Introducere

Prezentul articol îşi propune să analizeze, din punct de vedere retrospectiv, raporturile politice ale social-democraţei româneşti cu regimul monarhiei autoritare, cu trimitere la actorii politici ai epocii, iar clivajul patroni/muncitori va fi analizat cu ajutorul documentelor de arhivă şi a ştiinţei politice. Refetinţele lui Lucreţiu Pătrăşcanu vor fi analizate critic prin comparaţie cu cele ale lui Constantin-Titel Petrescu. Cum a fost posibilă colaborarea PSDR cu monarhia ministerială reprezintă demersul la care voi încerca să răspund pe parcursul acestui articol. Organizaţiile sindicale s-au aflat sub influenţa conducătorilor social-democraţi, iar această realitate politică ridică interogaţia colaborării social-democraţilor cu regimul monarhiei autoritare. Social-democraţi au acceptat regimul autoritar şi au cedat libertatea politică în schimbul funcţiilor în partidul-stat. Numele membrilor social-democraţi s-au regăsit în monitoarele oficiale şi documentele epocii. În studiul de faţă am expus şi analizat funcţiile pe care membrii social-democraţi le-au deţinut în parlamentul coporatist şi în partidul unic, în perioada monarhiei autoritare, 1938-1940. Libertatea politică şi de exprimare au fost îngrădite datorită prevederilor constituţionale, iar activitatea partidelor politice a fost suprimată. Partidele tradiţionale s-au oferit să colaboreze cu noul regim, inclusiv PSDR-ul epocii, punând la dispoziţie cadre, deoarece „concurenţa politică se desfăsoară, în cadrul regimului moharhic, în anturajul regelui, fiind axată pe favoruri”[1], privilegii şi oferirea de funcţii pentru a le cumpăra libertatea de exprimare şi de acţiune.

PSDR şi noul regim

Membrii social-democraţi au deţinut funcţii în structurile partidului unic şi în organizaţiile sindicale desfiinţate şi transformate în bresle, fiind controlate de stat, prin Ministerul Muncii, precum şi în parlamentul corporatist. Cadrele partidelor desfiinţate, prin decretul din 30 martie 1938, au colaborat cu regimul carlist şi aproape toţi membrii marcanţi ai acestor partide s-au înscris în Frontul Renaşterii Naţionale, cu execepţia liderilor partidelor naţionale, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care nu au procedat la organizarea unei rezistente pentru apararea regimului democratic, mulţumindu-se să-şi manifeste dezaprobarea, prin memorii şi petiţii, faţă de modul în care înţelegea Carol să conducă treburile statului[2].

Analiza colaborării membrilor Partidului Social Democrat, cu regimul autoritar carlist, se fundamentează pe asemănările de principii ale acestuia cu noua formă de organizare a statului român, cea corporatistă. În ceea ce priveşte poziţia faţă de dictatura regală şi colaborarea cu aceasta, pe plan politic, Comitetul Executiv al PSD a fost profund divizat. Majoritatea membrilor Comitetului Executiv nu a acceptat colaborarea cu noul regim, însă o parte a liderilor PSD şi conducerea Confederaţiei Generale a Muncii, au aderat la FRN şi la susţinerea regimului, precum şi la noua ideologie[3]. Astfel, o serie de lideri de partid şi de sindicat, aparţinând aripei drepte social-democrate, s-au înregimentat în organismele noului regim autoritar monarhic. Prin urmare, în decembrie 1938, Carol al II-lea, încercând să-şi asigure o bază politică de masă, a înfiinţat FRN, iar membrii PSD-ului se vor regăsi în fruntea organismelor de conducere. Astfel, George Grigorovici, Preşedintele PSD-ului, Ioan Flueraş, vicepreşedintele partidului şi preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, Eftimie Gherman, Secretarul General al Uniunii breslei de muncitori mineri, au semnat manifestul de înfiinţare a acestui principal instrument politic al dictaturii, figurând printre membrii fondatori[4]. Confederaţia Generală a Muncii a lansat un apel către membrii săi prin care le cerea, „să urmeze pilda pe care le-o dau conducătorii principali şi să se înscrie în Frontul Renaşterii Naţionale a cărui înfiinţare era apreciată că deschide o nouă eră a vieţii politice a ţării”[5]. Ca urmare, întreaga conducere sindicală şi-a dat adeziunea la noul regim. Confederaţia Generală a Muncii a fost cadrul legal al reprezentării profesionale a salariaţilor. Sindicatele numărau, în anii 1938-1939, 80.000 de membrii şi erau o forţă organizatorică[6].

La 16 decembrie 1938 apare organizaţia politică unică în stat, iar Ioan Flueraş se regăseşte între semnatarii cererii înaintate ministrului justiţiei, Victor Iamandi, pentru acordarea cererii de funcţionare a FRN, alături de liderii social-democraţi Grigorovici şi Eftimie Gherman[7]. Conducerea PSD-ului, atât în forma în care mai rămăseseră, a condamnat acţiunea liderilor politici şi sindicali care au acceptat să colaboreze cu dictatura, excluzând din partid pe George Grigorovoci, Ioan Flueraş şi cei care i-au urmat. George Grigorovoci şi-a justificat aderarea la FRN prin necesitatea de a sprijini pe Carol al-II-lea în acţiunea sa de anihilare a Gărzii de Fier[8]. Gestul liderilor PSD de a sprijini FRN şi, implinicit, regimul monarhiei autoritare, a fost urmat de alţi membri ai conducerii partidului: Eftimie Gherman, Iosif Jumanca, Ioan Mirescu, Teodor Rosnoveanu, Lazăr Măglaşu, Alexandru Bartalici, Carol Bartha ş.a[9]. În interiorul PSD nu a existat o viziune unitară, în legătură cu locul şi rolul ei în cadrul regimului autoritar, cu exceptia unanimitătii desfăşurării unei activităţi legale în breslele muncitoreşti, singura îngăduită de lege şi la care mişcarea sindicală, ataşată social-democraţiei, s-a putut adapta.

În urma „alegerilor” din 1-2 iunie 1939[10] s-a constituit Parlamentul FRN-ului, care, prin atribuţiile şi compoziţia sa, era un instrument docil în mâinile regelui. În acest parlament au fost aleşi senatori social-democraţi: G. Grigorovici, I. Flueraş, Lazăr Măglaşu, C. Bragadireanu, P. Mihailă, Gh. Stroia, D. Urzică, A. Bartalici, C. Bartha, iar ca deputaţi: Gh. Georgescu, N. Marian, D. Vâjoreanu, Gh. Ene Filipescu, Simion Rusu, Roznovan Teodor, Petrescu Marin, Mălin Virgil, Eftimie Gherman, Curcă Gheorghe, Olteanu Petre. În total 11 deputaţi şi 14 senatori reprezentând muncitorimea[11]. Mulţi dintre aceştia se bucurau de audienţă şi influenţă în rândul muncitorilor, încadraţi în partid sau în sindicatele confederate[12].

Într-un album al epocii[13], dedicat noului regim, regăsim personalităţile social-democrate, alese în urma scrutinului din 1-2 iunie 1939, la Senat, categoria Muncă Manuală. Astfel, au câstigat scrutinul „electoral” următorii: Flueraş Ioan, muncior caretaş, Bucureşti, ales cu 655 voturi, Stroja Teodor, preşedinte la Camera de Muncă, Bucureşti, ales cu 635 voturi, Măglaşu Lazăr, muncitor de port, Bucureşti, ales cu 577 de voturi, Jumanca Iosif, PSD, muncitor tipograf, Bucureşti, ales cu 577 voturi, Bartalis Alexandru, turnător de fier, Bucureşti, ales cu 509 voturi, Oprişan Ionică, coafor, Bucureşti, ales cu 490 voturi, Grigorovici Gheorghe, PSD, funcţionar public, Bucureşti, ales cu 485 voturi, Bragadireanu Corneliu, funcţionar particular, Bucureşti, ales cu 485 voturi, Barta Carol, tâmplar, Bucureşti, ales 458 voturi. Pentru Senat, la categoria muncă manuală, se poate observa predominanţa membrilor Partidului Social Democrat. Astfel că dezideratul regimului de a realiza pacea socială se putea realiza prin includerea în parlamentul corporatist a membrilor sociali-democraţi. Ioan Flueraş, fost membru PSD, deţinea funcţia de consilier la Consiliul Superior Economic şi era Preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii. Grigorovici era preşedintele Partidului Social Democrat şi a deţinut funcţia de subsecretar de stat pe lângă Ministerul Muncii, în noul regim, iar Măglaşu Lazăr, muncitor în port, a deţinut funcţia de raportor la Senat.

„Dezbaterile parlamentului” corporatist, din periada 1939-1940, Camera Deputaţilor, reţin atenţia prin cuvântarea lui Eftimie Gherman despre rolul muncitorimii şi a noii organizaţii politice a regimului, Frontul Renaşterii Naţionale. În acest parlament al „stărilor”, asemenea Adunărilor Ad-doc de la 1857, care au elaborat dezideratele românilor în privinţa unirii, înaintate Marilor Puteri Garante, reunite la Conferinţa de pace de la Paris, 1858, au fost înscrise aproape toate personalităţile vieţii politice, economice, sociale şi culturale româneşti. Cuvântarea lui Eftimie Gherman, de la Camera, exprimă conceptele constituţionale ale statului român de la 1938. Principiile puneau în lumină latura ideologică a noului regim, exprimate prin conceptul de regalitate a muncii, precum şi prin primatul executivului asupra legislativului, dar şi a monismului politic reprezentat de FRN. După Gherman, „muncitorimea, convinsă prin greutăţile prin care trece ţara, s-a încadrat în FRN fără nici o condiţiune, situaţia grea de astăzi ne dictează, ne impune tuturor să ne încadrăm, să formăm o unitate, căci numai uniţi în naţiunea întreagă, vom putea să facem faţă”. Gherman foloseşte termenii propagandei regimului precum: ţară, patrie şi subordonarea intereselor mărunte faţă de interesele superioare, naţionale de Stat. Spre exemplu: „muncitorimea este loială faţă de Stat, faţă de Ţara Românească. Revendicările muncitorimii nu pot fi realizate decât într-un Stat naţional, decât numai în cadrul Statului Român”[14]. Eftimie Gherman îşi exprima credinţele socialiste susţinând că „ele au reprezentat un abecedar şi că naţionalismul l-a învăţat la şcoala socialistă, iar primul dascăl care i-a acordat această învăţătură şi căruia îi va rămâne recunoscător toată viaţa a fost profesorul Gheorghe Grigorovici. El nu numai pentru mine, dar pentru atâţi muncitori în vechea monarhie a fost părintele nostru, el ne-a învăţat să fim oameni, ne-a învăţat să fim români”[15]. Alunecarea spre naţionalism a social-democraţiei era conformă cu orientarea ideologică a noului regim, iar colaborarea cu monarhia autoritară i-a fost imputată de către comunişti după 1945, care o considera ca fiind exponenta intereselor occidentale, ca de altfel o parte din întregul regim carlist.

Colaborarea unor membri ai Partidului Social-Democrat cu noul regim a fost evidentă, prin funcţiile pe care conducerea organizaţiei le-a deţinut, în cei aproape doi ani de existenţă a monarhiei autoritare. O parte din conducătorii social democraţi au acceptat să ocupe funcţii de conducere în aparatul politic şi economic al noului regim[16]. Fostul preşedinte al PSD, George Grigorovici, a devenit senator în parlamentul Frontul Renaşterii Naţionale şi a primit Subsecretariatul Ministerului, Ion Flueraş, Preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost inclus membru în Consiliul Superior Economic, Eftimie Gherman a primit o funcţie la Institutul de Studii şi Educaţie Muncitorească. La Casa Centrală a Asigurărilor Sociale au activat Iosif Jumanca - titular al comisiei de apel, Lazăr Măglaşu-supleant-, Ion Flueraş - vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Comisiei interimare-, Eftimie Gherman, T. Roznovan, N. Marian, Simion Rusu. La comisiile interimare ale Camerelor de Muncă au fost numiţi: Iosif Jumanca, Lazăr Măglaşu, C. Bragadireanu[17]. Socialiştii au activat, în perioada 1938-1940, în cercurile culturale „Muncă şi Voie Bună”, ale Universităţii muncitoreşti din Bucureşti, condusă de Tudor Vianu, precum şi în asociaţiile Sportul Muncitoresc[18].

Adeziunile membrilor fostelor partide politice la noua structură, politco-economico-socială a noului regim, au pus în lumină voinţa regelui de a aduna în jurul său majoritatea personalităţilor din partidele politice, dizolvate încă din 30 martie 1938, frământate de sciziuni şi fracţiuni, tocmai pentru a compromite liderii lor, acuzaţi de propagandă ideologică partizană, de corupţie şi de politicianism, însă Regele nu a făcut nimic altceva decât să-şi impună voinţa printr-un organism sindical controlat, în esenţă formal, însă sub umbrela sa au activat şi agitatorii bolşevici care instigau muncitorii la greve, cerându-le să adere la organizaţii străine statului român, în special la Komintern, conform documentelor de la Arhivele Nationale Istorice Centrale.

În timpul monarhiei autoritare, muncitorimea a fost adunată în uniuni ale breslelor, iar situaţia acesteia s-a deteriorat constant, relevă datele statistice ale epocii, datorită condiţiilor generate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, luându-se măsuri pentru susţinerea industriei de război. Astfel, în luna martie a anului 1940, Ministerul Muncii, condus de Mihail Ralea, a fost autorizat să ia hotărârea de a sporiri numărul orelor de lucru de la 8 la 10 în intreprinderile industriale, oricând necesităţile o impuneau. Întreaga fortă de muncă a ţării era pusă în slujba industriei de război. Astfel că, „în iulie 1940 s-a adoptat un decret pentru stabilirea regimului muncii în împrejurării excepţionale, care hotăra prelungirea zilei de lucru peste durata ei normală de 8 ore (fără a preciza cât), suspendarea vremelnică a repaosului duminical şi a sărbătorilor legale, precum şi a concediului de odihnă în întreprinderile care lucrau pentru Armată. Cu acest prilej a fost interzis şi dreptul la grevă”[19].

Patroni versus muncitori, în anii 1938-1940

Datorită faptului că patronii şi muncitorii, conform documentelor de arhivă, au fost comasaţi în cadrul aceleaşi uniuni sindicale, confiscându-li-se libertatea de exprimare şi de acţiune anteprenorială şi sindicală, prin recurs la dreptul la grevă, clivajul patroni/muncitori va reprezenta referinţa teoretică dezvoltată de Stein Rokkan şi preluată de politologul francez Daniel Louis Seiler. Conform lui Seiler, „clivajul patroni/muncitori pune în opoziţie interesele proprietarilor mijloacelor de producţie şi de schimb cu cele ale muncitorilor şi ale altor proletari [20]. Pe de altă parte, în studiul dedicat mişcării social democratice din România, Nicolae Jurcă, analizând şi perioada regimului monarhiei autoritare, constată că libertatea profesională a devenit unul dintre obiectivele de atac ale regimului autoritar, care a iniţiat o activitate propagandistică de denigrare a mişcării muncitoreşti şi a organizaţiilor sale profesionale prin vocea Ministrului Muncii. Mihail Ralea s-a exprimat în favoarea concentrării şi dirijării sindicatelor pentru a stopa flagelul asociaţiilor nenumărate. Ralea era de părere că „astăzi, în noul regim, în toată lumea sindicală, tendinţa se vădeşte către sindicatul unic”[21]. Modalitatea prin care se putea opri acest flagel era cea de încadrare a sindicatelor în viaţa de stat, prin noua formă de organizare şi control, breasla, cu valenţe corporatiste[22]. Patronatele şi autorităţile, în timpul monarhiei autoritare, au făcut front comun, în vederea împiedicării desfăşurării agitaţiilor din mişcările muncitoreşti, dar şi pentru a împiedica pe comunişti de a desfăşura propaganda militantă printre muncitori în instituţia nou înfiinţată, bresla.

Raportul înaintat lui C.C. Giurescu, Ministrul Frontului Renaşterii Naţionale, privind starea de spirit din rândul salariaţilor din industriile şi comerţul Capitalei, anume că 80% din organizaţiile profesionale erau sub influenţa foştilor conducători social democraţi, încadraţi în noua ordine de stat[23] şi cea că organizarea şi conducerea breslelor au fost lăsate la discreţia Socialiştilor şi Minorităţilor, din raportul Centralei Reuniunilor de Meseriaşi, Comercianţi, Industriaşi şi Muncitori Români din România[24], ridică interogaţia colaborării social-democraţilor cu regimul de autoritate personală. Raportul Uniunii Generale a Micilor Industriaşi, patroni de toate Breslele din România Mare, filiala Satu Mare, a pus în lumină nemulţumirile patronilor încadraţi în noua instituţie. Uniunea cerea să fie scoasă de sub tutela Ministerului Muncii şi să fie încadrată la Ministerul Economiei Naţionale, în cadrele Ministerului Industriei şi Comerţului. Referatul arăta de ce patronii şi angajaţii nu puteau să rămână la un loc, la un Minister, la o Cameră Profesională, „cum erau atunci la Camera de Muncă, „stăpânul şi servitorul său”[25]. Critica la adresa „insituţiei” breslei a constat în faptul că încadrarea meseriaşilor şi industriaşilor-patroni în Camerele de Muncă a fost o greşală fundamentală. Meseriaşul şi industriaşul erau degradaţi şi nemulţumiţi la Camera de Muncă, neînsemnând nimic faţă de mulţimea muncitorimii, deoarece nu avea drept de vot şi era subordonat şi degradat sub toate categoriile muncitoreşti[26]. Memoriul cerea ca patronii să fie încadraţi în categoria patronilor, iar muncitorii în categoria muncitorilor. Raportul Uniunii Generale a micilor industriaşi, meseriaşi patroni de toate breslele, filiala Oradea, pune în lumină faptul că patronii erau depăşiti numeric de angajaţi în organizaţiile şi instituţiile create de Ministerul Muncii. Patronii considerau că se dă o exagerată atenţie muncitorilor, în detrimentul lor. Acest fapt i-a detreminat pe patroni să închidă atelierele şi să devină simpli muncitori, sporind şomajul[27]. Revendicările lor au constat în încadrarea în Camere de Meserii, sub auspiciile Ministerului Economiei Naţionale. Transferarea lor către acest minister presupunea ieşirea din Camera de Muncă care apăra exclusiv interesele muncitoreşti. Soluţia propusă de către patroni, privitor la Carmera de Muncă, a constat în existenţa unui singur organ de apărare muncitorească[28].

Un alt raport, de data aceasta, al Centralei Reuniunilor de Meseriaşi, Comercianţi, Industriaşi şi Muncitori Români din România, cerea să se renunţe la hotărârea de a se legifera organizarea breslelor. Centrala considera că, spre deosebire de Italia şi Germania, această legiferare nu se putea face în România, din cauză că deţinătorii vieţii economice de la noi erau într-o proporţie de 90% minoritari, rezultând astfel un număr invers proporţional cu cel pe care-l reprezenta elementul etnic românesc în alcătuirea statului[29]. Primatul etnic românesc, legiferat prin Constituţia de la 27 februarie 1938, teoretizat de G.G. Mironescu, se dorea a fi instaurat în economie şi în noua formă de organizare a sindicatelor. Breasla a fost instituţia cu rol de control şi supraveghere a mişcării muncitoreşti şi a leaderilor social-democraţi care se aflau în fruntea acestor organizaţii sindicale. Raportul reclamă dizolvarea noii instituţii, deoarece nu a respectat principiile şi scopul pentru care au fost create. Petiţionarii aminteau că „legea breslelor din 1938 a dat rezultate contrare scopului pentru care a fost legiferată, din cauza procentului mic pe care l-a reprezentat elementul românesc în meserii, comerţ şi muncă, astfel că organizarea şi conducerea breslelor a fost lăsată la discreţia Socialiştilor şi Minorităţilor”[30]. Datorită faptului că nu s-a pus în practică primatul etnic românesc, în economie, pe care regimul l-a proclamat prin legea fundamentală, dar şi prin cea a breslelor, petiţiionarii solicitau desfiinţarea breslelor şi propuneau organizarea profesională pe naţionalităţi. Memoriul amintea despre desfiinţarea anumitor bresle de către Ministerul Muncii, precum „breasla muncitorilor din industria textilă, fiindcă propaga idei comuniste; breasla lucrătorilor metalurgişti se găsea pe aceeaşi linie; Direcţia Generală CFR a interzis muncitorilor săi să se înscrie în breaslă sub sancţiunea licenţierii din serviciu”[31]. Generalul Mihail Ionescu, fost ministru, era preşedintele consiliului de administraţie al CFR. Credinţa că breasla nu era o instituţie românească, că nu îşi găsea rostul în noua organizare a vieţii sindicale, era larg împărtăşită chiar de către membrii breslelor respective, iar solicitarea aplicării primatului românesc în economie arată caracterul rasist şi xenofob al acestei „instituţii” a breslelor, precum şi angajamentul liderilor socialişti faţă de regim de a coordona activitatea breslelor, în conformitate cu prevederile corporatiste de supraveghere şi control, implementate de Ministerul Muncii, condus la acea vreme de sociologul Mihail Ralea. Prin decretul din 12 octombrie 1938, activitatea politică fiind interzisă, Comitetul Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii a îndemnat muncitorimea să respecte noua reglementare şi să intre în bresle, oferind îndeaproape îndrumările necesare sindicatelor. CGM şi-a incetat astfel activitatea[32]. Corporaţia, având rolul de a centraliza interesele economice şi de a dirija economia, prin intervenţionism şi planificare economică, îşi aroga dreptul de a răspunde problemelor muncii, sub toate aspectele sale – salarii, şomaj, asigurării, accidente, pensii, alocaţii. Este vorba despre un organism care corespunde unei ramuri specifice a producţiei şi grupează indivizii care lucrează în această ramură, la orice nivel de calificare la care se află aceştia[33].

Organizarea constituţional-corporatistă a partidului unic şi a parlamentului au pus în lumină intenţia regimului de a aduna interesele politice şi economice în cadrul aceleiaşi structuri monolitice etatiste. Inspirată din ideologiile fasciste, legea breslelor s-a vrut a-şi elimina adversarii care erau liderii de sindicat sau exponenţii diferitelor curente şi orietări politice. Tentativa noului regim autoritar de a organiza viaţa politică şi sindicală, după principiile corporatismului italian, s-a dovedit nerealistă, deoarece noii politicieni au fost aleşi de regim doar pentru trecutul lor „curat”, în sensul că nu au mai făcut politică de partid.

Lucreţiu Pătrăşcanu despre social-democraţie

Anticiparea regimului autoritar de către Lucreţiu Pătrăscanu, în scrierile şi articolele sale, se va realiza cu mult înainte de anul de graţie 1938. Ridicând interogaţia asupra însemnătăţii unui regim autoritar, intelectualul comunist preciza că „pentru mulţime însemna o creştere a tuturor sarcinilor care o apasă astăzi; o întărire a exploatării; o posibilitate neînfrânată de jaf la adăpostul prăbuşirii tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care astăzi, deşi în mică şi şubredă măsură, le mai are încă. Viitoarea dictatură va lovi în interesele economice, politice şi sociale ale masselor populare”[34], inclusiv în muncitorime. Monarhia autoritară a redus drepturile civile şi politice, prin legea electorală şi prin selecţia candidaţilor pentru parlament, a mărit programul de lucru al salariaţilor statului din fabrici, a creat o economie corporatistă, dar nu a distrus proprietatea privată[35], conform art. 16 din Constituţia de la 27 februarie 1938, elementul fundamental al construcţiei oricărei societăţi capitaliste, aşa cum era România la acea dată, deşi oficializase o ideologie corporatistă cu valenţe comunitare. Expresii consacrate din literatura comunistă (marxist-leninistă) se regăsesc şi în articolul amintit a lui Pătrăşcanu. Termeni precum exploatare, jaf, masse populare, muncitorime vor fi preluaţi de limbajul de lemn al regimului comunist, instaurat la 1 ianuarie 1948, când a fost proclamată republica, odată cu abdicarea regelui Mihai I.

În lucrarea Problemele de bază ale României, Lucreţiu Pătrăşcanu analizează cauzele colaborării unei părţi a conducerii social-democrate cu dictatura carlistă. El consideră că drumul acestei colaborări a fost netezit de o serie de argumente doctrinare, conforme cu noua orientare ideologică a regimului, puse în circulaţie de teoreticienii social-democraţi. Se aveau în vedere tezele lui Lotar Rădăceanu, I. Micescu cu privire la planism, ca o nouă formă a colaborării între clase, prin redefinirea statului şi a funcţiilor sale. Planismul era conceput ca o etapă de tranziţie în care proletariatul, împreună cu burghezia nefascistă căuta, printr-o strânsă colaborare, să realizeze unele înfăptuiri, după un plan economic determinat, cu scopul de a înlătura efectele crizei. Planismul, încă de la debutul regimului, s-a realizat prin apariţia Consiliului Superior Economic, care coordona politicile economice prin intermediul partidului unic, cu scopul centralizării politicilor şi deciziilor. Coordonarea politicilor economice de către partidul unic nu se putea realiza fără centralizarea economiei. În acest sens, încă de la începutul dictaturii regale îşi face apariţia economia planificată prin organizarea unui Consiliu Superior Economic, creat în 1936, prezidat de Constantin Argetoianu. Despre Consiliul Superior Economic putem afla câteva amănunte din ziarul Universul, unde au fost expuse ideile guvernului condus de patriarhul Miron Cristea. Patriarhul-Prim-Ministru considera că:

„guvernarea actuală va întreprinde o operă constructivă într-un cadru excepţional. Pentru ca eforturile să nu fie dispersate şi randamentul muncii micşorat, se va întrebuinţa metoda planificării. Un Consiliu Superior Economic, recrutat cu grijă dintre cei mai distinşi specialişti, va întocmi un plan de lucrări pe o perioadă determinată de mai mulţi ani. Acest plan va prevede, într-o ordine de urgenţă bine chibzuită, problemele care cer o rezolvare în îndoita preocupare de a pregăti statul român să facă faţă oricărei greutăţi şi de a mări potenţialul nostru. Înzestrarea armatei, încurajarea agriculturii, refacerea căilor de comunicaţie şi îngrijirea sănătăţii publice, reprezintă problemele pe care se pune accent în special, în noul regim”[36].

Argumentele teoretice, de ordin doctrinar, ale social democraţilor sunt expune de Lucreţiu Pătrăscanu, prin citarea lui Lotar Rădăceanu, care observa că „odată cu dezvoltarea capitalismului numărul relativ al proletariatului nu mai are o tendinţă de sporire, ci este în scădere, în timp ce numărul relativ al păturilor sociale interesate de menţinerea societăţii capitaliste şi neinteresate la înlocuirea ei rămâne intact şi nu scade simţitor. De exemplu, în 1939, creşterea era 92% faţă de 1918 şi de 35,3 faţă de 1929. Pe de altă parte, din totalul personalului utilizat în industrie, luând ca bază de calcul anul 1938, numărul muncitorilor, faţă de personalul administrativ, reprezintă un procent de 89%. Cel mai mare procent de muncitori îl dă, în raport cu întreaga massă a muncitorilor industriali, metalurgia”[37]. Tezele socialiştilor, departe de a fi originale, după Nicolae Jurcă, se inspirau din doctrina socialistului belgian Henri de Man. Explicaţia lui Pătrăşcanu, privitoare la motivaţia colaborării unor militanţi social-democraţi cu regimul carlist, a fost una unilaterală, deoarece „colaborarea cu regimul a fost una pragmatică, izvorâtă din dorinţa de a putea combate legionarismul pe căi legale şi în interiorul ordinii politice, deoarece P.N.Ţ şi P.N.L respinseseră apelul P.S.D-ului, din ianuarie 1938, de a forma un guvern de salvare naţională”[38].

Lucreţiu Pătrăşcanu observă că, până la instaurarea dictaturii regale, clasa politică şi „partidele politice erau lipsite de origine socială în structura lor, iar fluctuaţia pe care o arăta masa electorală cu ocazia fiecărei alegeri parlamentare – dincolo de falsificările şi practicile guvernamentale – reflectau diferenţierea necompletă a societăţii româneşti, lipsa de maturitate a unor categorii cetăţeneşti, nivelul scăzut din punct de vedere politic şi cultural al masselor. Viitorul Ministru al Justiţiei, din perioada de debut a comunismului românesc, sesizează „faptul că partidele nu se suprapun claselor sociale sau unor pături bine determinate din sânul lor, nu le răpeşte acestora caracterul lor de intrumente politice”[39]. Pătrăşcanu critică faptul că „Partidul Social-Democrat apăra interesele unei minorităţi, ruptă de rândurile muncitorimii şi ridicată deasupra şi împotriva ei. Partidul social-democrat a mai reprezentat şi interesele unor pături de funcţionari particulari, care se apropriau de mica burghezie, precum şi a unei subţiri pături intelectuale fără prea mare valoare, nici din punct de vedere numeric, nici calitativ”[40].

Constantin-Titel Petrescu despre noul regim

Critica adusă de Pătrăşcanu social-democraţiei româneşti, pentru colaborarea cu regimul dictaturii regale, de pe noua poziţie pe care a luat-o statul român, după actul de la 23 august 1944, relevă rolul scăzut al acestei mişcări, „nici ca număr, nici calitativ”, în organizarea statului carlist, din anii 1938-1940, perioadă în care doctrina corporatismului economic a fost pusă în practică prin intermediul breslelor, îndrumate de conducătorii Partidului Social Democrat Român. Rolul şi funcţia mişcării social-democrate, în apărarea intereselor unor funcţionari şi colaborarea cu regimul lui Carol al-II-lea, au discreditat mişcarea şi liderii săi, iar personajul necompromis din punct de vedere politic a rămas Constantin-Titel Petrescu, care activase ca redactor la oficiosul social-democraţilor, Lumea Nouă, necolaborând cu regimul carlist şi neocupând vreo funcţie în structurile partidului, parlamentului sau sindicatelor, breslelor. Faptul că oficiosul Lumea Nouă apărea în anii dictaturii regale, pune în lumină colaborarea membrilor săi cu noul regim. Decretul de desfiinţare a partidelor politice, de la 30 martie 1938, a fost însoţit şi de cel al ordinii în stat, care prevedea cenzurarea publicaţiilor contrare regimului. Oficiosul „Lumea Nouă” nu ar fi putut supravieţui condiţiilor impuse de regim, dacă membrii PDSR-ului nu s-ar fi înscris în partidul regal şi nu l-ar fi aprobat. Concesia regimului, faţă de membrii social democraţi, a constat în menţinerea ziarului, favorabil noii direcţii a statului. Social-democraţii susţineau colaborarea cu regimul regalităţii active, pe principiul luptei împotriva legionarismului, al apărării intereselor muncitorimii împotriva patronatelor, inclusiv împotriva ameninţărilor comuniştilor care agitau teze kominterniste, contrare formei de organizare a statului român. Propaganda ideilor comuniste şi împărţirea bunurilor altora, conform art. 16[41], erau interzise prin Constituţia de la 27 februarie 1938.

Paginile publicaţiei Asociaţiei Juridice Internationale redau discursul unui exponent al social democraţiei româneşti, discurs susţinut la o conferinţă la Paris, în care critică regimul lui Carol al-II-lea. În articolul prezentat şi intitulat „Régression des principes de Liberté dans les réformes constitutionelles les certains Etats democratiques”, Constantin Titel Petrescu, avocat la Bucureşti, expunea ideile sale cu privire la noul regim, apreciind că situaţia democratică era delicată în această ţară, dar şi în altele. Aici „spiritul democratic era doar un principiu”, fiind nefericit să expună situaţia în care se afla România. Democraţia a fost subminată datorită stării de asediu instaurate în România, care se găsea la loc de onoare, dar şi de cenzură, care reprezenta arma teribilă pentru democraţie şi de apariţia tribunalelor militare. Conform lui Titel Petrescu, „numeroase guverne s-au folosit de starea de asediu şi de câţiva ani chiar au abuzat de ea şi astfel excepţia s-a ridicat, puţin câte puţin, în regulă de drept. Starea de asediu a durat timp de 20 de ani interzicând, astfel, orice posibilitate de control din partea poporului”[42]. Pe de altă parte, Vasile Niculae, în studiul dedicat social democraţiei româneşti, pune în lumină teza lui Constantin Titel Petrescu despre plebiscitul organizat de regim pe care-l considera ca reprezentând „legalizarea tiraniei regale”[43]. Parodia plebiscitului a confecţionat unanimitatea populară, fiind specifică regimurilor autoritare şi totalitare care nu agreau critica, dizidenţele şi nesupunerea civică.

Concluzii

Colaborarea membrilor Partidului Social-Democrat cu noul regim, în urma analizei realizate, a fost evidentă prin funcţiile pe care conducerea partidului le-a deţinut în cei doi ani şi jumătate de existenţă a monarhiei autoritare. La Senat, la categoria muncă manuală, s-a putut observa predominanţa locurilor „câştigate” de candidatii uninominali ai Partidului Social Democrat. Astfel că dezideratul regimului de a realiza pacea socială se putea realiza prin includerea în parlamentul corporatist a liderilor sociali-democraţi, care erau, în acelaşi timp, şi lideri sindicali. Analiza a arătat faptul că arhitectura eclectică a partidului unic s-a realizat prin aderararea majorităţii partidelor politice, grupurilor şi facţiunilor politice la noul regim, inclusiv a cadrelor politice ale PSDR-lui epocii. Colaborarea membrilor PSDR cu noul regim a pus în lumină lipsa unităţii social-democraţilor, în privinţa acceptării autoritarismului regal, iar criticile perioadei 1938-1940 au apărut după anul 1944.

 

 

BIBLIOGRAFIE

ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti, Editura All, 2000, 2001.

DELSOL, Chantal Millon, Ideile politice ale secolului XX, traducere de Velica Boari, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

JURCĂ, Nicolae, Social democraţia în România (1918-1940), Sibiu, Editura Hermann, 1993.

PĂTRĂŞCANU, Lucreţiu, Texte social-politice (1921-1938), Bucureşti, Editura Politică, 1975.

PĂTRĂŞCANU, Lucreţiu, Problemele de bază ale României, Editura Socec &Co., S.A.R., 1944.

RADU, Sorin, Ioan Flueraş (1882-1953). Social democraţie şi sindicalism, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012.

SCURTU, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.

SEILER, Daniel Louis, Partidele politice din Europa, traducere de Eugenia Zăinescu, Iaşi, Institutul European.

TITEL-PETRESCU, Constantin, „Régression des principes de Liberté dans les reformes constitutionelles des certains Etats democratiques”, Libraires des sciences politiques et sociales, Editeur Marcel Riviere, Paris, (1938).

Ţara nouă prin muncă tuturor, Biblioteca FRN, Subsecretariatul de Stat al Propagandei, Bucureşti, Imprimeriile Naţionale, 1939

VASILE, Niculae, O istorie a social-democraţiei române între anii 1900-1944. Continuitate-ascensiune organizatorică şi doctrinară-vremelinic „SFÂRŞIT”, Bucureşti, Editura Institutului de Teorie Socială, 1997.

Documente de arhivă

A.N.I.C, Fond FRN, Dosar 13/1939

A.N.I.C, Fond FRN, Dosar 17/1939

A.N.I.C, Fond FRN, Dosar 23/1940

Monitoare Oficiale:

Monitorul Oficial, Nr.10, Bucureşti, Imprimeria Centrală, 1939.

Monitorul Oficial, Nr. 6, Bucureşti, Imprimeria Centrală, 1939.

Resurse online

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/169/art13-Grecu.php

Presa epocii

Universul, Nr. 90, 1 aprilie 1938

 

 

NOTE