Introducere
Terorismul reprezintă modalitatea de a atinge anumite scopuri prin folosirea nediscriminatorie şi fără discernământ a violenţei.
Terorismul poate fi văzut şi ca o reacţie a celui slab împotriva celui puternic. În principiu, cele mai multe dintre acţiunile celui mai slab împotriva celui puternic se pregătesc timp îndelungat şi se desfăşoară pe teritoriul celui puternic, loviturile fiind bine aplicate, fie în punctele sale cele mai vulnerabile, fie în zonele sale cele mai puternice (de exemplu atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii de la 11 septembrie 2001).
Atrocitatea atentatelor teroriste şi creşterea interesului pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului au determinat comunitatea internaţională să-şi unească eforturile în încercarea de eradicare acestui fenomen.
În cele ce urmează ne propunem să prezentăm organizaţiile internaţionale împlicate în lupta împotriva terorismului şi principalele documente adoptate în acest sens.
Organizaţii și legislaţie internaţionale pentru combaterea terorismului
Primul Război Mondial
După Primul Război Mondial a luat fiinţă Liga Naţiunilor, organism al cărui rol principal era acela de a păstra pacea generală. Acestui scop i se circumscria şi iniţiativa asumată de Consiliul acestei organizaţii internaţionale, de a lupta pentru prevenirea şi combaterea terorismului, reprezentat în acea perioadă de acţiunile forţelor de extremă dreaptă.
Un prim pas în acestă direcţie a fost făcut prin adoptarea „Convenţiei de la Geneva pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului”. Obiectivul urmărit era acela de a eficientiza lupta împotriva terorismului atât la nivelul prevenirii cât şi la cel al pedepsirii. Direcţiile de acţiune erau: colaborarea, prevenirea şi combaterea între statele semnatare, precum şi abţinerea statelor de la orice acţiune destinată a încuraja acţiunile teroriste îndreptate împotriva altor state.
Convenţia cuprindea în articolul 1 o definiţie cuprinzătoare a actului terorist, ce putea fi interpretată în diferite moduri. Articolul 3 incrimina tentativa, instigarea precum şi complicitatea la comiterea unei acţiuni teroriste. Documentul conţinea şi concepte noi precum: universalitatea represiunii, caracterul distinct al actelor de participare, extrateritorialitatea incapacităţilor penale, recidiva internaţională şi egalitatea protecţiei penale. Totodată erau clarificate şi condiţiile de extrădare ale unei persoane implicate într-un act terorist. Articolul 9 stipula că „ în cazul în care un stat nu recunoaşte principiul extrădării cetăţenilor săi, va trebui să judece el însăşi infractorul prezumat”.
În privinţa măsurilor de prevenire acestea cuprindeau incriminarea infracţiunilor referitoare la regimul armelor şi muniţiilor precum şi cele de falsificare şi utilizare de acte de identitate false.
Colaborarea între state presupunea crearea unui serviciu special în fiecare stat parte, care să aibă ca sarcină centralizarea tuturor informaţiilor şi a rezultatelor investigaţiilor referitoare la infracţiunile menţionate în Convenţie. Acest serviciu trebuia să fie în strânsă legătură cu organele de poliţie şi să colaboreze cu serviciile similare din alte state.
Un alt instrument legislativ adoptat tot pentru eficientizarea luptei împotriva infracţiunilor cu caracter internaţional, care puneau în pericol pacea generală, a fost „Convenţia privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale”. Obiectivul unui asemenea organism era judecarea persoanelor acuzate de a fi săvârşit o acţiune prevăzută de „Convenţia de la Geneva pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului”.
Curtea Penală Internaţională avea caracter permanent, însă se întrunea doar în cazul unei sesizări. Sediul acesteia era la Haga, iar în situaţii speciale se putea întâlni şi în alt loc. Documentul prin care un stat deferea un acuzat acestui organism trebuia să conţină principalele acuzaţii şi elementele pe care se bazează. Acuzarea aparţinea statului împotriva şi pe teritoriul căruia a fost săvârşită infracţiunea, sau celui care a deferit Curţii persoana acuzată. Acuzatul era pus în libertate, în momentul în care acuzaţiile erau retrase şi nu erau preluate de un alt stat care avea dreptul să facă acest lucru.
Curtea îşi rezerva dreptul de a alege martorii dintr-o listă întocmită de părţi şi în plus putea audia şi alţii. În principiu şedinţele erau publice, deliberarea se făcea în secret, deciziile luându-se cu majoritate de voturi.
Sancţiunile constau în: pedepse privative de libertate sau pedeapsa cu moartea, confiscări de bunuri precum şi plata unor despăgubiri. Chiar dacă cele două convenţii aveau unele carenţe, rezultate în primul rând din definirea vagă a termenului de terorism, principala piedică în calea realizării obiectivelor propuse era lipsa de voinţă a statelor de a se opune terorismului.
Cu toate aceste neajunsuri, Liga Naţiunilor a reprezentat un organism care a reuşit, în special în primul deceniu interbelic, să tempereze diferendele internaţionale care atentau la adresa păcii generale.
După Al Doilea Război Mondial
După cel de-Al Doilea Război Mondial, conducerea luptei împotriva terorismului la nivel internaţional, a fost preluată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Pentru a evita un eşec, această organizaţie nu a încercat o definire a terorismului, însă a sancţionat actele teroriste prin convenţii. Activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul combaterii terorismului s-a concretizat în 12 convenţii multilaterale şi numeroase rezoluţii ale Consiliului de Securitate.
În anul 1961 a fost înregistrată prima deturnare a unui avion de pasageri aparţinând liniilor aeriene americane, ulterior înregistrându-se o creştere a numărului de capturări ilicite de aeronave şi de infracţiuni săvârşite la bordul acestora.
În consecinţă Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat în 1963 la Tokyo „Convenţia privind infracţiunile şi anumite alte acte săvârşite la bordul aeronavelor”. Obiectivul acestei convenţii era acela de a elimina infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor şi pedepsirea celor care realizau aceste acţiuni.
Convenţia se aplica oricărui act care constituia infracţiune sub jurisdicţia penală a statelor părţi şi oricare alte acte, fie ele infracţiuni sau nu, care pot pune în pericol siguranţa, ordinea şi disciplina la bordul aeronavelor, atâta timp cât acestea se aflau în zbor.
Dispoziţiile Convenţiei nu-şi găseau aplicarea în cazul avioanelor militare şi cele folosite de serviciul de frontieră sau poliţie, în cazul infracţiunilor de natură politică şi cele determinate de discriminare religioasă. Despre această din urmă limitare, s-a afirmat că şi-a găsit justificarea în timpul Războiului Rece. În prezent datorită schimbărilor manifestării terorismului dinspre politic spre etnic sau religios, o asemenea abordare nu-şi mai găseşte aplicarea.
Au urmat alte două Convenţii care au completat cadrul legal deja conturat pentru combaterea infracţiunilor aeriene: „Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor“, semnată la Haga în 1970 şi „ Convenţia pentru reprimarea actelor securităţii aviaţiei civile „, semnată la Montreal în 1971.
Prin Convenţia semnată la Haga s-a urmărit obţinerea unor angajamente ferme din partea statelor semnatare, în privinţa prevenirii şi pedepsirii infracţionalităţii aeriene şi a colaborării pentru îndeplinirea acestor obiective.
Pe de altă parte, Convenţia semnată la Montreal, a extins câmpul de acţiune pentru combaterea acestor infracţiuni prin includerea şi a actelor săvârşite la sol în timpul pregătirii aeronavei pentru zbor şi pe cele comise împotriva instalaţiilor şi a serviciilor de navigaţie aflate la sol.
Un alt domeniu avut în vedere de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru combaterea terorismului a fost protejarea personalităţilor ce îndeplineau funcţii politice.
Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea erau utilizate atentatele politice în scopul răspândirii terorii, sfârşitul anilor ’60 a fost marcat de o sporire a numărului acestui gen de atentate.
Un atentat terorist cu un puternic impact asupra opiniei publice internaţionale s-a petrecut la Munchen, în septembrie 1972. Acest atentat comis de o grupare palestiniană necunoscută în acel moment, intitulată Septembrie Negru, a avut drept ţintă delegaţia de atleţi evrei aflată la Jocurile Olimpice. Teroriştii au luat ostatici nouă membri ai delegaţiei israeliene şi au ucis alţi doi.Doi dintre ostatici au reuşit să evadeze şi au alertat poliţia germană iar în urma intervenţiei acesteia au fost ucişi şi ceilalţi nouă.
Pentru reprimarea unor asemenea fapte a fost adoptată „ Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţi diplomatici”.
În 1979, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Iran s-a ajuns la apogeul crizei de ostatici, Organizaţia Naţiunilor Unite fiind determinată să ia măsuri şi în această privinţă, adoptând în 1979 la New York „Convenţia internaţională contra luării de ostatici” . Potrivit aricolului 1, constituia infracţiune „ sechestrarea unei persoane sau deţinerea şi ameninţarea cu moartea, rănirea sau menţinerea stării de detenţie a unei persoane pentru a constrânge o parte terţă, respectiv un stat, organizaţie internaţională, interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică sau un grup de persoane să îndeplinească un act oarecare sau să se abţină de la un asemenea act ca o condiţie implicită sau explicită a eliberării acesteia”. Nici această convenţie nu a fost ratificată de un număr mare de state, prevederile ei neputând fi aplicate.
Împiedicarea producerii unor atacuri teroriste cu arme de distrugere în masă este poate singurul aspect în privinţa căruia comunitatea internaţională a acţionat preventiv şi nu ca o reacţie la săvârşirea unui atentat.
Preocuparea pentru împiedicarea accesului organizaţiilor teroriste la arme de distrugere în masă a avut ca prim rezultat încheierea în 1979 a „Convenţiei privind protecţia fizică a materialelor nucleare”.Ulterior, în 1992, a fost adoptată o nouă „Convenţie privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării, folosirii armelor chimice şi distrugerii acestora”. S-a creat astfel un cadru pentru combaterea proliferării armelor de distrugere în masă cu efecte pozitive inclusiv în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului.
Tot în anii’90 comunitatea internaţională a decis să se adreseze unui aspect important al fenomenului terorist şi anume comiterea de atentate folosind material explozibil. Astfel a fost adoptată „Convenţia cu privire la marcajul explozibililor plastici şi în folie în scopul detectării.”.Acest document avea caracter regulatoriu şi nu penal, acordându-se o mare atenţie prevenirii unor atacuri teroriste.
Un alt document important pentru lupta împotriva terorismului, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite, a fost „Convenţia privind reprimarea terorismului”.
Deşi convenţiile adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite erau mereu cu un pas în urma organizaţiilor teroriste, neavând capacitatea de a le anticipa, acestea au avut un rol important în lupta pentru eradicarea acestui fenomen.
Lupta împotriva terorismului a fost preluată şi de organizaţiile euro-atlantice, în primul rând trebuind remarcată implicarea Consiliului Europei.
Intervenţia acestuia este justificată de rolul său şi anume promovarea valorilor democratice şi a statului de drept, ori terorismul reprezintă o gravă ameninţare a acestor valori şi urmăreşte destabilizarea unor state democratice.
Pe de altă parte, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite recomanda agenţiilor specializate şi organizaţiilor regionale să aibă în vedere adoptarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului internaţional în cadrul sferelor lor de responsabilitate.
Activitatea Consiliului în această chestiune se realizează pe două direcţii:
1. Consiliul poate oferi instrumentele juridice pentru combaterea terorismului şi pentru completarea cadrului legislativ internaţional, prin adoptarea unor convenţii multilaterale şi poate direcţiona acţiunile statelor membre prin recomandările Consiliului de Miniştri în sensul cooperării între ele pentru eliminarea şi prevenirea actelor teroriste, dar şi al adaptării legislaţiei interne.
2. Cea de-a doua direcţie în care Consiliul poate acţiona este aceea de a milita pentru combaterea terorismului prin educaţie şi cultură.
Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului a venit relativ târziu, la 18 septembrie 1970. Adunarea Parlamentară a adoptat la această dată „Rezoluţia 450 privind pirateria aeriană“, iar în 1972“ Recomandarea 684 referitoare la terorismul internaţional”.
Dacă Rezoluţia se limita doar la condamnarea infracţiunilor comise împotriva aviaţiei civile de către unele organizaţii palestiniene, Recomandarea era mult mai elaborată. Aceasta a fost redactată în urma tragicului atentat din timpul Jocurilor Olimpice şi stipula faptul că intră în responsabilitatea guvernelor ca să împiedice petrecerea unor astfel de fapte.
Ulterior au fost adoptate „Recomandările 703 şi 852”. Prima condamna lipsa de fermitate a răspunsului comunităţii internaţionale în faţa atacurilor teroriste, iar cea de-a doua stipula faptul că este obligaţia statelor să elimine toate acele condiţii generatoare ale diferitelor forme de violenţă şi să contribuie la întărirea statelor democratice. Ca element de noutate Recomandarea prevedea autoimpunerea de către mass – media a unor restricţii atunci când relatează despre incidente teroriste. Se urmărea evitarea publicităţii pentru activităţile teroriste fără ca acest fapt să aducă atingere dreptului la informaţie.
După atentatele de la 11 Septembrie 2001
După 11 septembrie 2001 lupta împotriva terorismului s-a intensificat . La 12 septembrie 2001 Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei condamna atacurile de o violenţă fără precedent comise împotriva poporului american, exprimându-şi în acelaşi timp solidaritatea cu acesta.
În cadrul conferinţei desfăşurate la Strasbourg s-a reafirmat hotărârea de a acţiona pentru combaterea terorismului în totalitatea formelor sale de manifestare cu toate mijloacele disponibile.
În perioada imediat următoare Adunarea Parlamentară a adoptat „Rezoluţia 1258” şi „Recomandarea 1534”. Rezoluţia punea accentul pe necesitatea unui nou tip de reacţie în faţa ameninţării teroriste, dat fiind caracterul său internaţional. De asemenea, avertiza că nici o acţiune îndreptată împotriva terorismului nu poate implica discriminarea pe criterii etnice sau religioase a unei comunităţi şi nici nu trebuie să fie îndreptată împotriva unei astfel de comunităţi în ansamblu.
Rezoluţia viza şi posibilitatea organizării unui răspuns militar, stabilind anumite condiţii care trebuiau respectate: să aibă obiective bine definite, să evite uciderea civililor, să respecte prevederile dreptului internaţional. Pe de altă parte, Recomandarea pretindea statelor membre să ratifice toate convenţiile referitoare la lupta împotriva terorismului şi să renunţe la rezervele formulate în momentul ratificării . De asemenea, impunea cooperarea între state şi colaborarea cu alte organe internaţionale pentru a garanta coerenţa şi eficienţa acţiunilor Consiliului Europei împotriva terorismului.
În anul 2002 au fost adoptate alte două Recomandări. Prima se intitula „ Transportul aerian şi terorismul . Cum să întărim securitatea? „, iar a doua „Combaterea terorismului şi respectarea drepturilor omului”. În cuprinsul acestora se recomanda accelerarea cooperării internaţionale contra spălării banilor şi finanţării terorismului.
Un alt organism antrenat în lupta împotriva terorismului a fost începând cu 1999, Oragnizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Prin lansarea în 1994 a Parteneriatului pentru Pace, NATO a contribuit la efortul internaţional de combatere a terorismului facilitând cooperarea diplomatică şi militară între principalele state euro – asiatice, pregătind astfel terenul pentru stabilirea în acea zonă a unor baze ce au putut fi folosite în timpul unor operaţiuni antiteroriste.
Poziţia adoptată de NATO a stârnit şi unele temeri legate de faptul că s-ar marginaliza rolul său şi de asemenea că se va transforma într-un for politic, pierzându-şi caracterul de organizaţie de apărare comună.
Secretarul NATO, Lordul Robertson a încercat să risipească toate aceste anxietăţi. În urma Summit-ului de la Praga s-a adoptat Planul de acţiune împotriva terorismului al parteneriatului euro-atlantic. Scopul lui era acela de a contribui la crearea unui mediu nefavorabil dezvoltării şi expansiunii terorismului, de a accentua hotărârea statelor de a coopera şi acţiona pentru prevenirea şi combaterea terorismului sub toate formele sale precum şi acordarea asistenţei statelor care solicită acest lucru în abordarea riscurilor şi consecinţelor atacurilor teroriste.
Alte organizaţii care au contribuit la lupta împotriva terorismului au fost Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi INTERPOL-ul. Instrumentele pe care OSCE le poate folosi sunt exclusiv politice şi nu juridice. Terorismul nu e tratat ca o problemă de sine stătătoare ci în contextul altor activităţi subversive menite a răsturna un regim politic.
Prin adoptarea documentului „Carta de la Paris” pentru o nouă Europă se combate terorismul şi se reiau angajamentele de a lupta contra acestuia.
Concluzii
Din analizarea Rezoluţiilor privind combaterea terorismului adoptate în cadrul Adunării Generale a INTERPOL-ului se pot desprinde următoarele concluzii. În primul rând INTERPOL-ul adoptă o poziţie fermă în combaterea actelor teroriste indiferent de autorii acestora, locul în care se petrec şi motivaţiile lor politice, ideologice, etnice, religioase sau de altă natură. Terorismul este tratat în totalitatea manifestărilor sale, preocupările principale fiind în domeniul stopării finanţării lui.
Organizaţiile teroriste sunt numeroase, diverse, extrem de violente, unele sunt înfiinţate ad-hoc pentru anumite misiuni, apoi dispar, altele sunt create pe termen lung pentru obiective complexe.
Cele mai multe dintre organizaţiile teroriste s-au înfiinţat până în deceniile opt și nouă ale secolului al XX-lea și au, în modul lor de a acţiona, amprente ideologice puternice. Deși similară prin ferocitate, natura organizaţiilor teroriste este foarte complexă. Dacă ne raportăm la cea mai recentă confruntare la nivel mondial și anume Războiul Rece, organizaţiile teroriste se împart în: organizaţii anteriore Războiului Rece; organizaţiile create în timpul Războiului Rece ca instrumente ale sale; organizaţii create după Războiul Rece.
Scopurile acestor organizaţii variază de la un caz la altul și pot fi împărţite în câteva categorii: realizarea unui scop politic considerată ca o obligaţie faţă de strămoși și urmași; sensibilizare a opiniei publice; subminarea autorităţii regimului politic în unele state prin crearea unei stări de tensiune internaţională, nesiguranţă; eliberarea unor concetăţeni aflaţi în închisoare; răzbunare pe anumite personalităţi sau guverne pentru măsurile adoptate anterior.
Uneori acţiunile teroriste au succes. . Aceasta înseamnă: obtinerea puterii sau schimbarea regimului politic; obţinerea sprijinului intern care să le permită teroriștilor să ajungă la un nivel mai ridicat de insurgenţă; obţinerea legitimităţii (kurzii, croaţii, kașmirienii, albanezii au câștigat legitimitate și sprijin internaţional; câștigătoare a unor concesii politice, organizaţia separatistă ETA a obţinut decizia Spaniei de a asigura autonomie pentru provincia bască).
Organizaţiile teroriste nu sunt fenomene de masă, nu au mulţi membri. Ele sunt alcătuite în funcţie de anumite interese.Organizaţiile teroriste reprezintă o ameninţare gravă la adresa securităţii mondiale.
La nivel internaţional, lupta împotriva terorismului s-a concretizat într-o legislaţie relativ clară şi rapidă în domeniu, cerinţa care se impune în continuare fiind aceea ca toate statele şi naţiunile să adere la instrumentele legislative adoptate pentru a scoate definitiv terorismul în afara legii şi să se instituie o reacţie mondială împotriva acestuia.
REFERENCES
HRISCU, Marius, „Une perspective critique sur l’activité diplomatique de Nicolae
Titulescu (1932-1936)” in Transylvanian Review, no. 4, 2010.
HRISCU, Marius, Nicolae Titulescu şi relaţiile româno – sovietice (1932 – 1936), Iasi, Editura TIPO MOLDOVA, 2011.
JURA, Cristian, Terorismul internaţional, Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004.
ONIȘOR, Constantin, Teoria strategiei militare, Bucureşti, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, 1999.
POP, Octavian, Aspecte criminologice privind terorismul intern şi internaţional,Timişoara, Editura Mirton, 2003.
SERVIER, Jean, Terorismul, Iaşi: Editura Institutul European, 2002.
VĂDUVA, Gheorghe, TERORISMUL: dimensiune geopolitică şi geostrategică, războiul terorist, războiul împotriva terorismului, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Ştiinţe Militare, 2002.
NOTE
