Introducere

În 2014 România s-a aflat la cea de-a treia rundă de alegeri europarlamentare din istoria sa. Cele din acest an, la fel ca și precedentul scrutin din 2009, au avut loc la termen, spre deosebire de alegerile din 2007 care s-au desfășurat în mod excepţional în timpul exerciţiului unui mandat, după aderarea oficială a României la Uniunea Europeană.

După trei scrutine putem avea datele unei analize comparative asupra modului în care au performat principalii actori politici de pe scena românească în acest tip de alegeri, putem identifica în ce măsură există factori care particularizează România în ansamblul ţărilor membre UE sau, dimpotrivă, dacă ne aflăm în faţa acelorași fenomene politice și evoluţii în cazul ţării noastre ca și al altor state membre.

Ne propunem în acest articol, dincolo de o privire comparativă asupra rezultatelor din alegerile europene, să ne aplecăm cu precădere asupra alegerilor din 2014, asupra campaniei electorale din acest an și să tragem câteva concluzii care pot fi utile pentru înţelegerea comportamentului electoral la acest tip particular de scrutin. În același timp vom verifica dacă se aplică României teoria potrivit căreia alegerile europene sunt de tip „second order”, adică sunt percepute de public ca având o importanţă secundară în raport cu alegerile naţionale, ceea ce determină câteva tendinţe de comportament electoral: absenteismul ridicat, sancţionarea partidelor aflate la guvernare, votul pentru formaţiuni mici/ candidaţi marginali, atipici, dar și preponderenţa temelor naţionale în dezbaterea publică.[1]

Modelul explicativ al alegerilor europene ca alegeri „second order” cuprinde câteva caracteristici după cum urmează. Prima este aceea că alegerile pentru Parlamentul European determină o prezenţă mai redusă decât cele pentru Parlamentele naţionale, tendinţă care s-a menţinut chiar și după întărirea rolului Parlamentului European în arhitectura instituţională a UE. A doua caracteristică se referă la faptul că partidele aflate la guvernare pierd masiv procente, alegerile europene fiind caracterizate printr-un așa-numit „efect antiguvernamental”, care se resimte într-un grad din ce în ce mai mare cu cât momentul alegerilor europene este mai îndepărtat de cel al precedentelor alegeri naţionale. O a treia caracteristică ţine de faptul că în alegerile europene au mai multe șanse să se profileze și sunt încurajate partidele mici sau chiar partide noi în detrimentul celor mari. În fine, ca alegeri de importanţă secundară, campania dedicată lor este dominată de teme de interes naţional, nu european și este marcată de o moblizare mai redusă nu doar la nivel de electorat, ci și din punctul de vedere al resurselor angrenate. Acestea sunt aspectele pe care le vom urmări și în cadrul acestui articol, în analiza alegerilor europarlamentare desfășurate în România.

De la bun început trebuie făcute câteva precizări care privesc pe de o parte importanţa contextului în analiza acestui tip de alegeri, pe de altă parte regulile de natură instituţională, care au relevanţa lor în echilibrul votului.

De fiecare dată alegerile europarlamentare au precedat alte momente electorale, jucând din acest punct de vedere rolul unui test preliminar pentru partidele politice. În 2007, alegerile europene au avut loc cu aproximativ șase luni înainte de campania pentru alegerile locale[2]. În 2009 și 2014, europarlamentarele s-au desfășurat cu jumătate de an înaintea alegerilor prezidenţiale, dând astfel partidelor elemente de analiză reală în baza cărora să-și construiască strategia pentru competiţia ce avea să urmeze. Din acest punct de vedere alegerile europene din 2009 și 2014 au funcţionat ca un tip de barometru într-un parcurs politic care culminează cu alegerile prezidenţiale, ca un test naţional real.[3] Mai mult, alegerile din 2007 și 2009 veneau la doar șase luni după alte momente în care alegătorii fuseseră chemaţi la urne – în primul caz referendumul pentru suspendarea președintelui, iar în cel de-al doilea alegerile parlamentare din toamna lui 2008. În cazul anului 2014, intervalul scurs de la anteriorul scrutin a fost ceva mai mare, respectiv un an și jumătate, însă au existat alte evenimente de parcurs care au influenţat dinamica politică. Așadar, rezultatele obţinute de partidele politice trebuie analizate în contextul politic și istoric particular în care au avut loc, acesta fiind decisiv pentru înţelegerea cauzelor performanţei sau contraperformanţei actorilor politici.

În ceea ce privește elementele de natură instituţională, respectiv regulile electorale după care au loc alegerile europarlamentare în România, sunt de făcut, de asemenea, câteva precizări. Spre deosebire de alegerile parlamentare, care se desfășoară în sistem uninominal, pe colegii electorale, alegerile europarlamentare sunt alegeri pe listă naţională. Despre ponderea pe care o are votul politic în raport cu votul de persoană în cadrul alegerilor de tip uninominal se poate discuta separat și nu face obiectul articolului de faţă. Dincolo de acest aspect însă, cadrul instituţional dat de alegerile pe listă și mai ales caracterul naţional al listei fac ca, mai ales în absenţa unor personalităţi de nivel naţional, votul să fie preponderent orientat în jurul unui partid politic. Această concluzie este confirmată de literatura de specialitate care a studiat desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European în statele membre UE de-a lungul timpului, literatură care vorbește despre relevanţa redusă a componenţei nominale a listei de candidaţi în definirea opţiunii de vot.

Din punct de vedere metodologic, vom utiliza datele statistice cu privire la alegerile europarlamentare, informaţiile publice din media, dar și elemente care ţin de observaţia participativă, autorul fiind participant direct la evenimentele și campaniile electorale din această perioadă.

Rezultatele partidelor politice din România în alegerile europene[4]

Prezenţa în general redusă la alegerile europarlamentare confirmă interesul scăzut pe care acestea le prezintă pentru public. Miza alegerilor europene pare pentru opinia publică una îndepărtată, la fel ca și temele europene, care nu sunt percepute a avea un impact direct asupra vieţii de zi cu zi și nici nu sunt de natură a crea emoţie sau mobilizare. Așa se explică faptul că în termeni numerici prezenţa la urne în cazul alegerilor europene a fost de aproximativ jumătate din prezenţa în turul doi al alegerilor prezidenţiale, diferenţa de participare fiind reflecţia gradului de interes faţă de cele două. Astfel, în anul 2007 au fost valabil exprimate 5.122.226 de voturi, în 2009 4.840.033, cu un plus pentru anul 2014 până la 5.566.616 de voturi. Comparativ numărul voturilor valabil exprimate a depășit cifra de 10.000.000 la cel de-al doilea tur al ultimelor trei alegeri prezidenţiale.

Patru formaţiuni politice au fost reprezentate constant la alegerile europarlamentare și au trecut de fiecare data pragul electoral: PSD, PD/PDL, PNL și UDMR. Acestora li s-au adăugat alte formaţiuni noi sau marginale care pot fi clasificate astfel:

– partide noi care s-au prezentat o singură dată până acum la acest tip de alegeri: Partidul Liberal Democrat – PLD în anul 2007 (rezultat în urma unei dizidenţe din PNL și absorbit ulterior în PDL), Partidul Mișcarea Populară – PMP în 2014 (rezultat în urma unei dizidenţe din PDL)

– partide parlamentare care nu au trecut pragul electoral – Partidul România Mare – PRM în 2007 și Partidul Poporului Dan Diaconescu – PPDD în 2014

– în 2009 au avut un caz aparte al unui partid care a trecut de la stadiul de partid parlamentar la cel de formaţiune neparlamentară în alegerile naţionale, în schimb a reușit să treacă pragul alegerilor europarlamentare – este vorba tot de PRM.

Acestor observaţii li se mai adaugă o particularitate în spaţiul politic românesc. Alegerile europene sunt singurul tip de scrutin de nivel naţional desfășurat în România la care au avut succes candidaţi independenţi. La fiecare dintre cele trei runde de alegeri a existat câte un candidat independent care a reușit să câștige mandatul de europarlamentar. Deși sunt cazuri deloc similare de candidaţi, cu profile distincte, cu bazine electorale diferite din care și-au obţinut voturile și cu mesaje la fel de diferite, vorbim despre un fenomen în sine pe care l-a făcut posibil însăși natura alegerilor europene.

Faptul că la alegerile europarlamentare avem cazuri de partide marginale în plan naţional care trec pragul electoral sau reușesc performanţe neașteptate, precum și candidaţi independenţi care obţin un număr suficient de voturi pentru a obţine un mandat se înscrie într-o tendinţă mai largă, identificabilă la nivel european. Așa cum menţionam anterior, caracterul de tip „second order” al alegerilor europene creează premisele pentru o altă distribuţie a voturilor decât cea în cazul alegerilor pentru parlamentul naţional. În absenţa unei mizei imediate, principiul „votului util” nu mai funcţionează în aceeași măsură, ceea ce lasă loc altor opţiuni, în detrimentul partidelor mari.

O privire mai atentă asupra principalelor trei formaţiuni politice care au concurat la alegerile europarlamentare relevă următorul tablou. PSD a candidat în două rânduri din postura de partid aflat la guvernare și a obţinut de fiecare dată peste 30%, respectiv în 2009 și 2014. Cel mai slab rezultat la acest tip de alegeri – 23% a fost obţinut de social-democraţi în anul 2007, când nu participau în executiv, dar sprijineau de la nivelul parlamentului cabinetul minoritar PNL-UDMR, condus de Călin Popescu-Tăriceanu. În 2009, PSD se afla la guvernare într-o coaliţie largă alături de PDL, dar nu era principala formaţiune de guvernământ. În 2014, PSD a concurat la europarlamentare din postura de cel mai mare partid din România, într-o formulă de coaliţie alături de PC și UNPR, deţinând totodată funcţia de prim-ministru.

În ceea ce privește PD, acesta a obţinut rezultate de 28-29% în 2007 și 2009 și mai puţin de jumătate din acest scor cinci ani mai târziu, respectiv, 12% în 2014. În 2007, PD venea pe un trend pozitiv pe fondul ruperii Alianţei PNL-PD și ieșirii sale de la guvernare, dar și al suportului politic de care beneficia din partea președintelui Traian Băsescu, recent ieșit întărit dintr-o tentativă nereușită de demitere. În 2009, PDL beneficia de perioada de graţie acordată de electorat câștigătorului în alegeri, în condiţiile în care la finele lui 2008 acest partid obţinuse cel mai mare număr de mandate în parlamentul naţional și deţinea conducerea guvernului. În schimb, în 2014 PDL avea să deconteze încă politic perioada 2009-2012 în care s-a aflat la putere și tocmai trecuse printr-un proces de sciziune care a condus la formarea Partidului Mișcarea Populară.

În fine, deși cifrele arată o performanţă aproape liniară pentru PNL, doar cu un ușor ascendent – de la 13% la 15%, circumstanţele în care au fost obţinute aceste rezultate și cauzele lor au fost foarte diferite de la scrutin la scrutin. În 2007, PNL se afla la guvernare ca partid principal, deţinând postul de premier. Anul 2007 fusese însă marcat de mai multe evoluţii și evenimente care au avut impact asupra PNL: destrămarea Alianţei DA PNL-PD și schimbarea componenţei guvernului, trecerea în opoziţie a PD, fostul aliat al liberalilor, ruperea unei bucăţi din PNL și formarea Partidului Liberal Democrat ai cărui artizani au fost doi ex- președinţi ai PNL – Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, procedura de suspendare a președintelui Traian Băsescu și invalidarea referendumului de demitere, conflictul public între premierul Călin Popescu-Tăriceanu, președinte al PNL la acea dată și Președintele României Traian Băsescu. Rezultatul obţinut de PNL trebuie înţeles pe acest fond complex. În 2009, PNL venea după pierderea puterii și rămânerea în afara executivului și se afla în plin proces de reorganizare și reașezare internă după o schimbare de leadership. În fine în 2014, aspect asupra căruia vom reveni, alegerile europarlamentare au avut loc la scurt timp după decizia PNL de a ieși de la guvernare, pe fondul destrămării Uniunii Social Liberale, alianţă ce reunise PSD, PNL și PC și care se bucurase în 2012 de un masiv suport electoral și câștigase aproape 70% din mandatele parlamentare.

Dacă ne raportăm la ipoteza potrivit căreia partidele de guvernământ sunt sancţionate la alegerile europarlamentare și la aceea potrivit căreia cu cât mai mare este un partid cu atât pierde mai multe voturi – ipoteză din cadrul teoriei care privește alegerile europene ca pe unele secundare – atunci observăm că în cazul României ea trebuie semnificativ nuanţată. Rezultatele sunt mai degrabă explicabile într-un context politic complex și sunt determinate de multe variabile. Caracterul de principal partid de guvernământ nu este cel care atrage după sine dimensiunea de „sancţiune” a votului la alegerile europene. Cu alte cuvinte alegătorii nu sancţionează neapărat partidul de guvernământ. În funcţie de context pierd voturi în alegerile europarlamentare diferiţi actori politici, pe care electoratul îi „sancţionează” dintr-o serie întreagă de motive care nu ţin preponderent de performanţa la guvernare sau de apartenenţa la guvernare.

Campania pentru alegerile europarlamentare din 2014

Așa cum am anticipat în analiza de mai sus asupra rezultatelor, campania pentru alegerile europarlamentare din 2014 s-a desfășurat într-un context marcat de ruperea Uniunii Social Liberale și de ieșirea Partidului Naţional Liberal de la guvernare, produsă în februarie 2014. Timpul consumat între acest moment și scrutinul din 25 mai 2014 s-a dovedit a fi fost prea scurt pentru ca reacţiile din spaţiul public legate de USL să se consume, pentru ca noul status quo să fie acceptat de opinia publică și pentru ca PNL să se reașeze în spaţiul public și să fie perceput ca principala forţă de opoziţie. Din acest punct de vedere PNL a fost afectat de reculul specific pe care îl înregistrează de regulă partidele politice atunci când pierd puterea și, în același timp, a decontat electoral sfârșitul unui proiect public de care s-au legat foarte multe așteptări și speranţe.

În campania pentru alegerile europene din 2014 principalele partide s-au întors la brandurile lor tradiţionale. În comparaţie cu scrutinul parlamentar din 2012 când PSD și PNL au candidat sub sigla USL, iar PDL s-a prezentat la urne sub formula ARD – Alianţa România Dreapta, însoţită și de o schimbare de imagine și simbolistică, în 2014 partidele au intrat în competiţie cu imaginile, simbolurile și culorile lor consacrate. Trebuie precizat totuși faptul că PSD a apelat la brand-ul USL, asociat cu succesul electoral din anul 2012 și a participat la aceste alegeri într-o formulă de alianţă împreună cu PC și UNPR.

Din punctul de vedere al strategiei de comunicare și marketing politic, PSD a mers pe trei direcţii: ideea continuării USL (în paralel cu un discurs anti-Băsescu), promovarea imaginii lui Victor Ponta – premier și președinte al PSD, aflat la o cotă de popularitate ridicată și, în fine, tema mândriei naţionale. După cum se poate observa, aceste direcţii au două caracteristici: sunt legate mai degrabă de procesul politic decât de chestiuni concrete și sunt subiecte de interes naţional, nu teme europene. Strategic vorbind, PSD a încercat și în bună parte a reușit să ducă dezbaterea spre tema refacerii Uniunii Social Liberale și să inducă ideea că aceste alegeri sunt despre continuarea USL și despre sancţionarea PNL și a conducerii sale de atunci, respectiv a lui Crin Antonescu, pentru gestul de a fi ieșit de la guvernare și de a fi pus capăt acestui proiect. De la bun început formarea USL și miza politică a acestei alianţe a fost legată de adversitatea în raport cu președintele Traian Băsescu și de opoziţia împotriva a ceea ce a fost catalogat drept „regimul Băsescu”. În acest condiţii una dintre tacticile folosite de PSD și președintele său Victor Ponta în campania de la alegerile europene a fost întreţinerea în spaţiul mediatic a percepţiei unui conflict cu președintele Traian Băsescu și continuarea unui discurs de tip „anti-Băsescu”, în paralel cu alimentarea speculaţiilor potrivit cărora ruperea USL ar fi avut în spate o reapropiere a liberalilor de Traian Băsescu. Din punctul de vedere al strategiei de marketing politic aceste mesaje, propagate printr-un aparat media influent și de mari dimensiuni, au avut ecou în rândul publicului, fiind de natură a ridica semne de întrebare cu privire la ruperea USL și de a centra dezbaterea în jurul acestui subiect.

În același timp, alegerile europene au părut a fi din perspectiva PSD o prefigurare a alegerilor prezidenţiale, principalul vector de imagine folosit în campanie fiind Victor Ponta, viitor candidat al PSD la cea mai înaltă funcţie în stat. Nu în cele din urmă, exploatarea sentimentului de „mândrie naţională” a fost o direcţie de comunicare bine ţintită către bazinul electoral al social-democraţilor.

În reflectarea acestor teme, PSD a utilizat trei sloganuri: „USL trăiește!” „România Puternică în Europa” și „Mândri că suntem Români!”, folosind pentru acesta din urmă în speţă imagini-emblemă ale României (Delta Dunării, Arcul de Triumf) și culorile roșu, galben și albastru. Al doilea slogan intitulat „România puternică în Europa” era de fapt o reiterare a conceptului „România puternică”, utilizat de către Uniunea Social Liberală în campania din 2012 pentru alegerile parlamentare.[5]

Partidul Social Democrat a câștigat alegerile europarlamentare cu cca 37%, scor care era însă semnificativ mai mic decât cel estimat în sondajele de opinie și cel sperat de conducerea partidului. Ţinta social-democraţilor era în realitate de peste 40%, care ar fi însemnat o dominaţie absolută pe scena politică, în condiţiile în care social-democraţii nu reușiseră un asemenea rezultat nici în perioadele de ascensiune electorală maximă.

Al doilea partid ca mărime, PNL a avut de făcut faţă la două provocări: sfârșitul Uniunii Social Liberale, concomitent cu nevoia de a se redefini și repoziţiona în spaţiul politic pe de o parte și „factorul Diaconu” pe de altă parte. Mircea Diaconu, fost ministru liberal al culturii și fost senator liberal, fusese declarat incompatibil de către justiţie în urma unui proces cu Agenţia Naţională de Integritate. Interpretările asupra efectelor juridice și politice în acest caz au fost divergente. Potrivit uneia dintre interpretări, interdicţia de a mai ocupa funcţii publice era aplicabilă oricărui tip de funcţie, numită sau aleasă la orice nivel. Într-o a doua accepţie, declararea ca incompatibil nu ar trebui să afecteze dreptul de a candida și funcţiile obţinute prin exercitarea acestuia. Pe acest fond, precum și într-un context în care tema justiţiei continua să fie una sensibilă, PNL a luat decizia de a nu îl include pe lista sa de candidaţi pe actorul Mircea Diaconu. Acesta a ales să candideze separat și, beneficiind de un sprijin mediatic consistent din partea unuia din trusturile de presă, și-a construit campania pe un mesaj anti-sistem. Profilul candidatului din afara jocurilor de partid, care se „bate” cu sistemul, a făcut ca Mircea Diaconu să devină principalul beneficiar al „votului de protest” la adresa sistemului și a partidelor politice. Spre deosebire de alte state europene în care am asistat la o intensificare a suportului pentru partide eurosceptice, cu accente radicale, votul de protest și exprimarea nemulţumirii în România a îmbărcat această formă. Este greu de apreciat la acest moment dacă PNL ar fi obţinut un rezultat superior prin păstrarea lui Mircea Diaconu pe listele sale. Ipoteza noastră este că nu sau nu într-o măsură semnificativă. Chiar dacă o parte dintre alegătorii acestuia au provenit din bazinul liberal, ceea ce a făcut diferenţa a fost tocmai postura de „independent” care i-a permis adoptarea unui mesaj anti-sistem și detașarea de partide. Rămas pe o listă de partid același candidat ar fi fost lipist tocmai de elementele de imagine și mesaj care l-au propulsat în opţiunile de vot. Mircea Diaconu a reușit să obţină 379.582 de voturi, ceea ce a reprezentat (6,81%) din totalul voturilor valid exprimate.[6]

Principalul concept de campanie al PNL a fost „eurocampionii”. Liberalii au revenit la sigla și culorile lor tradiţionale – galben-albastru, lăsând astfel în urmă apartenenţa la USL. Liberalii au pornit de la ideea că au cei mai buni europarlamentari în funcţie care aveau să candideze pentru un nou mandat și că în percepţia publică aceștia sunt consideraţi a fi performat în mai mare măsură decât reprezentanţii altor partide. Conceptul „eurocampionii” avea la bază tocmai această premisă și încercarea de a-i prezenta pe liberali ca pe o echipă câștigătoare într-o competiţie. Din acest punct de vedere, spre deosebire de PSD, prin elementele sale de imagine și de discurs PNL s-a aflat mai aproape de tematica europeană, ceea ce nu i-a adus însă procente suplimentare. PNL nu a reușit să își impună în campanie propria direcţie de comunicare și propriile teme, fiind împins mai degrabă către o atitudine defensivă și reactivă în raport cu subiectul ruperii USL. În aceste condiţii PNL a făcut două demersuri: a anunţat că va solicita desfiinţarea oficială a USL în justiţie, iar pe de altă parte a contestat la Birourile Electorale Judeţene prezenţa pe materialele electorale ale PSD a sloganului „USL trăiește”. [7] Deși a avut oficial câștig de cauză în acest din urmă demers, iar contestaţiile PNL au fost în cele mai multe judeţe acceptate, PSD a reușit de fapt să-și atingă scopul din perspectiva strategiei de marketing politic, și anume să menţină în prim-planul atenţiei publice „tema USL”. [8]

O a doua direcţie strategică în cazul PNL a reprezentat-o folosirea ca vectori de imagine în campanie a liderilor PNL Crin Antonescu și Klaus Iohannis. Acesta din urmă, la acea dată prim-vicepreședinte al PNL și primar al Sibiului, se bucura de o cotă de popularitate ridicată în rândul electoratului, factor ce s-a dorit a fi exploatat în favoarea PNL. Privind însă rezultatele, putem observa că la în cazul alegerilor europarlamentare din 2014 nu s-a produs un transfer între cota de popularitate a lui Klaus Iohannis și votul propriu-zis pentru PNL.

De-a lungul campaniei PNL a avut și alte iniţiative, care însă nu au reușit să schimbe nici parcursul campaniei, nici agenda media sau agenda publică: a lansat programul candidaţilor pentru Parlamentul European intitulat „Prosperitate, Naţiune, Libertate”, a lansat un nou program economic de factură liberală pentru a contracara percepţia apropierii de PSD și a lipsei de identitate, intitulat „Economia liberală. Prin noi înșine” și a propus o campanie de schimbare a orei oficiale a României pentru a trece la ora Europei. Sloganele sub care s-a prezentat public PNL au fost „Susţine eurocampionii” și în subsidiar „Puterea de a schimba”.

Dintr-un anumit punct de vedere PNL ca actor politic s-a aflat în mijlocul dezbaterile din campania electorală, în sensul că s-a vorbit mult despre PNL, fără ca această stare de fapt să fie în avantajul liberalilor. În afara temei ruperii și refacerii Uniunii Social Liberale, a mai existat un factor care a centrat o parte semnificativă a discuţiilor în jurul parcursului PNL. La începutul campaniei electorale, președintele PNL Crin Antonescu a anunţat că va demisiona din funcţie dacă partidul său nu atinge ţinta de 20%, care fusese oficial asumată la nivel de partid. Am asistat astfel la crearea unei mize suplimentare pentru și în raport cu PNL, tema fiind imediat exploatată de adversarii politici. În aceste condiţii întrebările fundamentale ale campaniei electorale pentru alegerile europene au fost dacă PNL va obţine sau nu 20%, dacă Crin Antonescu va rămâne sau nu președintele partidului și dacă USL se va reface sau nu după alegeri.

Sancţionat de două segmente electorale distincte – cei care îi reproșau ruperea recentă a USL pe de-o parte și cei care îi reproșau îndepărtarea de dreapta și apropierea anterioară de PSD pe de altă parte – PNL a obţinut 15%, scor despre care putem aprecia, în acest context, că a reprezentat practic voturile electoratului său stabil. PNL a obţinut un rezultat cu mult inferior gradului său de reprezentare în administraţia publică locală (primari, președinţi de Consilii Judeţene, aleși locali) și la nivel parlamentar, care se ridica la cca 25% și a pierdut în special în mediul urban.

Cel de-al treilea actor politic ca mărime, Partidul Democrat Liberal, a abordat campania electorală pentru alegerile europarlamentare din anul 2014 din postura de partid de opoziţie la USL, la guvernul Ponta, dar fiind încă purtătorul „moștenirii” unei istorii recente complicate și generatoare de adversitate publică. Percepţia asupra PDL rămânea încă puternic marcată de experienţa guvernărilor conduse de Emil Boc și de relaţia cu Traian Băsescu, în ciuda delimitării reciproce dintre acesta din urmă și PDL. De asemenea, PDL traversase relativ recent o sciziune, ca urmare a faptului că o grupare condusă de Elena Udrea și considerată apropiată de președintele Traian Băsescu a părăsit PDL după pierderea alegerilor interne. Această sciziune s-a concretizat în apariţia Partidului Mișcarea Populară.

Campania PDL, reîntors la vechea sa identitate vizuală dominată de culoarea portocaliu, s-a axat în principal pe două direcţii: critica la adresa PSD și în subsidiar a PNL[9] ca fost partener de guvernare al social-democraţilor și promovarea unei campanii sub sloganul „Europa în fiecare casă”, care i-a avut ca imagine publică pe cei mai cunoscuţi europarlamentari proprii – Monica Macovei și Theodor Stolojan. PDL a obţinut puţin peste 12%. În condiţiile lipsei unor vectori de imagine care să-i aducă un plus electoral, ale efectelor sciziunii, care a însemnat și pierderea de suport la nivelul administraţiei locale și ale asocierii cu o guvernare negativ conotată și încă prezentă în memoria publică, putem aprecia că cei 12% reprezintă nucleu dur al PDL și sunt cu precădere rezultatul mobilizării și organizării în teritoriu.

 PDL și-a disputat o parte din electorat cu Partidul Mișcarea Populară – PMP. Deși avea ca nucleu de reprezentare foști membri PDL, foști consilieri și apropiaţi ai lui Traian Băsescu, personaje care s-au aflat în prim planul politicii și au exercitat puterea în anii anteriori, PMP a încercat să se branduiască drept o forţă nouă pe scena politică și să vină în faţa publicului cu o imagine care amintea de „generaţia în blugi” și cu un set de acţiuni nonconformiste. Campania PMP s-a desfășurat sub sloganul „Ridicăm România” și a conţinut un set de mesaje anti-guvernamentale. Deși spera la un rezultat mai bun, PMP a obţinut 6,21%, reușind să atragă voturile electoratul dur pro-Băsescu. Dincolo de campanie, de mesaje și de strategia de marketing ceea ce a contat de fapt în scorul obţinut de PMP a fost identificarea cu Traian Băsescu.

Concluzii

Dacă avem în vedere gradul de absenteism, votul atipic pentru formaţiuni mici sau candidaţi independenţi, precum și preponderenţa temelor naţionale, constatăm că România nu face excepţie din peisajul politic european în care alegerile europarlamentare sunt de tip second order. Situaţia din România își are particularităţile ei, în sensul că, deși există un tip de vot negativ, sancţiunea nu se adresează neapărat în direcţia principalului partid de guvernământ și nu se transformă în suport electoral pentru o zonă extremistă sau eurosceptică, ci pentru candidaţi atipici. De altfel euroscepticismul este un fenomen practic absent din spaţiul public românesc.

Una dintre lecţiile pe care o au de reţinut partidele politice pentru viitor este aceea că, pe fondul unui interes mai scăzut și al unei participări în consecinţă, votul pentru partide la alegerile europene este mai degrabă o reflecţie a distribuţiei electoratului dur și a capacităţii de mobilizare. Acest lucru este cât se poate de vizibil în anul 2014, în care principalele partide competitoare nu au reușit să atragă la urne zone de electorat care nu le erau tradiţional asociate și practic au obţinut toate mai puţin decât estimau. Cu alte cuvinte în proiecţiile viitoare și în stabilirea ţintelor electorale partidele vor trebui să își o marjă mai largă și își pregătească strategiile ţinând cont de acest aspect. Această concluzie este întărită și de faptul că nu există o competiţie directă între persoane la alegerile europarlamentare și că, în ciuda strategiei partidelor de a ieși în prim plan cu liderii naţionali, capacitatea de transfer între favorabilitatea pentru un lider și votul pentru partid în acest tip de alegeri este mai redusă decât în alte cazuri.

Anexă – Rezultatele alegerilor europarlamentare[10]

Partid	2007		2009		2014
	Scor	Mandate	Scor	Mandate	Scor	Mandate
PSD	1.184.018 (23,11%)	10	1.504.218 (31,07%)	11	2.093.234 (37,60%)	16
PD/PD-L	1.476.105 (28,81%)	13	1.438.000 (29,71%)	10	680.853 (12,23%)	5
PNL	688.859 (13,44%)	6	702.974 (14.52%)	5	835.531 (15%)	6
UDMR	282.929 (5,52%)	2	431.739 (8,92%)	3	350.689 (6,29%)	2
PRM	212.596 (4,15%)	0	419.094 (8,65%)	3	(2,70%)	-
PLD	398.901 (7,78%)	3	-	-	-	-
PMP	-	-	-	-	345.973 (6,21%)	2
Partidul Poporului	-	-	-	-	204.310 (3,67%)	-
Forţa Civică	-	-	-	-	145.181 (2,60%)	-
Alţii	702.285 (13,7%)	-	139.728 (2,88%)	-	380.779 (6,72%)	-
Laslo Tokes	176.533 (3,44%)	1	-	-	-	-
Elena Băsescu	-	-	204.280 (4,22%)	1	-	-
Mircea Diaconu	-	-	-	-	379.582 (6,81%)	1
TOTAL VVE1	5.122.226		4.840.033		5.566.616

 

Bibliografie

REIF Karlheinz, SCHMITT Hermann, „Nine Second-Order National Elections. A Conceptual Framework for the Analysis of European Election Results”, European Journal of Political Research, 1980, nr. 8, pp. 3-44.

MIHALACHE Dan, Huiu Iulia, Trei ani la urne, editura Nemira, 2012.

DIMA, Bogdan, „PSD resurrected o analiză a rezultatelor PSD obţinute la alegerile pentru Parlamentul European din 2007 și 2009”, în Sfera Politicii, Anul XVII, Nr.136, 2009, p.26.

MĂNESCU, Ramona, „Mănescu : USL nu se mai reface! Sloganul „USL trăiește” este o campanie prin care PSD dorește să fure din voturile celor nehotărâţi”, Replica. Ro, 5 mai 2014, http://www.replicaonline.ro/manescu-usl-nu-se-mai-reface-sloganul-usl-traieste-este-o-campanie-prin-care-psd-doreste-sa-fure-din-voturile-celor-nehotarati-169850/.

Resurse online

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-17118209-cum-citesc-sociologii-afisele-sloganurile-electorale-euroscepticismul-romani-teme-anti-coruptie-prezidentialele-din-toamna.htm 

https://ro.stiri.yahoo.com/fenomenul-mircea-diaconu-185141158.html. 

http://www.romaniatv.net/gorghiu-pnl-va-contesta-folosirea-de-catre-psd-a-denumirii-usl-pe-materialele-decampanie_142870.html#ixzz35OTLFgtv http://www.romaniatv.net/gorghiu-pnl-va-contesta-folosirea-de-catre-psd-a-denumirii-usl-pe-materialele-de-campanie_142870.html. 

PDL și-a landat eurocandidaţii cu sloganul «Europa în fiecare casă», pe acorduri de muzică populară, MEDIAFAX.RO, 30.03.2014. http://www.mediafax.ro/politic/pdl-si-a-landat-eurocandidatii-cu-sloganul-europa-in-fiecare-casa-pe-acorduri-de-muzica-populara-12360418

 

 

NOTE