Cadrul conceptual

Ipoteza de la care plecâm în studiul de faţă, încearcă să demonstreze și să susţină teoria conform căreia majoritatea românilor participă la alegeri fără o convingere clară în raport cu un candidat sau altul. Acest fapt se petrece în mod constat la alegerile organizate în ţară iar când vine momentul ca electoratul român să-și aleagă europrlamentarii lucrurile stau mai rău. Pentru a putea explica ipoteza acestui studiu voi utiliza noţiuni teoretice, exemplificări și tehnici sociologice[1].

Revenind la subiectul alegerilor europarlamentare putewm afirma că o parte importantă a masei de alegători un întelege necesitatea de a merge la vot și ce trebuie să aleagă. În cazul multor cetăţeni cu drept de vot cu care am discutat este neclar mecanismul insttituţional european și rolul acestuia pentru bunul mers al Uniunii. Probleme există pentru alegătorul român și pe plan intern atunci când vine vorba de înţelegerea și explicarea sistemului politic, modul în care este articulat acesta, interdependenţele dintre instituţii și subordonarea politică. Se poate spune că societatea dirijează și ordonează politica unui stat însă realizează aceasta doar în cazul în care acea societate este educată politic și posedă cultura instituţională necesară. Este și cazul culturii politice a majorităţii românilor chemaţi să-și exercite votul pentru a legitima aleșii la nivel local, naţional sau european. În timpul campaniilor electorale este intens utilizată comunicarea politică, fiind principala modalitate prin care electoratul se informează și contribuie la decizia politică[2] prin legitimare.

Prin intermediul votului cetăţenii pot evalua, accepta și sancţiona un guvern, un politician sau chiar administraţia unui stat. Prin intermediul comunicării politice corpul electoral se poate pronunţa în privinţa priorităţilor de guvernare și a deciziilor politice, votul stabilind opţiunea majoritaţii societătii. Electoratul românesc, însă, se manifestă atipic în majoritatea campaniilor electorale și la fiecare scrutin deoarece alege fie negativ fie în necunoștinţă de cauză. Genul acesta de vot a fost invocat în spaţiul public românesc ca fiind principala cauză a promovării unei clase politice slab pregătite și corupte, a regresului politic, a ineficienţei sistemului social și a slabei administrări a societăţii. Ne propunem să facem o analiză a modului în care corpul electoral românesc a votat la ultimul scrutin organizat pentru alegerile europarlamentare. Pentru a explica acest aspect vom prezenta o imagine a corpului social românesc în perioada interbelică la care se face referire des atunci când se aduce în discuţie democraţia românească. Modul în care era reprezentată, în acea epocă, societatea, cultura și implicarea politică definește un climat politico-social interesant și contrastant.

Evoluţia culturii politice în statul modern român

Cultura politică impusă în 1859 noului stat român înfiinţat de Al. I. Cuza prin preluarea modelului politic francez a fost necunoscută majorităţii românilor care, în parte, erau semianalfabeţi și deci nu puteau înţelege necesitatea unui astfel de model. Scopurile cercetărilor de antropologie politică și de antropologie socială au avut în vedere evoluţia raportului puterii cu structurile elementare (cele care au în prim plan rudenia).[3] Antropologia politică arată că toate societăţile creează politicul, creează instituţii și în același timp sunt toate expuse eroziunii sociale[4]. Specificul modelului politic francez a fost impregnat cu anumite tare ale societăţii românești, profund înapoiată și ruralizată, care a fost incapabilă să perceapă la adevărata valoare politică constituirea statului român modern în 1859.[5]

Studiile sociologice din perioada interbelică definesc aspectele de regres ale societăţii românești și faptul că, deși a fost importat un sistem politic evoluat pentru acea vreme, cultura instituţională s-a manifestat destul de puţin și în cadre restrânse.[6]

Aducând în discuţie această viziune, ar fi util, în analiza noastră, să integrăm și câteva caracterizări ale societăţii românești care, au fost cercetate în perioada interbelică printre care amintim studiile de sociologie ale filosofului și sociologului Constantin Rădulescu-Motru, ale lui Henri H.Stahl și ale lui Dimitrie Drăghicescu. Studiile și metodologia pe care le-a aplicat Rădulescu-Motru sunt necesare pentru a înţelege identitatea și specificul unui popor cu educaţie precară dat fiind faptul că ideologia politică și cultura socială românească erau dominate de influenţa modelelor occidentale.[7] Mai mult, scrierile lui Constantin Rădulescu-Motru, datate în epoca interbelică, vin să ne reîmprospăteze memoria tocmai asupra perioadei de la care a dorit să se revendice însăși modelul politic românesc rezultat în urma împrumutului sistemului politic francez. Acea epocă a fost dominată și de integrarea societăţii românești, cel puţin ca model politic, în familia europeană. Dezideratul politic era prezent, la nivel declarativ, în mintea tuturor politicienilor români și a claselor sociale urbanizate. Exista o fragmentare a societăţii românești pe două falii dat fiind faptul că mediul rural trăia după legi proprii și cutume care nu puteau fi abandonate iar mediile urbanizate, deși foarte restrânse, erau dominate de modul de viaţă și de valorile Occidentului[8].

Înainte această descriere, putem identifica în epocă două probleme pe care au definit sistemul politic românesc: anume demagogia politicienilor și ineficienţa administrativă a instituţiilor, precum și specificul satului românesc cu practicarea unui tip de cultură politică.[9] Precum afirmă și C.R.Motru, însușirile sufletești ale unei populaţii sunt condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic și de caracteristicile instituţionale dobândite de populaţie în timpul evoluţiei sale istorico- sociale.[10]

În fondul biologic putem include acele caracteristici genetice care reglementează funcţiile vieţii vegetative ale unei populaţii. În mediul geografic putem include clima, natura solului, posibilitatea de producţie, natura graniţelor. În ultimul factor putem identifica, susţine Motru, caracterele instituţionale, prin aceasta înţelegându-se acele „manifestări aparţinând experienţei istorice a populaţiei care, prin tradiţie, se repetă în mod constant în decursul unei lungi durate de timp.”[11] Cutumele, limbajul, obiceiurile morale juridice și anumite trăsături naţionale se regăsesc în aceste caracteristici. Popoarele care au ajuns la o consistenţă a acestor caractere instituţionale, spune C.R.Motru, sunt capabile de cultură naţională și cultură politică, adică popoare creatoare de originalitate sufletească în istoria omenirii.[12]

În concluzie, dacă nu există un puternic caracter instituţional, nu există nici o finalitate spirituală proprie a societăţii. Acestea erau realităţile politice în care se afla societatea românească din epoca interbelică. Pe de altă parte în anul 1913 Noua revistă română (înfiinţată de C.R. Motru) a conceput și aplicat un chestionar pentru a intervieva intelectualii europeni cu privire la evenimentele politico-sociale balcanice grevate de războaiele ce aveau loc în acei ani.[13] Pentru sociologul și psihologul Gustave le Bon, Balcanii cuprind popoare cu totul barbare în acest sens autorul dâdea exemplul bulgarilor și al altor popoare necivilizate. În viziunea lui Le Bon mentalitatea acestor popoare era aceea de hoarde așa de puţin civilizate.[14]

Pentru Kurt Bresysig, profesor la Universitatea din Berlin, doar românii se puteau distinge dintre toate grupurile balcanice deoarece aveau avantajul de a avea personalitate ca popor.[15] Un alt ilustru intelectual occidental Ernest Scillere învinuia popoarele balcanice de o participare foarte slabă, aproape inexistantă, la cultura generală a omenirii în fruntea căreia se află Europa prin naţiunile ei apusene.[16] Un antropolog italian, Giuseppe Sergi, credea că se află în faţa unor analfabeţi și le spunea românilor și balcanicilor deopotrivă să-și trimită copii la școală afirmând:„Imitaţi pe japonezi care au trimis pe tinerii lor la școlile europene și americane ca să aducă în patria lor, împreună cu știinţa, și civilizaţia europeană. Și într-atâta s-au ridicat încât produsele lor mintale rivlizează cu cele ale bătrânei Europe. Voi sunteţi la porţile școlilor noastre, puteţi pătrunde mai ușor în ele și puteţi deveni astfel egali cu europenii din Apus. Numai astfel popoarele din Balcani vor putea aspira la idealul uman. Vă cer iertare pentru francheţea mea.”[17] Probabil că acești cărturari care au răspuns chestionarului amintit vor fi vorbit dintr-o generalitate marcată de prejudecăţi când venea vorba de Orient sau de anumite state-societăţi aflate pe bulevardul ce ducea la Porţile Orientului .

Implicarea publică a corpului electoral

Campaniile de comunicare politică s-au desfășurat, în epocă, pe baza unor agenţi foarte importanţi ai socializării politice : partidele politice, familie, grupuri de apartenenţă, biserică, presă, scoală, armată, sindicate, întreprinderi și alte organizaţii. În acest context s-a produs informarea electoratului despre anumite programe politice, despre candidaţi, despre efectele votului lor, despre modul în care votul contribuia la funcţionarea sistemului politic și al societăţii. Aceste aspecte nu au împiedicat, însă, ca întregul corp electoral să fie abuzat iar alegerile s-au desfășurat, de regulă, într-o atmosferă de violenţă socială și politică.

Pentru a anticipa comportamentul electoral este nevoie să aflăm atitudinea electoratului, dar în același timp trebuie să ţinem cont de interacţiunile sociale care se produc între actorii politici, partidele politice, electorat și care pot modifica substanţial predicţiile iniţiale. Pentru aceste interacţiuni electoratul trebuie să-și fundamenteze alegerile pe baza unei culturi politice și a unei percepţii clare a realităţilor cotidiene. În societatea românească toate alegerile organizate au demonstrat exact contrariul celor afirmate de noi.

Am putut vedea în diferite situaţii confuzii în modul de exercitate a votului, lipsa informării alegătorului despre candidaţi și miza respectivelor alegeri. S-a putut demonstra faptul că mulţi dintre români nu au cultură politică și nici o percepţie reală a funcţiilor sistemului politic. Putem aduce în discuţie o paralelă între două epoci: cea din momentul înfiinţării României moderne și perioada interbelică. Probabil opiniile acestor indivizi plecau de la noţiuni aproximative despre ceea ce reprezenta spaţiul balcanic și de aceea era nevoie de anumite definiri proprii ale specificului naţional. Ceea ce ne interesează pe noi, în mod special, sunt acele „însușiri” sufletești ale românilor care cad sub incidenţa vieţii socio-economice precum și a vieţii instituţional-politice. Efortul știinţific, al lui C.R.Motru, se concretiza în compararea caracteristicilor naţionale românești cu cele ale popoarelor occidentale. Printre acestea, enumerăm: individualismul românesc, iar principala caracteristică este independenţa românului faţă de orice alt factor care l-ar putea influenţa într-un mod sau altul știindu-se faptul că românului îi place să fie de capul lui.[18]

Dacă individualismul capitalist conduce la afirmarea unei clase burgheze cu iniţiativă și curaj, în scopul unui anume profit politic, la români lucrurile nu au stat la fel.[19] Individualismul românesc nu a implicat un spirit de iniţiativă în viaţa economică și nici echidistanţă și independenţă în ceea ce privește zona de influenţă politică. Revenind la analiza corpului electoral interbelic trebuie să amintim un aspect extrem de important și anume alfabetizarea. Mulţi dintre cei care mergeau la vot abia reușeau să citească afișele electorale ori numele candidaţilor, în mediul rural realitatea era dramatică deoarece o bună parte a celor cu drept de vot erau analfabeţi. De satul românesc și de ţăranul român pe care anumiţi autori îl proslăvesc ca fiind păstrătorul tradiţiilor și al cultului muncii, nici nu poate fi vorba, atunci când aducem în discuţie implicarea politică și electorală[20]. Un studiu etnologic ar contrazice cele afirmate mai sus, în sensul că obștea sătească românească s-a străduit să ţină la mare cinste simţul datoriei, al răspunderii, respectul faţă de muncă, ierarhia valorilor.[21] În ciuda simţului datoriei și al unui respect faţă de muncă, ţăranul român nu a fost stimulat, datorită unei ierarhii stricte în cadrul comunităţii rurale și datorită conformării „cu lumea de lângă”, în tot ceea ce făcea, să-și dezvolte vreo formă de individualism.

Într-o oarecare măsură, același lucru se poate spune și despre românul de la oraș, însă orășeanul pierde treptat din aceste obiceiuri, spre deosebire de ţăran, care se supune tradiţiei colective necontenit. Iată de ce, spune C.R.Motru, că românul este un suflet gregar, gregarismul fiind o stare impusă de împrejurări și de tradiţie.[22]Dacă acest gregarism ne-a ajutat în trecut, prin menţinerea unităţii limbii și bisericii, el nu mai reprezenta actualitatea în epoca interbelică. Traiul în grupuri, urmărirea orbească a directivelor grupului, ștergerea personalităţii și imposibilitatea apariţiei unui cât de firav individualism, sunt câteva trăsături de care au fost acuzaţi românii în trecut [23].

O altă remarcă cu valabilitate, citând mărturiile unor călători străini prin ţările române, cu aproximativ patru secole în urmă, este că românilor le lipsește coloana vertebrală și nu-și pot menţine întodeauna în minte un obiectiv clar al acţiunii, acest lucru fiind datorat lipsei exerciţiului muncii ce proiectează realitatea obiectului înaintea existenţei reale a acestuia.[24] Astfel, se naște un individualism agresiv, spontan, acesta fiind efortul disperat al individului de a se face vizibil faţă de ceilalţi și de a i se recunoaște meritele.[25] Concluzia este că acest tip de individualism, care caracterizează societatea românească este lipsit de o motivaţie durabilă, în eforturile sale, a cărei aparenţă de implicare activă este imediat detronată de caracterul pasiv și contemplativ al celui care se epuizează într-o singură străfulgerare, într-o unică performanţă.[26] Sau, cum ar declara C.R.Motru individualismul românesc este o simplă reacţie subiectivă, un egocentrism, sub influenţa factorului biologic ereditar.[27]

Deși nu existau premisele creării unei structuri multinaţionale în Europa în anii ‚30 (ci doar pasiuni revanșarde și dorinţe de expansiune), C.R.Motru intuiește bine la ce se referă acest ideal al solidarităţii sociale, pentru România. El ţine de armonizarea sufletelor individuale într-un suflet al societăţii întregi, la ridicarea intereselor de grup deasupra intereselor pur personale.[28] Alte defecte ale poporului român ar fi neperseverenţa, lipsa de disciplină, o muncă dezordonată, lipsa spiritului comercial, pe această listă adăugându-se și unele însușiri pozitive, cum ar fi ospitalitate, toleranţa, spiritul justiţiar și religiozitatea.[29]

Dacă în Occidentul, constituit ca model, oamenii devin pasionaţi de munca lor și ea devine până la urmă o vocaţie și un scop în sine, românul rămâne la suprafaţă, el doar improvizează, că vorba aceea lasă că merge și așa. Cauza acestei neperseverenţe este deficitul de voinţă, concretizat în insuficienta autoîmbărbătare în clipele de moleșeală, de indolenţă.[30] Un contra-exemplu care mai caracterizează și astăzi lumea satului, în anumite regiuni ale ţării, îl reprezintă cultul muncii câmpului. Cred că este printre puţinele exemple de perseverenţă în muncă, chiar și atunci când agricultura aceasta se face cu mijloace rudimentare. Nu negăm că ar mai exista și alte exemple, însă acesta este cel mai evident. Am putea afirma că nu cultul muncii îi stimulează pe acești oameni să lucreze, ci sărăcia pauperizantă. Constantin Rădulescu Motru vede neperseverenţa în lucru ca apărută în secolul al XIX-lea, odată cu înnoirea organizării statului român. Astfel, s-a deschis calea pentru o mulţime de politicieni și de slujbe oferite de stat.[31] Acești oameni și-au găsit o justificare pentru activitatea lor prin imitaţie, de la străini prin modelul de import.

Și aici este identificată o altă patimă a românilor, politica. Constantin Rădulescu-Motru ne arată ce înseamnă această patimă și că politica este pentru români un fel de baghetă magică prin care se poate transforma totul de la fericirea poporului la fericirea personală care putea fi adusă prin politică.[32] Ceea ce am văzut, prezentat mai sus, este dependenţa românului de putere, faptul că incertitudinea planează asupra viitorului politic și economic al ţării iar românii nu au avut un mecanism coerent s-o reducă, deoarece nu exista un consens general privind un plan naţional de dezvoltare. Concluzia lui C.R.Motru este că românul, prin natura sa ereditară, este perseverent la lucru, cum este și răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară al lui a fost pervertită de o greșită viaţă instituţională, imitată după străini.[33] Neperseverenţa românului se manifestă și în educaţia destul de redusă și prin abandonul școlar specific perioadei interbelice. Tarele sistemului politic românesc s-au suprapus peste cutumele specifice ale zonei și au dat o administraţie coruptă care nu a avut, cel puţin pentru început, forţa instituţională necesară care să reformeze sistemul instituţional. O importantă contribuţie la studiul specificului naţional o aduce Dimitrie Drăghicescu, în ceea ce priveste determinismul social și și raportul acestuia cu teoria specificului nţional.[34]

Cât de interesaţi sunt românii de vot ?

Pe acest fundal al instabilităţii scenei politice românești care persistă și astăzi, dezbaterea privind necesitatea obligativităţii participării la vot a avut drept punct central disputa dintre adepţii unui prag electoral minim fix și cei ai aplicării integrale a metodei d’Hondt. Pentru perioada contemporană asistăm la următorul fenomen: alegătorii care deţin un capital școlar și raţional mai mare și care parcurg mai devreme mecanismele socializării au sanse mai mari sa se implice în socializarea politică și în ceea ce înseamnă legitimare politică.[35]

Obiectivul socializarii legitime îl constituie ordinea socială și politică pe care indivizii sunt îndreptăţiţi de lege să o decidă prin vot. Opiniile politice pot fi influenţate de o multitudine de factori, printre care putem aminti: sexul, vârsta, profesia, capital social și cultural, experienţă de viată, situaţia familială. În anumite societăţi neparticiparea la vot este sancţionată cu plata unei amenzi, iar mass-media nu-i consideră „buni cetăţeni” pe cei ce nu participă a vot. În spaţiul românesc contemporan motivaţiile participării la vot sunt foarte puţine și acest fapt conduce inevitabil la absenteism electoral care permite instalarea și legitimarea unui grup ales de o minoritate care se prezintă la urne.

Situaţia nu se schimbă atunci când este vorba de alegeri pentru Parlamentul European prezenţa la scrutin fiind la fel de mică. La o chestionare sumară a cetăţenilor cu drept de vot răspunsul dat de aceștia a fost incomplet și evaziv ceea ce dovedește o precară cultură politică naţională și europeană a celor chemaţi să legitimeze viitorii reprezentanţi ai României în forul european. De regulă în aceste campanii electorale și în ziua în care este programat un anumit scrutin partidul care dispune de un aparat capabil să scoată masele fidele doctrinar câștigă un procent mare de voturi. În general partidele de stânga au un electorat disciplinat care ajunge la vot nu din propria convingere ci pentru că așa trebuie. Acești cetăţeni votează cu anumiţi candidaţi care le sunt sugeraţi de către militanţii din interiorul partidului aceia care-i și motivează să participe la respectivul scrutin.

La o analiză mai atentă a sistemului politic foarte mulţi dintre cei chemaţi să voteze nu pot oferi detalii despre modul în care funcţionează instituţiile și rolul pe care îl au acestea. Nici măcar nu pot explica efectul propriului vot în momentul în care ajung la urne.

Toate aceste disfuncţionalităţi au o cauză : lipsa de informare și lipsa culturii administrative și a celei politice. Membrii unei societăţi pot adopta anumite atitudini politice în raport cu atitudinile celorlaţi, astfel, în cazul în care respectăm și admirăm o anumită persoană, tindem să avem aceleași opţiuni politice. Contrar, dacă nu există încredere în persoana respectivă, nu ne raportăm la atitudinea sa și ne formăm preferinţe politice opuse. Modelele de referinţă au două funcţii fundamentale[36]

– funcţia normativă: individul se indentifică cu grupul, proces prin care iși interiorizează normele grupului și se supune acestora, normele ajungând să devină atitudini interioare ale individului

– funcţia comparativă: apare în momentul în care un individ se autoevaluează în funcţie de evenimentele și actorii politici din grupul de referintă. O persoană se poate evalua drept “săracă” dacă se raportează la un grup de persoane mai bogate decât ea, chiar dacă în mod obiectiv veniturile sale sunt peste medie.

Comportamentele electorale din interiorul unui stat sunt determinate atât de factorii endogeni – care ţin de fiecare alegător în parte, cât și de factorii exogeni – ce ţin de mediul cu care alegătorul vine în contact. Mediul în care un alegător își desfășoară existenţa poate fi influenţat de următoarele elemente: impactul campaniei electorale, evenimentele de pe scena politică, legislaţia electorală, trăsăturile distinctive ale candidaţilor, mijloacele de comunicare, publicarea sondajelor, nivelul de modernizare a societăţii respective, cultura politică naţională, sistemul politic existent.[37] Relevante în cazul recrutării și integrării politice sunt grupurile de referinţă, pentru că acestea sunt luate drept model, spre normele și valorile lor se tinde. Sunt susceptibile de a-și schimba statusul social prin aderarea la o organizaţie politică persoanele care sunt marginalizate în grupurile lor de apartenţă. În societatea românească a existat o intensă participare politică în primii ani de după 1989, fiecare individ, instituţie susţinându-și opiniile. Ne întrebăm însă, participând în număr mare la vot au ales bine ? Care au fost criteriile pe care alegătorii și-au structurat alegerea și dacă alegerea a fost cea mai eficientă posibil? În societăţile democratice datorită procesului continuu de legiferare, electoratul este din ce în ce mai des consultat, distanţa dintre elite și mase este astfel redusă.

Participarea la vot și implicarea socială în spaţiul european a început să aibă un rol mai important odată cu dezvoltarea marketingului politic.[38] În același spaţiu european guvernarea se raportează la opinia publică și la societate în general, deoarece aceasta este un mijloc de control prin judecăţile critice și valorice pe care le exprimă. Opinia publică este în primul rând importantă din perspectiva influenţării activităţii legislative și a altor procese decizionale la nivel guvernamental, ea reprezintă mai mult decât comportamentul indivizilor la un anumit moment dat. Cu toate aceste aspecte pozitive la nivel european sursa principală de formare a opiniei publice este mass-media, mai ales în momentul în care acţiunile și mesajele politicienilor sunt popularizate prin aceasta.

Sociologul american Paul Lazarfeld consideră că mass-media clarifică sau întărește predispoziţiile alegătorilor, aceștia își aleg mediile de comunicare care se pliază cel mai bine pe propriile lor păreri[39]. Televiziunea este considerată cel mai puternic mijloc de influenţă și persuasiune politică. Imaginile au un impact și un rol mai mare decât cuvintele. Televiziunea fiind un mijloc vizual, se adresează mai mult părţii emoţionale decât intelectului, de aceea este un mijloc de comunicare afectiv, nu raţional. Oamenii se transformă în consumatori și spectatori, nu în participanţi implicaţi activ sau angajaţi politic conform modelului prezentat de Raymond Aron[40]. Aspectul campaniilor electorale a fost schimbat de către televiziune, care a accentuat dezbaterile focalizate pe simboluri politice și pe carisma personajelor și a minimizat dezbaterile de idei și argumente raţionale[41]. În campaniile electorale politicienii sunt prezentaţi sub iluzia că au soluţii în orice situaţie, astfel a crescut confuzia opiniei publice în așteptările legate de guvernare și implicit a sporit decepţia și deziluzia corpului electoral. Televiziunea are un rol indiscutabil în formarea comportamentelor electorale, putând să influenţeze deciziile nehotărâţilor și să schimbe raportul de forţe în aproape orice moment însă este ea formatorul de opinie finală.

Majoritatea cetăţenilor consideră că televiziunea transmite mesajele electorale într-un mod adecvat necesităţii lor de informare și perceperii mesajelor transmise. Televiziunea influenţează formarea culturii politice a oamenilor datorită gradului sporit de accesibilitate, tradiţiei pe care o are între mijloacele de informare în masă, și prin faptul că mesajele sunt mult mai ușor percepute de către public, acesta fiind un mijloc audio-vizual cu o putere sporită de sensibilizare. Trebuie să ne fundamentăm alegerea doar pe baza imaginilor candidaţilor la televiziune sau intervin și alte instrumente de convingere ? Răspunsul poate fi dat prin faptul că membrii corpului electoral pot fi socializaţi prin intermediul integrării politice care îndeplinește funcţiile culturii politice prin intermediul unor instrumente ca mass-media, socializarea de grup, studiul și cercetarea programelor politice propuse.

În loc de concluzii

Putem presupune că integrarea politică se manifestă prin interesul pentru informaţiile politice, atunci capacitatea de a avea cunoștiinţe despre politică pote fi suplinită de întrebarea: Ce interes prezintă oamenii faţă de informaţiile politice? Am putea răspunde că în timpul campaniilor electorale oamenii manifestă o deschidere mult mai largă faţă de discuţiile politice, luând parte la ele. Oamenii sunt antrenaţi în procesul de socializare prin conversaţii cu alte persoane, sau grupuri de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate.

Cunoașterea este cea care ne ajută să acţionăm mai eficient, iar fiecare catăţean în parte trebuie să acţioneze, îndepărtând astfel concepţia conform căreia politicienii sunt cei care trebuie să schimbe societatea, conducând-o eficient. Politicienii sunt practic o simplă expresie a cetăţenilor[42] aceștia putând să-i direcţioneze, să-i constrângă, sau să-i susţină în acţiunile lor atunci când votează în cunoștinţă de cauză și o fac pe baza culturii politice. Tragedia societăţii românești este aceea că cetăţenii, în mare parte, aleg în necunoștinţă de cauză și aleg din răzbunare faţă de cei care au deţinut pârghiile puterii într-un anumit mandat. Deși au ca model statele europene , când vine vorba de alegeri, românii manifestă grave confuzii datorită faptului că nu au bine structurată alegerea, mulţi neștiind la ce fel de scrutin participă. Europarlamentarele din 2014 au demonstrat că românii deţin puţine informaţii cu privire la sistem și la reprezentarea politică. Dacă i-am întreba la ce tip de valori se raportează, mulţi români ar răspunde că valorile lor sunt cele europene însă atunci când vine vorba de explicarea și punerea în practică a acestor valori avem mari dificultăţi de raportare.

Putem să ne întrebăm: ce rol are școala în procesul de socializare politică și de participare la vot formulând următoarea întrebare : Sunt instituţiile de învăţământ importanţi agenţi ai socializării politice? Și dacă da, de ce? Din această perspectivă, școala este în primul rând un organizator al relaţiilor sociale și un stimulator al sentimentelor, activând loialitatea pentru ordinea politică și socială existentă cu un important rol culturalizator.

Chiar dacă familia contribuie foarte mult la socializarea politică, formând o loialitate de bază faţă de ţară, școala furnizează informaţii, dă conţinutul și conceptele care extind sentimentele incipiente de atașament și loialitate faţă de sistemul politic și naţiune. Școala pune accentul pe reguli, pe acordul cu legile, cu autoritatea și apoi pe drepturile și obligaţiile cetăţeanului de a participa la guvernare[43] prin intermediul votului.

În 1998 apărea în traducere românească la editura bucureșteană Humanitas un excelent volum[44] al Irinei Livezeanu care a fost structurat pe baza tezei de doctorat susţinută în 1986 la Universitatea Michigan din Ann Arbor. Volumul a trecut aproape neobservat în spaţiul românesc datorită cel puţin a doi factori: o primă cauză a constituit-o tirajul redus al cărţii explicabil în perioada de tranziţie. A doua cauză a fost aceea că autoarea aduce în discuţie anumite subiecte sensibile în ceea ce privește unitatea sistemului social și politic românesc în epocă, diferenţele dintre provinciile unite cu România după 1918 precum și analiza critică a miturilor fondatoare care însoţesc parcursul istoric al României Mari.

Teza centrală a lucrării Irinei Livezeanu este aceea că sistemul de educaţie a jucat un rol major, fundamental chiar, în procesul de unificare adminitrativă, politică, culturală și socială a României Mari. În definitiv, școala joacă un rol foarte important în învăţarea atitudinilor, în formarea concepţiilor și credinţelor despre funcţionarea sistemului politic. Din această cauză instrucţia are un rol foarte important la nivelul alegerilor politice de ce fel vor fi fiind ele deoarece educaţia permite o formare completă a individului și transmite informaţii multiple despre alegători și programe politice. Privitor la grupurile de persoane care promovează implicarea politică în România constatăm că politicienii și partidele politice rămân principalii promotori, urmaţi de organizaţiile societăţii civile, grupurile de interese românești și elita intelectuală românească. Însă vorbim de un handicap major atunci când vine vorba de comunicarea deţinătorilor puterii cu cei din corpul electoral pentru că odată încheiate alegerile cei aleși nu mai întreţin relaţia de comunicare politică cu alegătorii.

În cultura politică românească postdecembristă este integrată o viziune pesimistă asupra actorilor politici, ce-i prezintă pe aceștia ca nefiind de încredere. Aspectul este oarecum explicabil, deoarece comportamentul indivizilor referitor la comunism nu se poate schimba peste noapte. Declinul participării la vot este direct influenţat de comportamentul actorilor politici, aici ne referim în special la promisiunile electorale neîndeplinite și la discursurile expeditive ce nu ating miezul problemelor.

O altă problemă o reprezintă similitudinea programelor politice ale partidelor, electoratul nepercepând diferenţele nu mai prezintă nici un interes pentru participarea la o anumită campanie electorală sau de a alege un candidat pe ideea că oricum toţi sunt la fel. Decepţiile și deziluziile fiind mari și succesive electoratul nu mai este motivat să participe la scrutin indiferent ce anume votează deoarece puţini dintre alegători fac diferenţa între mizele votului.[45] În definitiv, impactul electoral se observă din deciziile și acţiunile votanţilor, de aceea accentul trebuie să cadă cu întâietate pe identificarea, înţelegerea și rezolvarea problemelor și necesităţilor cotidiene ale individului.

Reminiscenţele culturii politice comuniste au fost puternice, de aceea transformările opiniei publice s-au conturat abia la sfârșitul primelor procese de tranziţie, factorii care au contribuit la schimbarea curentelor de opinie publică fiind: campaniile de informare și persuasiune, activităţiile liderilor de opinie, și grupurilor de presiune, conturarea de noi modele de referinţă, diversificarea peisajului media, procesele de integrare europeană.

Sistemul politic românesc se bazează pe participarea perioadică a cetăţenilor la procesul guvernamental prin alegeri. Fiecare cetăţean român poate avea un singur vot, acesta fiind un mecanism de îndepărtare a inegalităţilor și discriminărilor care apar în societate referitoare la statut social, minorităţi, sex, rasă. Cu toate acestea prezenţa românilor la urne este destul de scăzută. Am putea susţine că în acest domeniu este nevoie de o cultură socială extrem de bine structurată a corpului electoral român deoarece vom alege pentru noi și nu împotriva noastră. Va trebui să împrumutăm practicile europene în materie de participare politică și să demonstrăm că suntem cetăţeni europeni și că ne-am europenizat. Rămâne de văzut dacă societatea politică românească va răspunde acestor provocări în viitor și va încerca să-și motiveze propriii alegători să se implice direct și în cunoștinţă de cauză.

 

 BIBLIOGRAFIE

ARON, Raymond, Spectatorul angajat, București, Editura Nemira, 2005.

BALANDIER, Georges, Antropologie politică, Timișoara, Editura Amarcord, 1993.

Barbu, Daniel , Firea românilor, București, Editura Nemira, 2004.

BECIU, Camelia ,Constructia simbolică a câmpului electoral, Iași, Institutul European, 1998.

BOUDON, Raymond, Tratat de sociologie, București, Humanitas, 2006.

BULAI, Alfred Mecanismele electorale ale societăţii românești, București, Ed. Paideia, 1999.

BULEI, Ion, Atunci când veacul se năștea..., București, Editura Eminescu,1990.

BULEI, Ion, Românii în secolele XIX-XX- Europenizarea, București , Editura Litera, 2011.

CHIROT, Daniel, Schimbarea într-o societate periferică, București, Editura Corint, 2002.

CORFUS, Ilie Agricultura Tării Românești în prim jumătate a secolului al XIX-lea, București, Editura Academiei, 1969.

DRĂGHICESCU, Dimitrie, Din psihologia poporului român: introducere, București, Editura Albatros, 1996.

ELKIN, Frederick, HANDEL, Gerard, The Child and Society, the proces of socialization, New York, Random House Inc., 1984.

GIURESCU, Constantin C., Viaţa și opera lui Cuza Vodă, București, f.e.,1966.

GHEBREA Georgeta, Metamorfoze sociale ale puterii, București, Renaissance, 2007.

GUSTI, Dimitrie, Chestiunea agrară, în, Opere, vol. IV., ediţie critică de O. Bădina și O. Neamţu, București, Editura Academiei, 1970.

GOLOPENŢIA, Anton, Mihail GEORGESCU, 60 de sate românești, București, Institutul de Știinţe Sociale, 1941.

HASTINGS, Michel ,Abordarea știinţei politice, Iași, Institutul european, 2000.

HERSENI, Traian, Probleme de sociologie pastorală, București, Institutul de Știinţe Sociale,1941.

Iordache, Gheorghe, Românul între ideal și compromis: eseuri etnologice, Cluj-Napoca, Dacia.

LAZARFELD, Paul, Bernard BERELSON, Hazel GAUDET, Mecanismul votului: cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, București, Comunicare.ro, 2004.

LIVEZEANU, Irina, Cultură și naţionalism în România Mare 1918-1930, traducere de Vlad Russo, București, Humanitas,1998.

NEWCOMB, T. M. , TURNER, R. H. CONVERSE, P. E. , Social Psyhology: the study of human interaction, New York, 1965.

Rădulescu-Motru, Constantin, Psihologia poporului român și alte studii de psihologie socială, București, Paideia, 1999.

Rădulescu-Motru, Constantin, Cultura română și politicianismul, în, Scrieri Politice, București, Editura Nemira, 1998.

Rădulescu-Motru, Constantin, Sufletul neamului nostru: calităţi bune și defecte, București, Anima, 1990.

ROSETTI, Radu, De ce s-au răsculat ţăranii, București, Editura Socec, 1908.

SFEZ, Lucien , Dictionnaire critique de la communication, Paris, Ed. PUF.

STAHL, Henri H., Studii de sociologie istorică, București, Editura Știinţifică, 1972.

STAHL, Henri H., Controverse de istorie socială românească, București, Editura Știinţifică, 1969.

STURDZA, Mihai Dimitrie, Românii între frica de Rusia și dragostea de Franţa, București, Editura Roza Vânturilor, 2006.

ZELETIN, Ștefan, Burhezia română: originea și rolul ei istoric, București, Editura Cultura Naţională, 1925.

Reviste

Buletinul Societăţii Geografice Române XVI, București, 1896.

Noua revistă română, nr. 11, din 1 septembrie 1913.

 

 

NOTE