele consemnate de cotidianul Politica în 20 decembrie 1989, Iovanovici (2010: 133) va consemna: „Pasagerii sosiţi cu trenul în orașul Vršac de la graniţa cu Iugoslavia au văzut un masacru în faţa Catedralei. Aceștia relatau că 36 de copii care duceau lumânări într-o procesiune, în care cereau pâine, pace și demnitate umană, au fost omorâţi“[6]. Este o primă referinţă la deschiderea focului de către trupele de represiune, conduse de generalul Mihai Chiţac, împotriva demonstranţilor de pe treptele Catedralei mitropolitane din Timișoara. Episodul are elemente neclare, însă este cert că acolo au murit și au fost rănite câteva persoane.

Pentru 21 decembrie, alţi autori vor reţine, dintr-o mărturie ulterioară pentru Libération, relatarea unor jurnaliști de la Televiziunea Maghiară, care vor declara că au avut motive de îndoială cu privire la cifra de 4 623 de morţi la Timișoara, informaţie parvenită „prin telefon de la un refugiat român de origine maghiară la Budapesta“. Deși surprinzătoare, informaţia privind morţii va fi difuzată, va motiva ziaristul, căci „știam cum funcţiona Securitatea și ne așteptam la ce era mai rău“[7]. De menţionat este că Departamentul Securităţii Statului, serviciu de informaţii în timpul regimului comunist, a activat mai degrabă ca o organizaţie de apărare și susţinere la putere a liderilor comuniști. Punctul culminant va fi atins în 22 decembrie 1989, când Sindromul Timișoara va fi construit printr-o explozie în presa mondială a informaţiei privind cei peste 4 600 de morţi de la Timișoara: „Așadar, pe 22 decembrie, agenţiile de presă ungară, est-germană și iugoslavă, reluate de France-Prese la ora 18,45, vorbesc despre 4 632 de cadavre – câtă precizie în acest delir al imaginarului! – victime ale revoltelor din 17 și 19 decembrie, uciși fie de gloanţe, fie de baionete, și de 7 614 manifestanţi împușcaţi de Securitate“[8]. Autorii vor sugera că precizia acestor date arată faptul că ar putea fi o mistificare realizată de oamenii fostului regim totalitar, specialiști în manipulări statistice.

Perioada 1997-1998 a reprezentat pentru Algeria, ţară din nordul Africii, aflată în sfera de influenţă franceză, una de vârf în confruntările dintre susţinătorii radicalilor islamiști și forţele guvernamentale. Numeroasele dovezi ale unor masacre, atribuite islamiștilor, în această ţară au stârnit un val de controverse în toată lumea. Printre luările de poziţie se numără și cea a lui Bernard-Henri Lévy. El va avertiza în privinţa „fascismului verde“, intervenţia sa făcând o legătură explicită cu ceea ce fusese anterior cazul Timișoara[9]. Teama de exagerări va reveni și în 2011, anul marilor mișcări revoluţionare din nordul Africii. Figura liderului libian Mouammar Kadhafi a fost adesea asociată cu cea a lui Ceaușescu. De asemenea, crimele comise pentru susţinerea celor două regimuri au fost similare, fiind executate în mare parte de agenţii serviciilor secrete[10]. Într-o analiză a manipulărilor mediatice din 2011, presa de limbă franceză va reveni cu date despre Timișoara, făcând acum o raportare corectă: anunţul iniţial despre executarea între 4 632 și 7 614 nevinovaţi la Timișoara (din 17 până în 19 decembrie) a fost fals. În realitate, susţine autorul, vor fi 689 de morţi în România, nu 70 000, cum se știuse iniţial. La Timișoara sunt daţi între 69 și 147 de morţi, nu 12 000, cum apăreau în unele relatări[11]. Remarcăm însă că și aceste cifre sunt aproximative.

4. Subiecte importante ignorate

Episodul dezgropării unor trupuri de eroi, în 14 – 15 ianuarie 1990, din Cimitirul Eroilor a atras atenţia doar a două-trei publicaţii. Nu a mai fost explozia mediatică de la exhumarea falselor victime din Cimitirul Săracilor din 22 decembrie 1989. Unele imagini au fost prezentate de Televiziunea Română și de postul local TVT ’89. Febra nestinsă a marilor mistificări din 22 decembrie își spunea cuvântul în privinţa faptelor cu adevărat demne de relatat. Michel Mommerency se va referi la un episod derulat la BRT (Radio-Televiziunea Belgiană), care, pe 25 ianuarie 1990, ar fi mărturisit că s-a lăsat păcălită în privinţa morţilor din Cimitirul Săracilor, prezentaţi ca victime ale represiunii: „Dar pentru a ieși din încurcătură a arătat imaginile unui al doilea «osuar», descoperit pe 15 ianuarie, pe care nu le difuzase încă din pricina «aspectului lor atroce»“[12]. Se confirmă astfel teza că în urma uriașului impact mediatic al imaginilor despre falsele victime transmise în 22 decembrie 1989, canalele media au fost extrem de reţinute în a difuza imagini cu adevăraţii morţi ai Timișoarei, dezgropaţi dintr-o groapă comună și una individuală și nu dintr-un „osuar“, cum greșit se pomenește în text.

Făcând o analiză a evoluţiei Televiziunii Române, Anne Jackel reţine figura stupefiată a lui Nicolae Ceaușescu la primele proteste de la mitingul din 21 decembrie, precum și procesul celor doi soţi, Nicolae și Elena Ceaușescu, din seara de 25 decembrie. Nu va aminti însă nici marea mistificare cu cadavrele din Cimitirul Săracilor, ceea ce arată că, totuși, nu toţi cercetătorii o consideră de o importanţă atât de mare. Nu va uita însă să amintească de acuzaţia formulată la adresa cuplului dictatorial, cum că ar fi ucis 60 000 de persoane. Le plasează pe toate la Timișoara, ceea ce este o eroare. Autoarea va face și alte confuzii, din care una trebuie amintită aici: „The corpses of the alleged victims were shown on television all over the world in what is probably one of the first miscarriages of information on a global scale. (The corpses shown had been exhumed from a cemetery or/and taken from a hospital nearby by soldiers and Securitate agents who had decided to change sides)“[13].

Discutând despre faptul că, în 21 august, în Siria a avut loc un atac cu arme chimice, într-un interviu, generalul francez Dominique Delawarde, care a ocupat în trecut postul de șef al unui serviciu parizian de sinteze, informaţii și război electronic, va acredita ideea manipulării și a mistificării, făcând referire, printre altele, și la Timișoara: „Da. Este cazul Timișoara (din decembrie 1989), când mass-media din întreaga lume a redat, timp de aproape șase săptămâni, informaţia despre «masacrarea» a 4 600 de persoane contribuind astfel la răsturnarea lui Ceaușescu. De fapt, opozanţii au deshumat câteva cadavre din cimitirele orașului, le-au legat cu sârmă ghimpată și au filmat imaginile groaznice pentru a-i face pe telespectatorii occidentali să plângă. Apoi, cu dovezile furnizate de aceste imagini manipulate, au avansat cifra enormă de 4 632 de victime, care nu au existat, dar nimeni nu a mai îndrăznit să le pună la îndoială. Declaraţiile generalului Delawarde sunt pline de erori, ceea ce surprinde neplăcut la o persoană cu grad atât de mare și care a condus un birou de informaţii. Faptele au fost altele: 1) Deshumarea cadavrelor din Cimitirul Săracilor din Timișoara s-a făcut de protestatari, însă la cerinţa imperioasă a familiilor îndoliate, care își căutau morţii. La acea dată nu se știa că au fost transportaţi la București și incineraţi, aspect de care Delawarde nu amintește; 2) Cadavrele nu au fost legate de revoluţionari cu sârmă, în niciun caz cu sârmă ghimpată, ci de lucrătorii cimitirului, pentru a le manevra; 3) Scopul exhumării acelor trupuri a fost de a identifica victimele Revoluţiei, nu pentru a-i face pe occidentali să plângă („visant à faire pleurer les téléspectateurs occidentaux“), deci cu scopul de a manipula; 5) Imaginile au fost difuzate exclusiv de jurnaliștii străini; 6) Cel mai important element de precizat este că deshumarea a început, într-adevăr, cu puţin înainte de căderea lui Ceaușescu (o oră sau două), însă imaginile îngrozitoare au circulat după abandonarea puterii de către dictator, concomitent cu această știre, deci contribuţia acestor imagini la căderea regimului comunist în România a fost prea puţin relevantă[14].

5. Minciuni în presă, deficienţe în analiză

În volumul Mediamensonges, apărut în românește cu titlul Minciuni mass media, în studiul său, Anna Maesschalk va insista pe cifra de 4 632 de morţi și o va plasa pe traseul manipulării. Când va căuta sursele, va constata că nu pot fi identificate: „Agenţia iugoslavă Taniug afirma că deţine informaţiile «de la un membru al Comitetului de Salvare Naţională din Timișoara»“[15]. Studiul aflat aici în discuţie încearcă să demonstreze că manipularea mediatică în cazul Timișoarei a fost pusă la cale de postul de Radio Europa liberă, finanţat de americani. Iată fragmentul: „Paris, 20 decembrie 1989. Radio Europa liberă telefonează cotidianului francez Libération. E după-amiază. Anunţă că «a luat cunoștinţă de o notă secretă emisă de conducerea Securităţii române, destinată cabinetului E2, numele de cod al Elenei Ceaușescu». Această notă face bilanţul revoltei de la Timișoara: 4 632, 1 282 răniţi, 13 214, 7 613 condamnări la moarte“[16]. Europa liberă va fi acuzată că a încercat o tehnică de manipulare, încercând să inducă în sfera publică informaţii nereale, pentru a stimula o reacţie dură faţă de regimul comunist din România din partea comunităţii internaţionale, care să ducă la slăbirea lui și la intensificarea mișcărilor de protest. Ideea, credibilă, este, din păcate, slab argumentată de autoare. Ea reușește să facă exact ce incrimina: să invoce surse greu de identificat, căci formularea „Europa liberă telefonează“, specifică stilului oral, nu poate fi utilizată în variantă știinţifică. Corect era să spună cine anume, concret, a sunat de la acest post de radio.

Cercetând arhiva Europei libere, nu descoperim un inventar atât de exact în documentele păstrate, deși ar fi trebuit să existe, datele fiind atractive din punct de vedere al comunicării mediatice. Regăsim însă aceleași ezitări, aproximări ușor de identificat în știrile și reportajele altor canale de comunicare. O știre de la ora 12,47 redă cuvintele jurnalistului austriac Leo Grundsteiner, însoţite de o înregistrare audio. Se aud strigătele mulţimii, printre care sloganul „Jos Ceaușescu!“ Grundsteiner va susţine că sunt 400 de morţi la Timișoara, în mare parte studenţi[17]. Va fi redată declaraţia lui Gyula Horn, ministrul de externe maghiar de la acea vreme, care, în Parlamentul de la Budapesta, va vorbi de „sute de persoane ucise“. Printre sintezele de presă rămase în arhiva fostului post de radio a fost identificat unul din 20 decembrie 1989, identificat Washington, Reuter. Se specifică faptul că oficialităţile americane știu de masacrul de la Timișoara, având informări din mai multe surse.

O ţintă pentru Anna Maesschalk, când va identifica sursa pentru mistificare, va deveni dizidentul timișorean William Totok, stabilit de câţiva ani în Germania federală. W. Totok va dezminţi ferm aceste acuze, prezentând și mecanismul documentării sale de la acea dată. Importante sunt datele furnizate de martorul-sursă Dan Avramescu, în 18 decembrie 1989. O transcriere a convorbirii respective fusese publicată încă din 1990: „Ora 2,30: Stabilesc legătura telefonică cu o altă persoană (Dan Avramescu – W.T.) pe care o pot înregistra doar fragmentar, din cauza unor zgomote care îngreunează receptarea: «Aici e dezastru. În Piaţa Libertăţii e demonstraţie. 3 până la 400 de demonstranţi morţi. Dezastru. Mitraliere, amfibii, tancuri. S-a tras direct în populaţie. Azi (interlocutorul meu se referă la ziua de duminică) au fost mai mulţi decât ieri. Trebuie să vă spun, trebuie să spun ce se-ntâmplă în ţara asta. Am văzut oameni morţi. Am stat lângă ei. I-au împușcat. Trebuie să se afle ce-i în ţara asta». (Sfârșitul convorbirii telefonice)“[18].

6. Informaţii manipulate

Și Radu Portocală îl va cita pe William Totok ca sursă a dezinformării, susţinând, eronat, după cum vedem, că acesta s-ar fi referit la un număr mult mai ridicat de morţi, adică 4 630. Însă R. Portocală manipulează cifrele și informaţiile pentru a-și putea demonstra teza cum că agenţiile de presă și canalele media străine difuzau astfel de știri în mod interesat: „Există o complicitate macabră și toţi fac descrieri fanteziste, izvorâte dintr-o totală lipsă de informaţii, dar cu un ţel precis“[19]. Scopul ar fi fost același: nevoia de victime, care să atragă o reacţie puternică din partea comunităţii internaţionale și să stimuleze iniţierea de mișcări de protest în toată România pentru îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere.

Cifra de 300-400 de morţi la Timișoara va fi dată de Europa liberă, preluată după alte surse, abia în 19 decembrie, ora 6,20: „În a broadcast Moday on West Germany’s Radio Bremen, William Totok, a Romanian imigrant, quoted witnesses in Timișoara as saying that between 300 and 400 demonstrators were killed and that hundreds were injured“[20]. William Totok va fi o sursă de o importanţă fundamentală și credibilă, care va avea propriile reţineri faţă de datele furnizate (exprimate prin speranţa ca numărul de morţi să nu se confirme). Credibilitatea îi va fi dată de cele două radiouri, Bremen și Europa liberă, dar și de BBC, postul englez sunându-l pe Totok chiar în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989! Controversa despre relatările făcute de Europa liberă apare și la Tony Judt, care, la 15 ani de la Revoluţie, considera: „Relatările exagerate despre «masacru» au fost preluate de posturile de radio Vocea Americii și Europa liberă și s-au răspândit în toată ţara“[21]. De fapt, mulţi dintre români vor reţine mai degrabă fondul informativ și comentariile încurajatoare în declanșarea și alimentarea protestelor și nu cifre ale morţilor, fie și exagerate.

Bibliografie

AUBIN, Stephen P. Distorting Defense: Networks News and National Security. Santa Barbara: Greenwood Publishing Group, 1998.

AL BAWABA, „Nouveau gouvernement – L’introuvable consensus“, AllAfrica.com, 27 septembrie 2011.

DELAWARDE, Dominique „Ingerence deliberee sous pretexte douteux“ (Ingerinţe deliberate sub pretext dubios), 2013, http://www.comite-valmy.org/spip.php?article3894.

DURANDIN, Catherine, cu participarea lui Hoedts, Guy. Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat. București: Humanitas, 2011.

Fakes in Journalism. http://en.ejo.ch/476/ethics/fakes-in-journalism.

FEFFER, John. Shock Waves: Eastern Europe After the Revolutions. Monreál: Black Rose Books, 1992.

IOVANOVICI, Cristina. „Orașe învelite în negru“, în Lucian-Vasile Szabo (coord.), Mass-media, represiune și libertate. Arad: Gutenberg Univers, 2010.

JACKEL, Anne. „Romania: from tele-revolution to public service broadcasting, national images and international image“. Canadian Journal of Communication, 26, no 1 (2001): 131-137.

JUDT, Tony. Epoca postbelică: O istorie a Europei după 1945 (Iași: Polirom, 2008), 572.

LÉVY, Bernard-Henri „Algérie: gare au syndrome Timisoara“, Le Monde, 12 februarie 1998.

MAESSCHALK, Anna. „Război rece: arma redutabilă a radiourilor americane“, în Gérard de SELYS (coord.), Minciuni mass media. București: Scripta, 1992.

MILIN, Miodrag. Timișoara în arhivele Europei libere. 17-20 decembrie 1989, Fundaţia Academia Civică, București, 1999.

MOMMERENCY, Michel. „De la ‘body count’ la ‘body lie’...“, în Gérard de Selys (coord.), Minciuni mass media. București: Scripta, 1992.

PORTOCALĂ, Radu. România, autopsia unei lovituri de stat: În ţara în care a triumfat minciuna. București: Agora timișoreană în colaborare cu Continent, 1991.

RADO, Gino. „Revoluţia română văzută în mass-media maghiară și germană“, în Lucian-Vasile SZABO (coord.), Mass-media, represiune și libertate. Arad: Gutenberg Univers, 2010.

SZABO, Lucian-Vasile. Sindromul Timișoara 1989: Adevăr și imaginar. Timișoara: Memorialul Revoluţiei 1989, 2013.

SZABO, Lucian-Vasile. Revoluţia din 1989 în spitalele timișorene. Timișoara: Memorialul Revoluţiei 1989, 2014.

TOTOK, William. „Aici e dezastru!“. Convorbiri literare, nr. 29, septembrie 1990.

NOTE

LUCIAN-VASILE SZABO este lector univ Facultatea de Știinţe Politice, Filosofie și Știinţe ale Comunicării a Universităţii de Vest din Timișoara. În cercetările sale este preocupat de relaţia dintre scriitori și jurnaliști cu puterea politică, de implicarea mass-media în construirea unor societăţi democratice, un loc special fiind acordat investigării faptelor petrecute la Timișoara în perioada Revoluţiei române din 1989. Este autorul unor cărţi, cum ar fi: Libertate și comunicare în lumea presei (1999), Jurnaliști, eroi, teroriști (2009), Capcane ale comunicării (2011), Un alt Slavici (2012), Sindromul Timișoara 1989: Adevăr și imaginar (2013), Revoluţia din 1989 în spitalele timișorene (2014).

 sus