Identităţi postcomuniste

Guvernul „Robin Hood”: câteva observaţii sociologice¹

SABIN DRĂGULIN
[The University of Bucharest]

Abstract:
After two decades after the collapse of the communist state, the „social state” enjoys great popularity in our country. This article aims to present some general undesirable consequences of redistributive social policy, less evident in the current public and political debate, which seems dominated by the idea that (increasing) redistribution of revenues is always desirable.

Keywords: Robin Hood; social state; redistribution of revenues

Cadrul conceptual general

După două decenii de la prăbu­şi­rea statului comunist, „statul social” se bucură de o mare popularitate în ţara noastră. Discuţiile care au apărut în ultimii doi ani pe scena politică autohtonă priveşte tocmai problema modului în care statul ar trebui să se raporteze la proprii cetăţeni. Acest articol îşi propune să prezinte unele consecinţe generale nedorite ale politicii sociale redistributive, mai puţin evidente în dezbaterea publică şi politică actuală, care pare dominată de ideea că redistribuirea (tot mai mare) a veniturilor este întotdeauna dezirabilă.

Potrivit binecunoscutei legende englezeşti, Robin Hood jefuia bogaţii pentru a da la săraci. Deşi cei mai mulţi oameni sunt astăzi, ca şi în trecut, critici faţă de faptele eroului popular, relativ puţini îşi pun întrebări serioase în legătură cu acţiunile şi politicile cu un conţinut similar ale statului social actual, şi anume acelea de redistribuire a veniturilor între membrii societăţii. Justificarea tipică a acestor programe sociale se bazează adesea pe ipoteze destul de îndoielnice. Această justificare, se constată în literatura de specialitate², presupune, cel puţin implicit, că guvernele au atât motivaţia, cât şi capacitatea de a ameliora situaţia săracilor din societate. Această „colectivizare” sau „etatizare a carităţii” este însă foarte îndoielnică din punct de vedere etic, fiind chiar contraproductivă pentru situaţia pe termen lung a săracilor.

Programele sociale pornesc de la presupunerea că decidenţii politici, ţinând în mână lampa magică a lui Aladin, posedă cunoaşterea, dar şi dorinţa de a acţiona pentru a spori bunăstarea tuturor, inclusiv a săracilor. Pratic, aceştia presupun că au „puterea” de a elimina discrepanţele dintre indivizi acţionând, cu precădere, asupra efectelor şi nu a cauzelor care cntribuie la apariţia acestora. Dar, în primul rând, care este cauza sărăciei? Lipsa unor calificări pentru activităţi aducătoare de venituri se explică adesea prin abandonul şcolar timpuriu, care este în mare măsură o alegere individuală (sau familială). În al doilea rând, există o mare diferenţă între efectele pe termen scurt şi efectele pe termen lung ale ajutoarelor sociale şi ale altor programe de reducere a sărăciei. Beneficiile recipienţilor ajutoarelor sociale sunt evidente pe termen scurt, dar dependenţa psihologică se instalează pe un termen mai lung. Şi, indiferent de perioada de timp considerată, cu cât stigmatul asociat sărăciei este mai apăsător, cu atât devine mai mare efortul pe care oamenii îl fac pentru a (re)deveni independenţi. Şi asta deoarece poate să apară o „obişnuinţă”, sau o „resemnare” a individului care momentan se află în starea de sărăcie deoarece devine dependent de mecanismele impuse de ajutoarele sociale.

Eficienţa programelor sociale se erodează în timp, deoarece acestea creează „stimulente perverse” (perverse incentives), mai puţin vizibile, care afectează atât pe săraci, cât şi pe non-săraci. Orice program care transferă venituri la săraci scade stimulentul sau motivaţia acestora de a obţine venituri din muncă. În consecinţă, apare ceea ce s-a numit Dilema Samariteanului³ (expresia evocă parabola biblică a Bunului Samaritean), în sensul că ajutoarele conduc la scăderea eforturilor lucrative ale săracilor şi, deci, la creşterea nevoilor lor şi chiar a numărului celor care solicită şi se califică (sunt „eligibili”) pentru a primi ajutor. Acest eveniment nedorit se poate accentua în momente de criză economică sau de stagnare economică când veniturile provenite din muncă stagnează sau sunt reduse. Mecanismul psihologic constă în faptul că apare ideea că dacă tot eşti prost plătit mai bine este să nu mai munceşti şi să beneficiezi de ajutoare sociale care, chiar dacă sunt mai reduse oricum le primeşti constant fără să depui un efort fizic. Mai mult decât atât, beneficiarii de ajutor social, cât şi decidenţii politici şi administrativi, centrali şi locali, sunt stimulaţi să exagereze nevoile. Acest mecanism poate crea fenomene perverse care ar putea pune în discuţie elemente fundamentale ale regimului de tip democratic. De exemplu, astfel de cazuri au apărut în comunităţile rurale din România, unde primarul, ca reprezentant al autorităţii locale, a preferat să acorde ajutoare financiare unor categorii mai mult sau mai puţin defavorizate cu scopul creării unor dependenţe economice. Odată cu crearea acestor dependenţe au apărut distorsionări la nivelul reprezentativităţii şi legitimităţii. De ce? Pentru că o parte a corpului electoral, provenit din comunitatea locală, a început să-şi exprime votul politic în baza intereselor financiare şi nu a celor care iau în calcul criteriul meritocratic. În programele de asistenţă socială bazate pe „verificarea mijloacelor”, de exemplu, există un puternic stimulent de a subraporta veniturile. Din acest motiv astfel de programe sunt o sursă importantă de sprijin electoral pentru politicienii aleşi în circumscripţii cu venituri mici, precum şi un mijloc de trai pentru funcţionarii centrali şi locali care administrează programele.

Există şi alte raţiuni pentru care aceste programe sunt contraproductive pe termen lung. Într-o economie de piaţă bazată pe competiţie, veniturile oricărei persoane sunt obţinute în procesul de producere şi comercializare a bunurilor şi serviciilor, fiind determinat de contribuţia fiecăreia la rezultatul final al acestui proces, aşa cum este evaluat de consumatori. Or, transferurile sociale influenţează în mod inevitabil alegerea individuală, afectând în mod negativ producţia de bunuri şi servicii. Dacă impozitele cresc, loisirul tinde să se substituie muncii, iar oamenii cheltuiesc mai multe resurse pentru a se sustrage de la plata lor. Pe scurt, redistribuirea reduce productivitatea muncii şi, în consecinţă, crearea de avuţie⁴.

Mai mult, ajutoarele sociale tind chiar să agraveze boala pe care încearcă să o vindece. De îndată ce sunt oferite, săracii devin mai numeroşi şi mai săraci decât erau înainte. Astfel, ajutoarele sunt contraproductive prin efectele lor dăunătoare asupra încrederii de sine şi a independenţei săracilor, dar şi pentru că sursele bogăţiei din care sunt extrase sunt afectate în mod negativ. Şi asta pentru că, în timp, există pericolul reducerii progresive a masei de impozitare coroborat cu creşterea poverii fiscale datorată nevoii tot mai mari de resurse financiare pentru a menţine în viaţă proiectele cu caracter asistenţial. Acest fapt poate crea dezechilibre majore la nivelul percepţiei populaţiei, în sensul în care pot apare clivaje la nivelul mai multor categorii sociale prin faptul că se poate crea ideea că doar unii produc bogăţie pentru societate în timp ce alţii doar beneficiază de aceasta.

În plus, date extrase din statisticile statelor sociale actuale pe parcursul a mai multor decenii arată faptul că distribuţia veniturilor în societate rămâne aproape neschimbată, în ciuda cheltuielilor guvernamentale imense cu programele dedicate reducerii sărăciei. Aceste programe nu au aproape niciun efect asupra reducerii ratei sărăciei, deoarece ele au tendinţa să inducă un comportament autodistructiv printre aceşti oameni⁵.

Cât priveşte aspectul etic, Fr. A. Hayek⁶ a arătat că distribuţia echitabilă a veniturilor are sens numai în interiorul procesului economic: recompensele financiare sunt fair dacă sunt legate de contribuţia fiecăruia la rezultatul final al procesului economic. Prin urmare, redistribuirea este unfair în principiu. Cu mult timp în urmă, Frédéric Bastiat a oferit şi el un argument deosebit de convingător împotriva redistribuirii veniturilor prin intermediul statului. Statul este obligat să protejeze persoanele şi proprietăţile lor, dar de îndată ce îşi depăşeşte această obligaţie „se rătăceşte într-un teritoriu necunoscut…, pentru că fraternitatea şi filantropia, spre deosebire de justiţie, nu au limite precise. Odată pornit, unde se va opri?”⁷.

Obiecţia lui Henry Hazlitt faţă de redistribuire pe temeiuri etice nu este mai puţin severă. „Este în mod evident greşit în principiu să permitem guvernului să confişte bani de la oamenii care muncesc şi să-i dea în mod necondiţionat altor oameni apţi de muncă, indiferent dacă acceptă să muncească sau nu”⁸.

Justiţia a fost obţinută în societăţile moderne timpurii în procesul anevoios al asigurării protecţiei constituţionale a proprietăţii private, dar riscă să fie distrusă în statele sociale actuale, care aplică pe scară largă „justiţia socială”, în fond, redistribuirea obligatorie a veniturilor. Legal, cetăţenii unui stat constituţional nu au însă nicio obligaţie de a ajuta pe alţii, deoarece aceasta ar implica în mod logic dreptul beneficiarilor ajutorului de a lua ceea ce nu este al lor, fiind în contradicţie cu principiile justiţiei. În mod individual, ca persoane private, ei pot ajuta săracii, dar numai ca o obligaţie morală, nu legală.

În termeni mai generali, politica redistributivă extinsă riscă să transforme „democraţia constituţională” într-o „democraţie electorală”, populistă, coruptă şi ineficientă, redusă la „competiţia dintre oamenii politici pentru sprijinul alegătorilor prin utilizarea promisiunilor de alocări discriminatorii de avuţie publică”⁹. Iar în acest fel putem crea mecanisme sociale perverse care vor crea noi tipuri de solidarităţi de grup.

Constrângerea şi discriminarea sunt inerente în redistribuirea guvernamentală a veniturilor. Comportamentul de tip Robin Hood, criticabil la nivel individual, nu devine legitim dacă este adoptat de stat. Dacă nu este corect ca unul sau mai mulţi indivizi să acţioneze pentru a lua proprietatea altuia, nu este legitim nici dacă procedează astfel printr-o coaliţie politică majoritară. Ca orice acţiune colectivă, orice program social, de transfer al veniturilor între membrii societăţii este susceptibil de „efecte perverse”. Răspunsurile tipice ale săracilor, dar şi ale contribuabililor, erodează pe termen lung eficienţa acestor programe. Astfel, statul care acţionează în rolul de Robin Hood nu poate fi apărat nici cu argumentul etic al justiţiei, nici cu cel economic al eficienţei. 

Consecinţe ale redistribuirii veniturilor

Orice politică publică, guvernamentală alterează distribuţia veniturilor individuale în societate, dar programele sociale care oferă bani, bunuri şi servicii unor persoane care nu dau nimic în schimb reprezintă o redistribuire a veniturilor în forma sa cea mai directă¹⁰.

La prima vedere, transferurile guvernamentale par simple: o persoană C, contribuabilul, pierde o anumită sumă de bani; şi o persoană R, recipientul, primeşte aceeaşi sumă; şi cu asta, basta. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Dacă subiectul este abordat de mass-media sau de politicieni socialişti, R este prezentat ca un exponent al celor săraci şi asupriţi, iar C ca un individ sau chiar ca o mare corporaţie lacomă şi indiferentă faţă de cei mai puţin norocoşi în viaţă. În realitate, cea mai mare parte a transferurilor guvernamentale nu se bazează pe verificarea reală a mijloacelor (means-tested), rezervându-le recipienţilor cu venituri mici. Astfel, este pur şi simplu o farsă că guvernul ia de la bogaţi şi dă la săraci. Chiar şi cei care cred în corectitudinea redistribuirii à la Robin Hood ar trebui să fie preocupaţi de caracterul real al redistribuirii efectuate de statele sociale actuale.

Dincolo însă de problemele morale, tulburătoare, ridicate de redistribuire, de faptul nud că C plăteşte statului impozitele asupra muncii sale, iar acesta oferă bani, bunuri şi servicii gratuite lui R, există încă numeroase alte „consecinţe ignorate”¹¹ ale redistribuirii guvernamentale a veniturilor.

Taxele colectate în vederea redistribuirii descurajează contribuabilii de la a câştiga venituri impozabile şi de a creşte valoarea proprietăţilor lor prin investiţii. Pierzându-şi o parte din venituri, ei produc mai puţine bunuri şi servicii. Prin urmare, societatea poate deveni mai săracă în prezent şi în viitor. În plus, poate genera un tip de mecanism psihologic prin care cetăţeanul contribuabil va face tot ceea ce îi stă în putinţă să ascundă o parte din veniturile sale statului pentru a reduce nivelul de impozitare. Permanentizarea unei astfel de stări poate crea un nou tip de mentalitate care iniţial nu era caracteristică „cetăţeanului virtuos” şi anume, aceea de a eluda legea. Şi asta deoarece riscul scăderii masei de impozitare aruncă povara acesteia pe umerii unui număr tot mai redus de cetăţeni-contribuabili. Este evident că, în faţa pericolului scăderii nivelului de trai datorat politicii guvernamentale de redistribuire a veniturilor, cetăţeanul-contribuabil creează mecanisme psihologice de autoapărare traduse în mecanisme fiscale care vor conduce la apariţia fenomenului evaziunii fiscale.

În plus ajutoarele sociale descurajează recipienţii să câştige venit salarial acum pentru a ivesti în potenţialul lor de a obţine venituri în viitor. Costul redus al inactivităţii incită la alegerea de a fi inactivi permanent. Dacă pot obţine venituri fără muncă, ei fac mai puţine eforturi în această privinţă. Dacă se aşteaptă să obţină şi în viitor venituri fără muncă, ei investesc mai puţin în educaţie, formare profesională, sănătate personală sau chiar în migraţie, precum şi în alte forme de capital uman care să sporească potenţialul lor de a obţine venituri în viitor. Prin urmare, societatea sărăceşte, acum şi în viitor, pentru că impozitele descurajează producţia actuală şi investiţiile contribuabililor care finanţează transferurile.

Recipienţii devin dependenţi de ajutorul social şi, corelativ, mai puţin încrezători în ei înşişi. Dacă pot obţine sprijin fără a-şi exercita capacităţile proprii de a descoperi şi a răspunde la oportunităţi de a câştiga venituri, aceste capacităţi se atrofiază. Ei uită – sau nu învaţă niciodată – să se ajute singuri, ajungând în cele din urmă să-şi accepte neputinţa.

Recipienţii oferă un exemplu negativ celorlalţi, copii, rude şi prieteni, care constată că se pot primi bani, bunuri şi servicii de la stat, fără a le câştiga prin muncă, adoptând cu uşurinţă atitudinea că şi ei sunt îndreptăţiţi la astfel de transferuri. De aici se dezvoltă o „cultură a dependenţei” pentru ajutoarele sociale.

Deoarece unele transferuri sunt mai substanţiale decât altele, unele categorii ale recipienţilor ajung să reclame „nedreptatea” distribuţiei generozităţii statului. De aici apar conflicte sociale şi politice. Grupurile nemulţumite politizează determinarea sumelor care urmează să fie primite, declanşând o luptă pentru a creşte anumite tipuri de ajutoare, chiar în detrimentul altora, dacă este necesar. Astfel de acţiuni politice creează sau agravează conflictele între grupurile definite prin eligibilitatea lor de a primi anumite tipuri de ajutoare: bătrânii împotriva tinerilor, ţăranii împotriva orăşenilor, femeile împotriva bărbaţilor, proprietarii împotriva chiriaşilor etc. Societatea devine astfel mai conflictuală.

Aşa cum recipienţii declanşează conflicte între ei, tot astfel procedează contribuabilii, care reclamă poverile disproporţionate, nedrepte impuse asupra lor pentru finanţarea ajutoarelor. De exemplu, tinerii constată că taxele destinate asigurărilor lor sociale ajung deocamdată în mod direct la pensionarii actuali. În general, contribuabilii care se consideră împovăraţi disproporţionat de acest sistem de „taxe-şi-transferuri” acordă mai mult sprijin politicilor şi politicienilor care le promit protecţie şi se străduiesc să eludeze taxele.

Ca urmare a celor două consecinţe anterioare, întreaga societate se divizează şi se ostilizează, fiind tot mai puţin o comunitate autentică. Ea se „balkanizează” în subgrupuri belicoase, care se raportează unele la altele ca opresoare şi opresate. Oamenii îşi pierd astfel sentimentul de apartenenţă la o comunitate politică cu interese şi responsabilităţi comune. Riscul real apare în momentul în care, aceste probleme devin portavocea unor personalităţi politice care folosec un limbaj demagogic prin care să câştige sprijin politic. Este momentul în care, cele două „tabere” e antagonizează putând apărea conflicte cu character social. Prima consecinţă al acestui fenomen al „canibalizării” relaţiilor din interiorul unei societăţi este că printre beneficiarii de transferuri, practicile şi instituţiile de într-ajutorare tind să dispară.

În trecut, sarcina îngrijirii nevoiaşilor revenea familiei, prietenilor, vecinilor, care acţionau adesea împreună prin biserică, sindicate, cluburi şi alte asociaţii voluntare. De, exemplu, un observator a remarcat faptul că, după marele cutremur de la Los Angeles, „Mii de indivizi disperaţi, atomizaţi nu făceau nimic altceva decât să aştepte un salvator centralizat, guvernul federal. America a fost diminuată de un sistem al compasiunii compulsive care înlătură pur şi simplu comunităţile pentru a lăsa altruismul în seama experţilor”¹².

La fel se petrec lucrurile cu instituţiile caritabile ale non-săracilor. Dacă agenţiile guvernamentale preiau toate „problemele sociale”, oamenii se organizează mai puţin pentru rezolvarea lor, limitându-se la plata taxelor. În definitiv, ei evită astfel să contribuie de două ori pentru rezolvarea aceloraşi probleme. Intervenţia guvernamentală constrângătoare dislocă acordarea voluntară a asistenţei sociale, iar instituţiile caritabile private tind să dispară. Practic dispar, încet, încet, toate acele forme ale societăţii civile care creează un ţesut al solidarităţii între membrii comunităţii.

Astfel, oamenii acceptă mai uşor noi şi noi tipuri de intervenţie guvernamentală. Atunci când cineva propune ca guvernul să preia o activitate socială realizată anterior în sfera privată, ei nu mai sunt surprinşi şi nici sceptici. În definitiv, guvernele actuale îşi asumă astăzi tot felul de sarcini, de la socializarea preşcolarilor la hrănirea săracilor şi subvenţionarea cheltuielilor medicale ale vârstnicilor. În trecut, oponenţii extinderii intervenţiei statului protestau: „Guvernul nu are treabă cu asta!”. Astăzi, sunt tot mai rare protestele pe aceste temeiuri. Concepţia elementară că există o sferă privată în care guvernul nu ar trebui să se amestece niciodată este pe cale de dispariţie. Nu mai există opoziţie politică la noile programe guvernamentale care proliferează continuu, fiind limitate doar de contrângeri bugetare, nu şi de opoziţii ideologice fundamentale.

Dar redistribuirea nu este reductibilă la faptul elementar că C plăteşte şi R primeşte. Între ei se află B, birocraţia socială, care determină „eligibilitatea”, face plăţile, ţine evidenţa şi, de multe ori, interferează în viaţa personală a „clientelei” sale. Această birocraţie consumă ea însăşi o mare parte a sumelor destinate transferurilor către săraci. Resursele financiare şi materiale, precum şi forţa de muncă angajată de această birocraţie nu pot fi utilizate pentru a produce bunuri şi servicii valoroase, ceea ce sărăceşte societatea în ansamblul său.

De îndată ce este creată, o astfel de agenţie birocratică se constituie, prin personalul său, într-un puternic grup de interese, apărându-şi bugetul şi militând continuu pentru extinderea activităţilor sale. Pentru a-şi spori resursele, această agenţie oferă date relevante şi expertiză outsider-ilor, care „pur şi simplu nu ştiu cât de gravă este problema” pe care îşi propune să o rezolve. Iar proliferarea birocraţiei va aduce cu sine „încătuşarea” tuturor iniţiativelor cu caracter privat şi o continuă nevoie de a identifica resurse cu scopul menţinerii sale fizice.

Nici contribuabilii nu stau cu mâna în sân. Mulţi dintre ei alocă timp, efort şi bani pentru a diminua sau chiar a eluda taxele. Ei cumpără cărţi şi programe de calculator, angajează contabili şi avocaţi şi organizează chiar campanii politice pentru reducerea impozitelor. Aceste resurse umane şi materiale angajate în „rezistenţa fiscală” nu mai sunt disponibile pentru a produce bunuri şi servicii valoroase pentru societate, care devine astfel mai săracă.

În măsura în care sunt dispuşi să plătească taxele, contribuabilii trebuie să ţină evidenţa, să studieze legile fiscale, să completeze formularele etc. Aceste activităţi necesită timp şi efort, care sunt retrase de la utilizări alternative valoroase. Mulţi dintre ei, dorind să respecte pe deplin legile, sunt nevoiţi să angajeze experţi contabili şi fiscali, deoarece legile fiscale sunt atât de stufoase încât nu sunt accesibile muritorilor de rând. Utilizarea de resurse pentru conformarea cu legislaţia fiscală actuală face societatea mai săracă.

Nici recipienţii nu aşteaptă în mod pasiv ajutoarele, ci formează organizaţii, participă la meeting-uri, sprijină candidaţii politici care le preiau obiectivele etc. Astfel, societatea este mai săracă atâta timp cât oamenii alocă resurse pentru a obţine transferuri prin intermediul guvernului.

Aşa cum contribuabilii cheltuiesc resurse pentru conformitatea fiscală, recipienţii cheltuiesc de asemenea resurse importante pentru a stabili şi menţine „eligibilitatea”, „îndreptăţirea” de a primi ajutoarele. Ei stau la cozi la agenţiile de şomaj pentru a dovedi că sunt şomeri, depun aplicaţii în diferite locuri pentru a demonstra că sunt „în căutarea unui loc de muncă” etc. Iar dacă sunt beneficiarii unor ajutoare de persoane cu handicap, ei merg periodic în faţa unor comisii medicale pentru a le confirma (sau chiar agrava) handicapul.

Adoptând astfel de programe de redistribuire substanţială a veniturilor, guvernul însuşi se constituie însă în grupul de interese cel mai ameninţător şi mai consumator de resurse din societate. Pe măsură ce guvernul interferează tot mai mult în vieţile cetăţenilor, libertăţile lor constituţionale („drepturile negative”) se diminuează în favoarea „drepturilor pozitive” sau „sociale”, care nu sunt altceva decât „pretenţii” (claims) nejustificate ale unora asupra resurselor celorlalţi.

În mod ironic, în interiorul statului social, unde preocuparea principală a guvernului pare a fi aceea de a redistribui veniturile cetăţenilor prin intermediul a sute de programe sociale, aproape nimeni nu are de câştigat. Cu excepţia guvernului însuşi, deoarece fiecare program nou sporeşte numărul posturilor şi bugetele birocraţiei sale. Societatea însăşi este nu doar mai săracă, ci şi mai ranchiunoasă şi mai politizată. Oamenii participă mai puţin la activităţi comunitare voluntare şi mai mult la disputele politice. „Comunităţile autentice nu mai pot respira în atmosfera otrăvitoare a politicii redistributive”¹³.

În concluzie, redistribuirea veniturilor prin intervenţia guvernamentală constrângătoare este în cele din urmă o formă de furt. Susţinătorii săi pretind că procedurile democratice prin care este pusă în practică îi dau legitimitate, dar această justificare este înşelătoare. Furtul rămâne furt, indiferent dacă este săvârşit de un individ precum Robin Hood sau de mai mulţi, coalizaţi într-un partid care ajunge la guvernare prin proceduri electorale, democratice. Iar „instituţionalizarea furtului” este imcompatibilă cu ideea unei societăţi corecte şi prospere.

BIBLIOGRAFIE:
BASTIAT, Frédéric, The Law (Irvington-on-Hudson, N.Y.: The Foundation for Economic Education, 1964).
BUCHANAN, James M., „The Samaritan’s Dilemma”, în Edmund Phelps (ed.), Altruism, Morality, and Economic Theory (New York: Russell Sage, 1975).
HAYEK, Fr. A., Law, Legislation, and Liberty, Vol. 2: The Mirage of Social Justice (Chicago: The University of Chicago Press, 1976).
HAZLITT, Henry, The Conquest of Poverty (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1973).
HIGGS, Robert, „Nineteen Neglected Consequences of Income Redistribution”, The Freeman, Volume 44, Issue 12 (December 1994).
PASOUR Jr., E.C., „The Government as Robin Hood”, The Freeman. Ideas on Liberty, Volume 44, Issue 12 (December 1994)
POPA, Cristian-Ion, Puterea politică şi bunurile publice. O perspectivă economică asupra politicii (Bucureşti, Academia Română: Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009).
RECTOR, R., „Requiem for the War on Poverty: Rethinking Welfare After the L.A. Riots”, Policy Review 61 (Summer, 1992).

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti..

 sus