Introducere

Prezentul articol își propune să analizeze importanţa pe care au avut-o, în procesul decizional, sindicatele din învăţământul românesc și acţiunile lor, în perioada 1990-2004. Cine ia deciziile în societatea modernă, o lume în plină schimbare politică, economică, istorică, instituţională, etc? Ia aceste decizii statul, prin intermediul instituţiilor sale, fără a consulta pe nimeni? Statul, pentru emiterea unor decizii consultă și alte organizaţii, societatea civilă, grupurile de presiune, sindicatele? Care este importanţa negocierii în procesul de luare a deciziilor? Care este importanţa unor modalităţi de exprimare, cum sunt grevele sau meetingurile? De ce sunt importante sindicatele și de ce oamenii s-au organizat în sindicate? Acestea sunt întrebări tot mai frecvente în societatea modernă.

Considerăm că o analiză simplă a realităţii care ne înconjoară arată că la baza politicii moderne stă ideea de compromis rezultat din confruntarea intereselor diferite.

În ceea ce privește noţiunile de sindicate și de grupuri de presiune, utilizate foarte des în perioada 1990 – 2004, și nu numai, putem contata că există o notă de necunoscut în privinţa definirii, funcţionării și acţiunilor acestora. Subiectul este unul destul de delicat deoarece, de foarte multe ori, sindicatele și grupurile de presiune sunt privite drept realităţi negative ale societăţii noastre.

Vom încerca să prezentăm, foarte pe scurt, câteva definiţii ale grupurilor de presiune și o scurtă reconstrucţie cronologică a principalelor greve generale din învăţământ și importanţa acestora. La final vom putea constata dacă sindicatele în cauză pot fi incluse în categoria grupurilor de presiune sau sunt organizaţii care tind spre acest statut. Principala metodă folosită în realizarea acestui articol a fost analiza calitativă a documentelor. O sursă importantă de informaţii au constituit-o ziarele, site- urile federaţiilor din învăţământ, interviurile cu câţiva lideri de sindicat, rapoartele diferitelor instituţii de învăţământ, literatura de specialitate.

Grupuri de presiune

Prezenţa grupurilor de presiune nu este nouă, rolul lor fiind întotdeauna incontestabil. Este însă foarte greu de identificat un moment specific în istorie când acestea au apărut. Foarte important este și faptul că acestea poartă diferite denumiri[1], au numeroase definiţii și interacţionează constant și intens cu sistemul politic[2]. Putem chiar afirma că, de multe ori, simplul cetăţean se simte mai bine reprezentat de un grup de presiune decât de un partid politic. O posibilă definiţie a grupurilor de presiune ar fi aceea că ele reprezintă o modalitate de exprimare a diversităţii de interese și opinii în societatea modernă, pluralistă. Putem constata că, în general, prin grupuri de presiune sau de interese, se înţelege o organizaţie constituită care dorește să influenţeze puterea politică în sensul preocupărilor sociale pe care le reprezintă.

Sindicatele

Nu putem identifica o dată exactă a apariţiei sindicalismului în Europa Occidentală. Se poate afirma însă că acestea au căpătat contur în anii 1880, evoluţia lor fiind legată de cea a societăţii în ansamblu. În România primele sindicate au apărut în 1905[3] - sindicatul lucrătorilor tâmplari[4], sindicatul strungarilor. Între 1966 și 1989 mișcarea sindicală în România a cunoscut apogeul în privinţa numărului de membri, adeziunea angajaţilor fiind obligatorie. Schimbările politice aduse de anul 1989 au produs și o schimbare și reorganizare a sindicatelor din România.

Sindicatele pot influenţa mediul politic fără a face politică. Această influenţă apare în momentul unui interes comun pe care îl au sindicatele și partidele politice, spre exemplu în perioada alegerilor. Spre deosebire de grupurile de presiune, sindicatele au la dispoziţie o modalitate destul de eficientă pentru a obţine ceea ce doresc – greva.

În perioada analizată 1990 – 2004, în învăţământ activează 4 federaţii: Federaţia Educaţiei Nationale (martie 1990), Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (februarie 1990), Federaţia Sindicatelor din Învăţământ ”Spiru Haret” (iulie 1995), care reprezintă interesele învăţământului preuniversitar și Federaţia ”Alma Mater” (1990) - care reprezintă interesele învăţământului universitar.

Grevele din învăţământul românesc: 1990 – 2004

În România, între 1990 – 2004, schimbările politice, economice și sociale au fost cruciale pentru evoluţia ţării. În ceea ce privește strict domeniul educaţiei o scurtă statistică a acestor ani ne arată că Ministerul Educaţiei a avut următorii miniștri: Mihai Sora[5]; Gheorghe Ștefan[6]; Mihail Golu[7]; Liviu Maior[8]; Virgil Petrescu și Andrei Marga[9]; Andrei Marga[10]; Ecaterina Andronescu[11]; Alexandru Athanasiu[12]; Mircea Miclea[13].

La începutul anilor 1990 sindicatele din învăţământ s-au concentrat în principal pe organizarea proprie și pe stabilirea unei relaţii cu mediul politic dar au organizat și o serie de greve, meetinguri, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de muncă, unor salarii mai avantajoase, etc. Din reconstrucţia cronologică a evenimentelor putem afirma că una dintre primele demonstraţii organizate de un sindicat din învăţământ a avut loc în 5 noiembrie 1990 și a fost organizată de actuala Federaţie a Educaţiei Naţionale[14], iar prima grevă a avut loc în decembrie 1990[15]. De-a lungul anului 1992 au existat ameninţări cu greva[16], greva de avertisment[17] dar întotdeauna s-a ajuns la o soluţie de compromis pe cale pașnică. Anul 1992 este unul liniștit din punct de vedere al manifestărilor de genul grevelor sau meetingurilor, aducând nou doar contractul colectiv de muncă din învăţământ[18].

Analizând anul 1993 putem constata că acesta a fost unul destul de tensionat, cu numeroase negocieri între sindicatele din învăţământ și guvern. Printre revendicările sindicatelor s-a numărat și o mărire salarială de 6% din P.I.B.[19] În prima parte a anului federaţiile din învăţământ au ameninţat că vor organiza o grevă de avertisment[20] care a dus la negocieri interminabile între guvern și sindicate[21]. Acestea au obţinut promisiunea unei măriri salariale de 3,2% și alte avantaje[22], dar guvernul nu a pus în practică aceste promisiuni[23], iar negocierile au fost reluate[24].

În februarie 1994 F.S.I.P.R. și F.S.L.I. au organizat două greve de avertisment la care au participat peste 80% din membrii de sindicat și care au dus la începerea unor negocieri mult mai intense cu reprezentanţii guvernului[25]. Guvernul a promis acordarea unei măriri salariale de 35% a salariului mediu din învăţământ dar cele două federaţii nu au acceptat să semneze acest acord[26]. În continuare au fost organizate numeroase forme de protest faţă de situaţia existentă în învăţământ la momentul respectiv[27]. Soluţia extremă găsită de sindicatele din învăţământ pentru a obţine rezultate concrete a fost blocarea anului școlar începută în 9 mai 1994[28]. În perioada mai – iunie 1994 anul școlar a fost blocat, au fost organizate numeroase greve, demonstraţii, pichetări ale diferitelor instituţii de stat. Au avut loc multe runde de negocieri între reprezentanţii sindicatelor și cei ai guvernului. S-a ajuns destul de greu la un consens și pentru că între diferitele federaţii din învăţământ existau divergenţe în privinţa revendicărilor. Principalele cereri sindicale erau: mărire salarială de 30%, acordarea unei prime de vacanţă de 50.000 lei net,[29], mărirea bugetului învăţământului, prelungirea contractului colectiv de muncă din 1993, demisia ministrului educaţiei Liviu Maior[30], etc. În luna iunie situaţia se mai detensionează, greva se încheie, este votată legea învăţământului, se obţin o serie de avantaje și de măriri salariale[31]. Pe perioada verii sunt organizate negocieri în vederea unirii mișcării sindicale, fără rezultat[32]. Ultimele luni ale anului 1994 sunt la fel de agitate ca și începutul anului fiind organizate noi proteste, pichetări ale Parlamentului[33].

Dacă analizăm perioada 1995 – 1999 constatăm că aceasta este la fel de agitată. Au fost organizate nenumărate greve, meetinguri, marșuri de protest, numeroase sesiuni de negocieri între reprezentanţii sindicatelor din învăţământ și cei ai guvernului. În mare revendicările au rămas aceleași: alocarea unui buget de 6% din P.I.B.[34], discutarea legii învăţământului[35], acordarea de sporuri, condiţii mai bune de muncă, etc.

În reconstrucţia cronologică a acestei perioade putem menţiona câteva episoade mai importante: 28 noiembrie 1995 federaţiile din învăţământ organizează un meeting și un marș de protest la București[36]. În martie 1996 F.S.I.I. Spiru Haret pichetează sediul parlamentului pe perioada discutării bugetului statului[37]. În 27 august 1996 Consiliul Naţional F.S.I.I. Spiru Haret decide să deschidă conflictul colectiv de muncă și să blocheze începutul anului școlar[38]. În urma negocierilor aceste acţiuni vor fi suspendate.

Solicitările privind acordarea a 6% din P.I.B. și pichetarea sediului parlamentului în momentul discutării bugetului de stat sunt reluate la începutul anului 1997[39]. În luna mai federaţiile sindicale din învăţământ ameninţă cu noi acţiuni de protest[40], se vorbește din nou de blocarea anului școlar[41], iar spre sfârșitul lunii începe conflictul de muncă[42]. În 9 iunie 1997 acestea participă la meetingul bugetarilor membri ai C.N.S.L.R. Frăţia, organizat la București. Anul 1997 este important pentru că sindicale obţin o mărire a bugetului învăţământului de 1, 2 miliarde de lei[43], proclamarea statutului cadrelor didactice[44], etc. Din păcate tensiunile vor reapărea pentru că guvernul nu va respecta promisiunile și acordurile semnate[45].

În anul 1998 un element de noutate este apariţia, în ianuarie, a Consiliului Naţional pentru reforma învăţământului. În urma noilor ameninţări cu greva și cu blocarea anului școlar sindicatele din învăţământ obţin o mărire a bugetului învăţământului de 1,4 miliarde de lei[46]. Dintre evenimentele anului 1998 menţionăm marea acţiune de protest organizată în 1 octombrie 1998, cu ocazia deschiderii anului universitar, la care au participat 20.000 de profesori și studenţi[47].

În prima parte a anului 1999 are loc, sau putem spune că este continuat, un dialog al surzilor între reprezentanţii sindicatelor din învăţământ și cei ai guvernului. Primii solicitau respectarea protocoalelor semnate anterior cu privire la majorarea bugetului de stat, condiţii mai bune de muncă, acordarea sporurilor; promisiuni pe care guvernul, după stabilizarea situaţiei, nu le pusese în practică aproape niciodată, sub diverse motivaţii[48].

În urma grevei generale de două săptămâni din iunie 1999 sindicatele din învăţământ obţin: plata integrală a drepturilor salariale pentru concediul de odihnă, intră în vigoare contractul colectiv de muncă, etc[49]. În momentul votării bugetului de stat pentru anul 2000 se va repeta situaţia din anii precedenţi, adică guvernul nu va respecta condiţiile din protocolul semnat, bugetul pentru învăţământ fiind de doar 3,2% din P.I.B.

Anul 2000 va aduce o mai bună organizare a sindicatelor din învăţământ care vor forma o alianţă în vederea unor revendicări comune. Începând cu 24 ianuarie 2000 vom fi martorii celei mai lungi greve generale din învăţământ: participarea la această grevă a fost aproape totală, unităţile de învăţământ fiind închise timp de 5 săptămâni. Rezultatul grevei a fost obţinerea unei măriri salariale de 80% acordată în două etape. Un element foarte interesant este acela că, de data aceasta, greva a fost întreruptă, doar după ce guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă cu privire la majorarea salarială și după ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial.

Și în 2001 sindicaliștii vor recurge la pichetarea sediului Camerei Deputaţilor pe durata discuţiilor referitoare la bugetul de stat, iar F.S.L.I. a organizat unul dintre cele mai mare meetinguri din istoria mișcării sindicale din învăţământ în noiembrie 2001, la care au participat 15.000 de persoane.

Pentru anul 2002 putem menţiona greva generală din martie, la care participă 90% din cadrele didactice. În urma acesteia primul ministru Adrian Năstase promite mărirea salariilor cu 27-28%[50] dar aduce în discuţie revizuirea numărului angajaţilor auxiliari[51] F.S.I.I. Spiru Haret a refuzat să semneze acest protocol, care va fi semnat doar de F.E.N., F.S.L.I. și Alma Mater. Restul anului este marcat de alte acţiuni de protest și de ameninţări din partea sindicatelor dar fără prea mari rezultate, învăţământul neprimind 4% din PIB[52].

Anul 2003 este unul mai liniștit din punct de vedere al grevelor. În martie 2003 Spiru Haret organizează un meeting de protest în faţa Ministerului Educaţiei, iar în noiembrie F.S.L.I. organizează un meeting de protest în Piaţa Revoluţiei. Revendicările au rămas aceleași: 6% din P.I.B., acordarea de indemnizaţii, o lege privind salarizarea, etc.[53].

Anul 2004 este unul extrem de agitat, cu numeroase acţiuni de protest, întâlniri între liderii sindicatelor din învăţământ, negocieri cu guvernul, amenţări cu greva de avertisment și greva generală, etc. Sindicatele din învăţământ încearcă să profite și de faptul că este an electoral și încep negocieri cu diferite formaţiuni politice[54]. Printre acţiunile întreprinse putem menţiona pichetarea prefecturii Bucureștiului, sediului P.S.D., Camerei Deputaţilor[55] și pichetarea Ministerului Educaţiei. În septembrie 2004[56], este semnat un acord care prevede o mărire salarială de aproximativ 27%, începând cu 1 octombrie 2004. Este cea mai mare mărire salarială obţinută doar în urma negocierilor, fără declanșarea grevei generale. Din păcate se reia situaţia din anii precedenţi, guvernul după calmarea situaţiei, nu va respecta termenii stabiliţi anterior și acţiunile de protest și presiune reîncep[57].

Concluzii

Așa cum am putut constata, federaţiile sindicale din învăţământul românesc au avut în perioada 1990 – 2004 o activitate intensă din toate punctele de vedere: au trebuit să se organizeze, să stabilească legături cu statul român și cu organizaţii internaţionale, cu mediul politic românesc, să-și definească obiectivele și să apere interesele membrilor prin discuţii, negocieri, proteste, meetinguri, greve japoneze, greve de averstiment, greve generale, greve pe perioade nedeterminate. În majoritatea cazurilor soluţia găsită a fost una de compromis între poziţia reprezentanţilor administraţiei și cei ai sindicatelor. După prezentarea și analizarea cronologică a evenimentelor putem afirma că cele mai importante momente, ca și eficacitate a măsurilor de protest luate de sindicatele din învăţământul românesc, au fost anii 1995, 1999/2000 și 2004.

Din punct de vedere al eficienţei acţiunilor întreprinse de sindicate putem afirma că, ţinând cont de condiţiile existente, acestea au fost relativ eficiente, deși întotdeauna se poate obţine mai mult. Poate că rezultatele obţinute ar fi fost mai bune dacă diferitele sindicate din învăţământ ar fi colaborat mai strâns și ar fi reușit să susţină acţiuni și revendicări comune până la capăt. Pe de altă parte liderii de sindicat consideră că, în momentele esenţiale, colaborarea dintre sindicatele din învăţământ a fost satisfăcătoare. În ceea ce privește relaţia cu mediul politic și colaborarea cu partidele politice, se poate constata că aceștia le sunt parteneri sau adversari sindicatelor din învăţământ, în funcţie de conjunctura de moment. Trecând peste multele aspecte care pot fi îmbunătăţite și analizând strict evenimentele anilor 1990 – 2004 una dintre concluzii este că sindicatele din învăţământ sunt organizaţii puternice, care pot mobiliza un număr mare de persoane în vederea apărării intereselor membrilor lor.

Pe lângă reconstrucţia cronologică a evenimentelor din anii 1990 – 2004, pentru a putea răspunde la întrebarea referitoare la definirea sindicatelor din învăţământul românesc drept grupuri de presiune, am realizat și un interviu cu liderii celor 4 sindicate.

Din punctul de vedere al acestora sindicatele din învăţământul românesc nu pot fi considerate grupuri de presiune în adevăratul sens al cuvântului, deoarece: au un număr foarte mare de membri și din punctul lor de vedere grupurile de presiune au mai puţini aderenţi; se folosesc de lobby dar nu și de acţiuni de corupţie; au o imagine bună în rândul populaţiei, spre deosebire de percepţia în general negativă despre grupurile de presiune.

Concluzia principală a acestui articol este că federaţiile de sindicat din învăţământul românesc au avut și au o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul societăţii în general dar și pentru scena politică în particular, dar nu pot fi considerate în primul rând drept grupuri de presiune deoarece nu sunt organizate și percepute drept grupuri de presiune de către liderii și membrii lor, de mediul politic, dar și de către societate în general ; pe de altă parte acţiunile lor nu sunt foarte eficiente în multe momente deoarece guvernul nu respectă promisiunile și acordurile cu sindicatele din învăţământ, deci acestea nu reușesc să influenţeze suficient, pe termen lung, mediul politic, în vederea în deplinirii obiectivelor lor declarate.

 BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

BASSO, Jacques, Les groupes de pression, Paris, PUF, 1982

DUVERGER, Maurice, Les partis politiques, Paris, Librairie Armand Colin, 1976

DRAGNE F. I., Iacos, MUNTEANU I., N. G., Petrișor, Miscarea sindicală din România, vol. I, București, Editura Politică, 1981.

SAGNES, Jean, Histoire du syndicalisme dans le monde, Toulouse, Privat, 1994.

VAYSSIERE, B., Groupes de pression en Europe, Editions Privat, 2002.

Dictionnaire de sociologie, Paris, Librairie Larousse, 1973.

Ziare

Adevărul, Anul I, 1990 - 2006

Resurse on-line:

http://www.fen.ro

http://www.fsiispiruharet.ro/ 

http://www.almamater.ro/

http://www.fsli.ro/

http://adevarul.ro/

NOTE