|
Recenzie
Despre teme esenţiale în studiul societăţii
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea
decalajelor economice (1500-2010)
Bucureşti, Polirom, 2010, 523 pagini
România şi Europa este o carte despre teme esenţiale în studiul societăţii, care doar aparent se mulează peste curiozitatea stârnită de experienţa recentă a aderării la Uniunea Europeană. Problema diferenţelor de dezvoltare economică este abordată din „perspectiva duratei lungi” în care „istoria contează”, concepte de bază ale gândirii unui economist, dar omisiuni importante în corpul de cunoştinţe al economiei standard (neoclasice) şi percepute de autor ca o lecţie analitică care „mai trebuie încă asimilată” (28)1 la noi.
Deşi este un text voluminos, lucrarea se poate descifra într-o cheie simplă formată din două supoziţii cheie: (1) este posibil să înţelegem cum şi de ce au evoluat atât de diferit ţări relativ similare ca nivel de dezvoltare pe un spaţiu de 500 de ani divizat în (2) patru graniţe temporale ale dezvoltării, respectiv, epoca modernă timpurie, secolul 19, epoca interbelică şi epoca postbelică. Eşantionul de studiu este format din România şi Europa aceleiaşi lumi de dezvoltare, compusă în selecţia autorului din Danemarca, Irlanda şi Serbia. Murgescu aşează astfel la baza argumentului său ipoteze interesante, deosebit de instructive cum se dovedeşte până la sfârşitul lecturii, la rândul lor fiind însă mai mult o premisă de lucru asupra mersului istoriei. Nu aflăm de ce aceste ţări aparţin unei aceleiaşi lumi la 1500 sau de ce 1800 este la fel de relevant pentru toate ţările din grup pe spaţiul dezvoltării ales. Pe măsură ce evidenţa este prezentată, descoperim de exemplu negoţ colonial la 1616 şi reforme timpurii la 1700 în Danemarca, un parlament activ la 1541 şi exporturi de produse agricole derivate la 1681 în Irlanda, toate evenimente de o altă structură şi însemnătate faţă de evoluţia în Serbia sau România pentru acele timpuri.
Chiar explicaţiile autorului mă încurajează să cred că problema comparabilităţii stadiilor de dezvoltare este o încercare complexă, care implică, cu şanse mai mari sau mai mici de succes, apelul simultan la mai multe modele analitice: economia-univers şi dihotomia „centru – periferie”, „capcana Malthusiană” „promovarea prin invitaţie” sau „ordinile sociale”. Din investigaţia autorului, ne dăm seama că aplicarea acestora la realitatea unor societăţi istorice se loveşte de dificultăţi de măsurare a activităţii economice şi de interpretare a semnificaţiei evoluţiilor. „Penuria izvoarelor relevante” şi metodologii statistice simplificatoare (90-1) ne conduc către teren nesigur în formularea premiselor. Nesiguranţa este atât de bine surprinsă atunci când, de exemplu, autorul încearcă să ofere o imagine realistă asupra ratei urbanizării, element cheie de înţelegere a dezvoltării de-a lungul perioade analizate. Construirea unor seturi de indicatori proprii şi, în baza acestora, a unor scenarii ale stărilor posibile în locul unei imagini statice este o soluţie în faţa opţiunii de a alege un nivel acceptabil al „criteriului de urbanitate” care să nu producă „şocuri statistice” (92-3).
Periodizarea cronologică în patru cadre temporale organizează volumul în tot atâtea secţiuni.
Prima parte ne plasează în epoca modernă timpurie de la 1500 la 1800. Sunt vremuri de constituire a economiilor în state naţionale, efort întrerupt de sau combinat cu, depinde cum citeşti istoria, ingerinţe străine. Murgescu confruntă „preconcepţii”, prezente de fapt în istoriografia fiecărei perioade, fără excepţii, şi cu minuţiozitate ne ajută să vedem cât adevăr istoric se află în spatele lor. Aşa de exemplu acum, dezvoltarea statelor naţionale periferice stă sub semnul presupunerii că „stăpânirea străină ar fi în general dăunătoare pentru dezvoltarea economică a unui teritoriu” (96), şi mai mult că „stăpânirea străină a fost bună dacă a fost occidentală şi nocivă dacă a fost orientală” (97). Ne aflăm în faţa unui „argument slab” (97) conchide autorul, pe care evidenţa istorică colectată nu îl poate susţine în toate cazurile.
Explicaţia generalizatoare, temă de bază a concluziilor fiecărei perioade, favorizează întotdeauna o formulare deschisă unor interpretări ulterioare. Trebuie să ne adaptăm unei alte perspective explicative, este lecţia pe care o învăţăm chiar din secţiunea a doua, cea dedicată secolului 19 (1800-1913). Pe neanunţate, alţi factori ocupă centrul atenţiei, precum productivitatea agricolă, structura socială, mortalitatea infantilă, prezenţa capitalului străin, capitalul uman, chiar şi „mode şi stiluri de viaţă”.
Uneori o cauză pare să cântărească mai mult pentru o ţară decât alta în grupul de comparaţie. Pentru ţinuturile româneşti de exemplu, un factor cheie apare în contextul în care burghezia este eclipsată de ascensiunea altor clase sociale, în particular birocraţia. Consecinţele se dovedesc dramatice: polarizarea de potenţial economic între urban şi rural atinge apogeul în acest secol, de fapt un microcosmos „centru-periferie” prin excelenţă, în care „complicitatea de zi cu zi a administraţiei publice cu stăpânii de moşii” transfera veniturile din sate spre lumea urbană (144). Evoluţia societăţii este determinată de caracterul singular al circumstanţelor: o structură socială „opresivă şi polarizată” la extrem în plan european (127), un factor de regres asupra căruia există unanimitate (130).
După ce a parcurs 400 de ani de istorie comparată a dezvoltării din cei 500 planificaţi, autorul se exprimă din ce în ce mai ferm în favoarea unor „determinări istorice acumulate în timp” (204). În această cheie de interpretare, contextele istorico-economice ale celor două perioade următoare se descifrează mai uşor. Epoca interbelică, plasată fie între 1913-1950, fie între 1919-1938, ca şi epoca postbelică ridică din nou întrebări metodologice legate de înţelegerea eşecului sau a rezolvării problemelor dezvoltării; în cele din urmă, se pare că nu dispunem de un reper analitic fixat.
Două din secvenţele istorice ale perioadei moderne merită cu deosebire menţionate. Primul caz se referă la dezvoltarea României în regim comunist. Trei niveluri de explicaţii sunt propuse, respectiv, conjunctura şocului petrolier, rolul personal al lui Ceauşescu şi constrângerile sistemului economic şi politic. Pentru a da un înţeles eşecului pe care îl ştim cu toţii, autorul face o opţiune interesantă, aceea de a analiza ca mini-studii de caz trei sectoare de activitate, toate din sfera serviciilor şi anume turismul, transporturile şi învăţământul. Dincolo de lecţiile în mare parte inedite care se desprind, să remarcăm anvergura remarcabilă a informaţiilor folosite pentru documentare, întotdeauna verificate din multiple surse, ale autorilor români şi străini. Inventarul sărăciei şi subdezvoltării acestei perioade rămâne un reper esenţial pentru politica economică şi acum la peste două decenii de la schimbarea direcţiilor de politică economică.
Al doilea caz aduce în discuţie experienţele Danemarcei şi Irlandei. În Danemarca, suntem martorii unei evoluţii provocatoare: expansiunea statului devine mai importantă pe măsură ce economia se consolidează în rândul celor mai dezvoltate. Un crâmpei al acestui tablou este zugrăvit în anii 1970, pe fondul conştientizării crizei energetice. În contrast, „o combinaţie de factori” (427), printre care decizia de a transforma educaţia pare a fi decisiv, ajută Irlanda să devină „tigrul celtic”. Contextul favorabil, deşi formează o explicaţie convingătoare pentru a descrie ex post ascensiunea rapidă în ierarhia prosperităţii, nu se dovedeşte la fel de util pentru a înţelege evoluţiile ulterioare, cum ar de exemplu prăbuşirea economică a acestei ţări pe timpul crizei financiare începută în 2007.
În finalul lucrării, Murgescu îşi testează din noi propriile convingeri cu opţiunea de a prezenta un cadru analitic propus foarte recent de Douglass North, John Wallis şi Barry Weingast. Pentru a înţelege dezvoltarea, ei ajung la concluzia că există trei tipuri esenţiale de ordini sociale şi au un răspuns: „ordinea bazată pe accesul liber”, al cărei element central este caracterul impersonal al relaţiilor sociale, politice şi economice, este singura tipologie care reuşeşte să asigure o dezvoltare semnificativă şi durabilă a societăţii (484). Da, acestea sunt condiţii necesare, dar nu suficiente, crede autorul şi sugerează că este util să vedem „ce elemente cu un anumit grad de generalitate pot fi evidenţiate pe baza studiului experienţelor concret-istorice” (485).
Lecţia finală pe care o aflăm din România şi Europa este că „străpungerea” este posibilă, dar nu frecventă (485) în istorie. Avem de-a face cu un „şir lung de contribuţii punctuale la mai bunul mers al instituţiilor şi economiei” mai degrabă decât „concepte geniale, planuri complexe şi sofisticate gândite de intelectuali” (487). În cele din urmă, afirmă autorul la capătul investigaţiei a 500 de ani de succese şi eşecuri de făurire a prosperităţii, „dezvoltarea economică nu este universul abstract al teoriilor şi formulelor magico-matematice, ci o problemă care angajează societăţi complexe, instituţii diverse şi mai ales oameni în carne şi oase” (489). Este concluzia finală a volumului care mi-a transformat în convingere senzaţia permanentă pe care am avut-o pe parcursul lecturii că citesc un material al istoricului adresat economiştilor. Nu ar trebui să ne mire. Wallerstein, un autor des citat de Murgescu, afirmă că ne aflăm înăuntrul unei aceleiaşi discipline, ştiinţele sociale, fără graniţe disciplinare, şi că obiectul nostru de studiu sunt sistemele sociale istorice. Nu ştiu cum am putea gândi altfel atunci când ne preocupă progresul acelora de lângă noi „în carne şi oase”.
Valentin Cojanu
[The Bucharest Academy of Economic Studies]
NOTA
1 Citatele provin din România şi Europa.
VALENTIN COJANU – Profesor ASE Bucureşti, Editor Journal of Philosophical Economics.
sus
|
