Identităţi postcomuniste

Democraţia românească în cheie liberală¹

VASILE PLEȘCA
[Romanian Academy]

Abstract:
If each historical age has got its own mark, democracy is the mark of the present times. Over centuries, historians will have to see in what extent democracy is a term phenomenom or it is an historic accomplishment. But until then, the proper understanding of the democracy is a necessary condition so that a democratic society should function, especially when this society is a frail one, tared by its past and with major structural problems.

Keywords: romanian democracy; liberalism; rule of law; minimal state

După 20 de ani de existenţă, democraţia românească se află într-o poziţie paradoxală. Neieşind niciun moment dintr-o stare de şubrezenie şi creând tot timpul impresia unei improvizaţii, mecanismele ei de funcţionare sunt perpetuu supuse unor critici acerbe. În acelaşi timp, analizele profesioniste asupra democraţiei identifică problemele originare ale democraţiei româneşti în altă parte.¹

Unde se află democraţia românească?

Index Democracy 2010 realizat de Economist Intelligence Unit² (cu un subtitlu revelator, Democracy in Retreat³) situează România în categoria „Flawed Democracy” (în aceeaşi categorie cu ţări precum Franţa, Italia, Grecia, acestea însă cu note şi poziţii mai bune), cu o notă generală de 6.60, ocupând poziţia 56 din 167 ţări. Categoria referitoare la calitatea procesului electoral primeşte o notă foarte mare, 9.58, în condiţiile în care în toată lumea există doar şapte ţări cu note mai mari; o notă rezonabilă primeşte şi categoria referitoare la nivelul respectării drepturilor civile, 8.24, însă celelalte categorii ce contribuie la nota generală coboară mult poziţia democraţiei româneşti. Dacă nota acordată calităţii guvernării nu este una în totalitate ruşinoasă, 6.43 (fiind mai mare decât în ţări precum Ungaria, Polonia sau Lituania), deşi este,totuşi, mică, notele acordate participării politice, 5, respectiv nivelului culturii politice, 3,75 dau măsura adevărată a locului sistemului democratic românesc. După acest ultim criteriu, Mongolia este notată cu 5,56, Burundi cu 5,56, China cu 5,63, iar Madagascar cu 6,36. Mai grav e că că aceste ultime două note din dreptul României sunt expresia unui regres, statisticile din 2008, respectiv 2006, acordând note de 6.11 nivelului participării politice, respectiv 5, nivelului culturii politice. Doar prăbuşirea acestor indici calitativi ai democraţiei a dus, practic, la scăderea notei generale (de la 7.06, echivalentă cu poziţia 50, atât în 2006, cât şi în 2008) cu un nivel depăşit doar de ţări precum Afghanistan sau Iran (ceilalţi trei indicatori rămânând relativ constanţi).

Realitatea zugrăvită în aceste tipuri de analize calitative nu spune decât că o axiomă precum cea enunţată de Sartori –„dintre condiţiile democraţiei, cea mai puţin amintită este aceea că ideile greşite despre democraţie fac ca ea să funcţioneze greşit”⁴ –, şi-a găsit în cazul României o exemplificare nefericită. Din această afirmaţie rezultă o alta, mult mai puţin evidentă, şi din cauza asta mai puţin luată în seamă, dar foarte importantă: o altă condiţie fundamentală a democraţiei este aceea că depinde de nivelul de aşteptări al indivizilor faţă de posibilităţile practice ale sistemului politic aflat în discuţie.

În contextul acestei discuţii, o altă axiomă de bază a democraţiei este foarte relevantă în înţelegerea stării de fapt a democraţiei româneşti: depinzând de dorinţele tuturor actorilor sociali, democraţia nu e doar cel mai complex sistem de organizare politică, ci şi cel mai vulnerabil la orice fel de ingerinţă şi la orice fel de distorsiune. Consideraţiile de până acum nu au decât un singur rol, căpătând o relevanţă deosebită pentru creionarea identităţii democraţiei româneşti la vârsta de douăzeci de ani: acela de a sublinia faptul că problemele ei sunt de o sensibilitate aparte şi că de multe ori se trece cu vederea peste lucruri ce pot fi considerate banale, dar care, la o analiză mai atentă, devin definitorii în înţelegerea proceselor şi fenomenelor care definesc societăţile democratice contemporane.

Această imagine reliefată mai sus spune câteva lucruri simple. În primul rând, democraţia românească există pentru că democratizarea este trendul la modăimpus de către cele mai puternice ţări din lume– altă fundamentare neexistând, şi de aceea mai nimeni nu o ia în serios, este o formalitate de care, din întâmplare, ne folosim fiindcă este eficientă şi noi suntem pragmatici. Ultima formalitate bifată a fost aderarea la Uniunea Europeană. Calea democraţiei româneşti a devenit evidentă de abia în momentul în care s-a realizat că o cale alternativă nu este practică. Atât. Iar acest lucru devine evident în momentul în care asistăm la totala obnubilare a discuţiilor despre drepturi în România ultimelor 20 ani. În afară de mediul academic şi universitar, acolo unde discuţiile oricum rămân doar discuţii, o imagine coerentă despre drepturi aproape că nu există. Iar incoerenţa abordării drepturilor înseamnă lipsă de cultură politică. Doar prezenţa ei face o democraţie:

Problema este felul în care analizăm acest concept. Viziunea clasică, iniţiată de Almond şi Verba, sincronică şi sistematică, este una incompletă, fiindu-i necesară o adăugire din perspectivă diacronică şi discontinuă, una care vede evenimentele, instituţiile şi oamenii aşa cum sunt, într-o evoluţie istorică, nu doar surprinşi la un moment dat. Doar o asemenea viziune poate explica acest incredibil de redus nivel al culturii politice din România. Iar răspunsul e şi mai evident observând in acelaşi Index, situaţiile altor ţări foste comuniste: cu cât dictatura comunistă a avut accente mai puternice de totalitarism, distrugând relaţiile normale atât între indivizi, cât şi între aceştia şi puterea politică, cu atât mai mult indivizii au ignorat implicarea în politică, refugiindu-se în modele individuale de supravieţuire.

Startul de la un nivel deosebit de scăzut acum 20 de ani nu explică însă decât parţial actuala stare de lucruri, din noiembrie 2011. Aceasta poate fi explicată doar observând respectul acordat principiilor liberale din ultimii 20 de ani.

Identitate liberală în democraţia postdecembristă?

Nu ar trebui să ne mire că democraţia românească e în criză. Se poate spune că democraţia este prin definiţie într-o permanentă stare de criză. Nu ştim niciodată cum conduce poporul, când conduce poporul, şi, mai ales dacă, în ciuda aparenţelor, chiar conduce poporul. Ceea ce ştim e că democraţia modernă este definităprin limitarea puterii politice (sau aşa ar trebui să fie). Amprenta modernă asupra modernităţii este realizată de către liberalism, iar acesta e mai puţin interesat de cine exercită puterea politică, ci, în primul rând, cum poate fi limitată această putere. Întregul mecanism al sistemului democratic, legat de supremaţia drepturilor, de separarea şi distribuţia puterilor în stat, de schimbarea periodică a puterii este un discurs despre limita puterii, nu despre expansiunea ei. De aceea, singurul model al statului acceptabil pentru democraţie este unul al statului minimal. Orice expansiune a statului nu aduce mai multă democraţie, ci mai puţină.

Liberalismul e un discurs despre drepturi. În momentul în care a devenit definitorie pentru societatea umană contemporană, ideea de drept a început şi o excursie prin universul puterii politice. Iar marea grijă a puterii politice contemporane – iar puterea politică de orice nuanţă din România nu face excepţie – e să „ofere” drepturi. Or asta e o contradicţie în termeni: dreptul nu e o „favoare” pe care o acordă o instituţie statală, ci este ceva inerent naturii umane.

Singura implicare a statului trebuie să fie legată doar de recunoaşterea şi protejarea drepturilor naturale. În momentul în care instituţiile statale „acordă” drepturi (numite „pozitive,” „sociale” etc.), nu o pot face decât prin încălcarea drepturilor naturale ale omului. Lucrul acesta se întâmplă pentru că dreptul, ca orice bun, legat de natura umană este limitat. Nicio instituţie nu posedă un „depozit de drepturi” din care să le poată „extrage” şi „dărui” când este nevoie de ele. Singur modalitate de a acorda drepturi este prin reducerea altora. Acesta e un aspect.

Un altul este acela că limitarea libertăţii economice prin măsurile intervenţioniste duce, inevitabil, la prăbuşirea libertăţii politice. Deşi avertismentul e vechi de zeci de ani, fiind enunţat de Hayek încă din 1944,⁵ el nu a fost luat în serios niciodată, fiind văzut de multe ori doar ca un simplu moment în disputa ideologică capitalism versus comunism, ignorându-se mesajul foarte clar şi simplu: intervenţionismul statului nu e doar cel absolut al totalitarismelor comuniste din secolul XX, ci şi cel din ce în ce mai incisiv al democraţiilor contemporane occidentale. Şi mecanismul este foarte simplu: de fiecare dată când o acţiune a unui individ (acţiune liberal-democrată, una care nu încalcă drepturile celorlalţi indivizi, s.n., deci) este limitată printr-o intervenţie regularizatoare a statului, în numele unor principii legate de binele comun sau de dreptatea socială, capacitatea acelui individ de a fi un actor politic activ, ca cetăţean al unei democraţii coerente şi consolidate, este diminuată. Atributele participării şi contestării, delimitate de către Dahl,⁶ ca definitorii pentru realitatea politicii democratice (poliarhia, în termenii săi), sunt puternic afectate în cadrul măsurilor intervenţioniste, deoarece deciziile sunt luate nu prin consens democratic şi au caracter iremediabil, orice reticenţă sau respingere din partea cetăţenilor nefiind decât tardivă, şi deci, inutilă.

Într-un manual Oxford, Bhicku Parekh are o observaţie interesantă:

„Hegemonia liberalismului a avut câteva consecinţe nefericite. Ea a îngustat seria alternativelor filosofice şi politice, ne-a restricţionat vocabularul şi a privat liberalismul de un autentic şi necaricaturizat ´celălalt`. Mai mult, ea a transformat liberalismul într-un metalimbaj, bucurându-se de statutul privilegiat de a fi atât un limbaj ca altele, cât şi arbitrul felului în care ar trebui vorbite alte limbaje, atât o monedă de schimb, cât şi o măsură pentru toate celelalte monede de schimb.”⁷

Ceea ce este interesant în observaţia profesorului englez nu este ceea ce spune direct, despre o temă care nu face obiectul studiului de faţă, ci consecinţele spuselor sale. Faptul că liberalismul este, practic, metalimbajul discursului politic contemporan, fiind folosit de toată lumea, aşa cum fiecare crede de cuviinţă, face ca sensul cel mai important al liberalismului, ca un corpus de idei născut din nevoia de a proteja individul în faţa puterii politice, să se piardă într-un mănunchi de doctrine ce i-au folosit numele doar pentru a-şi legitima lupta pentru accesul la putere, dar nu şi pentru a promova principiile asumate la nivel verbal.

Or, cum observa Daniel Barbu, după o lectură a lui Tocqueville, „orice acţiune politică are exact calitatea cadrului conceptual în care este gândită şi depinde în mare măsură de ideile politice din care se hrănesc cei care se angajează într-o asemenea discuţie”⁸. „Liberalismul” e un concept ce înflăcărează minţile, dar şi pasiunile politice. Dar dincolo de asta, şi mai ales în cadrul democraţiei româneşti, e un concept lipsit de orice conţinut. Deşi scena politică este dominată de două partide autointitulate „liberale”, niciunul dintre ele nu are în vizor instituirea unei „domnii a legii” prin retragerea statului din aspectele vieţii cotidiene pe care individul – cel, teoretic, favorizat de liberalism – ştie cel mai bine să le rezolve.

Există, şi nu doar în România, o frică profundă faţă de ideea „statului minimal”. În forma intelectuală, această frică se manifestă, în cazul cel mai fericit, în forma următoare:

„discuţia aceasta cuprivire la statul minimal în România este destul de periculoasă, pentru că nu poţi să treci sa treci la un stat minimal până nu consolidezi statul de drept.⁹

În fapt, felul în care este pusă problema e greşită. Un stat de drept, unul în care acesta asigură şi protejează accesul egal la drepturile conferite de natura umană, nu poate exista acolo unde raporturile de putere stat versus cetăţeni sunt clar îndreptate în favoarea primului. Statul de drept, rezultat tocmai din aplicarea principiilor liberale de respect faţă de drepturi şi de separare a puterilor, funcţionează doar dacă şi ultima cerinţă liberală e îndeplinită: statul e doar arbitru neutru ce are grijă ca regulile umane de convieţuire să fie respectate.

În forma populară, „statul minimal” e respins de frica unei „barbarii sociale”, o stare în care relaţiile interumane ar coborî la nişte niveluri în care dominaţia celui mai puternic ar fi regula, iar cei neajutoraţi ar fi simple victime. Acest tip de argument e cel puţin ciudat din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi acela că această critică se teme de un anume specific al dominaţiei (al unui individ asupra altui individ), dar privilegiază alt specific al acesteia (dominaţia statului asupra individului). Din această perspectivă, critica „statului minimal” este incoerentă intrinsec logic, nefiind în stare să aplice propriul set de argumente, în formă identică, în toate locurile argumentării.A doua ciudăţenie este aceea că această critică nu-şi găseşte obiectul său, pentru că un stat minimal este tocmai unul în care statul are unică preocupare protejarea drepturilor egale ale tuturor, atenţia şi energia sa nefiind canalizată, şi deci, pierdută, şi în alte sectoare (aşa cum se întâmplă în orice stat care nu e minimal). O altă problemă este aceea că o critică a statului minimal, pornind de la presupoziţia că doar un stat cu atribuţii extinse poate rezolva problemele convieţuirii în societatea umană, suferă de un neajuns epistemic major: fiind o structură umană complexă, suferă de limitările specifice cunoaşterii umane. Cu alte cuvinte, cu cât atribuţiile sale sunt mai extinse, cu atât rezolvările sale au şanse mai mari să dea rateuri.

Concluzii

În contextul românesc, în cadrul argumentului major al necesităţii limitării puterii politice abuzive, poate cel mai puternic sprijin în favoarea unui stat liberal minimal este eradicarea corupţiei şi a incompetenţei. În momentul în care politicianul nu mai are acces la fondurile publice, pentru că acestea nu mai există, rolul său în societate se poate reduce la obiectivul de bază: buna guvernare.

Bibliografie
BARBU, Daniel, Politica pentru barbari, Bucureşti, Nemira, 2005.
DAHL, Robert A., Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi, Iaşi, Institutul European, 2000.
HAYEK, Friedrich A, Drumul către servitute, traducere de Eugen B. Marian Bucureşti: Humanitas, 1993.
GOODIN, Robert E., Klingemann, Hans Dieter, Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor ş.a., Iaşi, Polirom.
SARTORI,Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Iaşi: Polirom, 1999.
http://www.fundatiahoriarusu.ro/evolutia-miscarii-liberale-in-romania-post-decembrista.html (08.11.2011).
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy_Index_2010_web.pdf (01.09.2011).
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy%20Index%202008.pdf (07.11.2011)

VASILE PLEȘCA – Ph.D., bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus