Identităţi postcomuniste

Terorismul transnaţional şi implicaţiile sale
pentru statele-naţiune din sudul global¹

CRISTINA ABOBOAIE
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
According to the officials of the African Union, the most important threats to the African continent are terrorism and HIV / AID . On the other hand, Country Reports on Terrorism 2009 argues that in Africa safe heavens for terrorists are Somalia and the Trans- Sahara subregion . Given these considerations, we propose in our article to grasp the relationship between nation states located in the Trans-Sahara sub-region and the insurance of its security in dealing with transnational terrorism. Are they able to combat the threat of transnational terrorism? The article presents the arguments for the necessity of reconfiguring the nation-state against the challenges posed by globalization and collective partnership in addressing transnational threats.

Keywords: democracy; governance; nation-state; security; state-nation; terrorism; rule of law; West Africa

1. Privire de ansamblu asupra zonei Trans- Sahara şi a statului african¹

Subregiunea trans-sahariană este o zonă deosebit de vulnerabilă din cauza zonelor extinse de deşert şi a graniţelor sale poroase. Cu o istorie în care a fost centrul traficului ilicit de arme şi droguri, această zonă devine din ce în ce mai atractivă în măsura în care teroriştii încearcă să folosească aceste rute pentru sprijin logistic, recrutare şi sanctuare ale terorismului.

Preocupările pentru asigurarea securităţii acestei zone vor fi abordate în contextul Parteneriatului Trans- Saharian privind Contraterorismul (TSCTP), incluzând state din Africa de Vest - Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger, Nigeria- şi din Africa Centrală - Chad.

Pentru început, avem nevoie de un cadru teoretic potrivit, având în vedere specificitatea continentului african. Prima abordare metodologică introduce caracteristicile statului african.

Modelul statului suveran westphalian fundamentat pe principiile autonomiei, teritorialităţii, recunoaşterii mutuale şi al controlului, este conceptul de bază al majorităţii abordărilor teoretice². Literatura de specialitate plasează „momentul” creării actualului model al sistemului de state suverane în anul 1648, odată cu încheierea păcii de la Westphalia. Acest model nu a ţinut, însă, cont de propriul concept al africanilor de naţiune, bazat pe etnicitate. Conceptul european de stat- naţiune a devenit în acest context un amalgam de etnicităţi unite de unteritoriu comun.

«Puterile europene au împărţit Africa între ele cu o asemenea grabă, precum participanţii la un joc dur, încât acest proces a fost numit „lupta pentru Africa» .³

Moştenirea politică a majorităţii guvernelor din Sudul Global a fost un stat fără naţiune, sau mai rău, un stat cu mai multe naţiuni. Spre exemplu, Nigeria se caracterizează printr-o multietnicitate masivă, cu peste 250 etnii, fiind afectată de tensiuni etnoreligioase între populaţia din sudul şi cea din nordul ţării⁴.

La începutul perioadei post-coloniale, statul astfel creat s-a caracterizat, printre altele, prin represiune, violenţă, indiferenţă faţă de oameni, exploatare şi excluziune. Elementul represiv se reflecta prin dezinteresul total faţă de drepturile culturale, economice, politice şi sociale ale africanilor. Şi aceasta, deoarece, după obţinerea independenţei, prima generaţie de conducători africani a păstrat portretul statului colonial, eşuând în regândirea şi reconstituirea democratică a statului.

Această idee a statului, astfel cum este reprezentată de statul-naţiune, este şi acum slab dezvoltată. Viziunile diferite care au invadat continentul african au afectat profund natura şi caracterul statului. Acesta este marcat de polarizarea identităţii subnaţionale etnice şi religioase, conducând la societăţi puternic divizate, incapabile să creeze structuri instituţionale bine închegate.

Totuşi, trendul democratizării a intrat treptat în politica africană. Sisteme constituţionale civile au devenit comune pe continent, eclipsând dictaturile militare sau ale unui singur partid care conduseseră până atunci. Aceste noi regimuri sunt fundamentate pe alegeri considerate libere şi corecte.

În Africa Trans- Sahariană identificăm regimuri variate. Potrivit State Fragility Index and Matrix 2009⁵ şi Freedom House⁶, trei state sunt certificate democraţii- Mali (liberă), Nigeria şi Senegal (parţial liberă), iar patru state sunt autocraţii- Burkina Faso şi Niger (parţial libere), Chad şi Mauritania (nu sunt libere).

Cercetătorii domeniului apreciază, însă, că democraţiile de pe continentul african îndeplinesc standarde democratice minimale şi că libertăţile civile şi politice nu sunt universal asigurate. Nigeria este exemplul unui regim hibrid ambiguu, situat în zona gri dintre democraţie şi autocraţie. Concret, alegerile electorale au loc în acest tip de regim politic, dar acestea se caracterizează prin registre de vot dubioase, campanii de intimidare, cumpărarea voturilor, ş.a.⁷.

Modalitatea cea mai obişnuită de organizare a politicii naţionale în Africa nu este democraţia, ci ceea ce noi numim autocraţie liberalizatăcaracterizată, potrivit Freedom House, prin cenzura libertăţii de exprimare şi a mass mediei, restricţionarea organizaţiilor civice şi a partidelor politice, încălcări ale drepturilor omului, etc. Organizaţiile internaţionale semnalează o serie de probleme comune tuturor statelor supuse analizei noastre: instabilitate politică, legislaţia incompletă sau slabă, sisteme judiciare slabe şi corupte, corupţie oficială, instituţii financiare netransparente, condiţii economice nefavorabile, sărăcie extremă, abuzuri din partea forţelor de securitate asupra cetăţenilor, accesul uşor la arme, trafic de fiinţe umane în special copii (aspect sever în Mauritania, Niger şi Chad)⁸, iar în Nigeria aproximativ 43.000 de persoane trăiesc în continuare în condiţii de servitute.

Corruption perceptions index 2009 measuring corruption⁹ realizat de Transparency Internationalidentifică statele din Trans-Sahara printre cele mai corupte state din cele 180 luate spre analiză.

Mai mult, poliţia din multe state africane vestice face parte dintre sectoarele cele mai corupte¹⁰. În Nigeria, spre exemplu, guvernul a creat un mediu ideal pentru propagarea crimei organizate, reţelele criminale fiind bine încorporate la nivelul instituţiilor naţionale, precum şi a celor locale cu sisteme tribale şi regionale¹¹. Deasemenea, oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite au avertizat anul trecut că „terorismul în Africa este strâns legat de crima organizată” şi că „Africa devine din ce în ce mai mult o destinaţie populară intermediară în tranzitul drogurilor din America de Sud şi din alte părţi, şi că grupurile teroriste folosesc fondurile obţinute din acest proces pentru achiziţionarea de arme” ¹².

Problemele legate de securitatea frontierei de nord a regiunii par a fi, după unii experţi, cele mai îngrijorătoare¹³. Nigeria are 4.049 km de frontieră de protejat, iar controlul frontierelor şi al vamei sunt considerate a fi sectorul guvernamental cel mai corupt. Drept urmare, traficul de arme şi de alte obiecte ilicite se desfăşoară cu restricţii minime de-a lungul frontierei statului Sierra Leonne până în Liberia, precum şi din nordul şi vestul regiunii spre Burkina Faso. În plus,Africa de Vest asigură un grad ridicat de invizibilitate grupărilor teroriste.

Deşi violenţa prevalează în subregiune, potrivit prof. Eboe Hutchful, această violenţă este văzută de obicei „prin lentilele etnicităţii, identităţii politice, sărăciei, guvernanţei şi a luptei pentru resurse naturale, decât terorismul”¹⁴. Această percepţie ne va ajuta pe parcursul articolului să explicăm, în parte, de ce unele guverne şi opinia publică africană nu consideră terorismul o prioritate maximă, în comparaţie cu alte ameninţări cu care se confruntă regiunea¹⁵. Multe state continuă să considere terorismul un subiect predominant occidental, iar contraterorismul o prioritate impusă de Occident, argumentând că mulţi oameni din subregiune sunt afectaţi de sărăcie, boli, crimă şi foamete, decât de terorism¹⁶.

În concluzie, incapacitatea statului african de a asigura o serie de bunuri fundamentale menţine prăpastia între între stat şi cetăţenii săi şi slăbeşte ideea de naţiune. În acest moment, relaţia stat-cetăţean se caracterizează prin lipsa loialităţii şi a încrederii cetăţenilor în stat şi viceversa, prin lipsa unui parteneriat cu societatea civilă şi cu mass media, prin numeroase conflicte – interetnice, tribale, războaiele civile- care slăbesc în continuare statul (Africa cuprinde cel mai mare număr de refugiaţi din lume), şi prin convingerea elitelor africane că suveranitatea este o valoare economică ce le permite să se îmbogătească.

Elementele prezentate în acest subcapitol reprezintă vulnerabilităţi ale statelor africane în faţa ameninţărilor şi, totodată, condiţiile care fac un stat „ospitalier” pentru terorismul transnaţional şi crima organizată.

2. Statul african şi asigurarea securităţii

Securitatea este un termen complex. La nivel naţional aceasta este văzută în termeni de supravieţuire, bunăstare şi protecţie din partea statului, în timp ce la nivel internaţional acelaşi concept se referă la securitatea comună între state. În lumina celor prezentate ne întrebăm dacă statele din Africa de Vest reuşesc singure să asigure securitate cetăţenilor ei. Pentru aflarea unui răspuns, avem nevoie să ştim ce înseamnă securitatea pentru Africa, din partea cui şi care sunt implicaţiile strategiilor de securitate.

Pornim de la ideea că, privită în ansamblu, Africa de Vest devine din ce în ce mai importantă, nu doar în termenii „hard security”, ci şi în termenii privind securitatea resurselor şi a combustibilului, aceasta deţinând 60 miliarde de barili de petrol şi mari depozite de gaz natural.¹⁷

De cealaltă parte, organizaţiile de crimă organizată aflate în strânsă legătură cu grupuri extremiste, recurg la obţinerea şi traficul ilegal de pietre preţioase şi de alte bogăţii naturale, pentru procurarea banilor necesari finanţării activităţii lor.

Potrivit unui reprezentant al Oficiului ONU pentru Droguri şi Crimă „Africa de Vest devine o gaură neagră în care orice persoană căutată internaţional se poate ascunde (...), fie ca este un terorist sau orice alt criminal (...). Este un paradis pentru criminali”¹⁸.

Experţii au delimitat diferitele tipuri de ameninţări ce se manifestă pe continentul african în mai multe categorii¹⁹:
(a) atacuri teroriste domestice asupra intereselor africane;
(b) atacuri teroriste internaţionale asupra intereselor occidentale;
(c) folosirea teritoriului Africii ca refugiu sigur pentru terorişti;
(d) Africa- sursă de recruţi pentru organizaţiile teroriste;
(e) Africa- punct de transit pentru terorişti şi pentru fonduri legate de alte activităţi ilicite.

Din punctul de vedere al orientării şi al misiunii, putem vorbi despre două tipuri de grupuri teroriste care au apărut în această subregiune:
• grupuri religioase: fundamentaliştii islamici din nordul Nigeriei, membrii grupului Toareg din Mali şi violenţa din regiunea Cassamance a statului Senegal;
• criminali transnaţionali/economici: nu au scopuri politice bine definite, scopul acţiunilor lor find jafurile, traficul de fiinţe umane, de droguri, pietre preţioase, ş.a.

„Întreprinderile nigeriene criminale sunt cele mai relevante dintre toate întreprinderile criminale africane (…), operând în peste 80 de state. Acestea sunt printre cele mai agresive şi mai expansioniste grupuri criminale internaţionale”.²⁰

Country Reports on Terrorism 2009 publicat de Departamentul de Stat al SUA atrage atenţia asupra intensificării activităţii teroriste a grupării teroriste Al-Qa’ida în Maghreb-ul Islamic (AQIM), în Mauritania, Mali, Niger, precizând că aceasta reprezintă principala ameninţare teroristă din zonă.   

Cât priveşte modalităţile de acţiune teroristă, acestea constau fie în răpirea de cetăţeni străini, muncitori sau turişti (răpirea a trei cetăţeni spanioli şi a doi cetăţeni italieni în Mauritania în anul 2009, răpirea a patru turişti europeni, dintre care unul a fost ucis în Niger, ş.a); asasinarea unor persoane oficiale (asasinarea unui ofiţer al Securităţii de Stat în Mali de către gruparea AQIM); fie în lansarea unor atacuri asupra unor ambasade străine (atacul suicidal în apropierea ambasadei Franţei în Mauritania, fără victime, revendicat de organizaţia AQIM).

Cum au reacţionat statele africane şi partenerii ei la ameninţarea teroristă?

3. Crearea unor partneriate pentru combaterea terorismului în Trans- Sahara şi pe continentul african

Problemele de securitate din Africa Trans- Sahariană au tendinţa să se răspândească mai uşor datorită factorilor geografici şi geopolitici şi, în special, a incapacităţii unor state de a menţine un control eficient asupra teritoriilor lor. În aceste condiţii şi ţinând cont de numeroasele vulnerabilităţi ale statelor africane, toate opiniile experţilor susţin că ameninţările transnaţionale nu pot fi combătute de către statele africane acţionând singure. Este nevoie de o sinergie capacităţilor şi a strategiei de combatere a terorismului şi a celorlalte ameninţări, interconectate cu acesta.

Este imperativ ca provocările transnaţionale de securitate să fie abordate prin cooperare. Potrivit teoriilor cooperării, o asemenea abordare colectivă a securităţii nu aduce decât câştiguri absolute pentru toţi membrii parteneriatului de securitate. Astfel, răspunsul la răspândirea extremisnului religios în Africa de Vest a luat trei forme: un efort regional sub auspiciile Uniunii Africane, unul subregional-ECOWAS şi un efort internaţional în care s-a implicat ONU şi marile puteri ale lumii.

Cum funcţionează acestea? Îşi ating scopurile?

La nivel regional, Africa a fost printre primele zone ale lumii care au dezvoltat un cadru regional pentru combaterea terorismului. Aceasta a inclus Convenţia asupra Prevenirii şi Combaterii Terorismului a Organizaţiei Unităţii Africane (OAU) din anul 1999, urmată de Planul Uniunii Africane de Acţiune asupra Prevenirii şi Combaterii Terorismului din anul 2002 şi Protocolul Uniunii Africane din anul 2004. Uniunea Africană a înfiinţat şi un Centru pentru Studierea şi Cercetarea Terorismului în Algeria.

Dar, aceste acte importante luate la nivelul OAU nu au fost urmate de o implementare corespunzătoare la nivel naţional, datorită percepţiei diferite asupra ameninţării terorismului şi a altor probleme grave cu care se confruntau ţările. În plus, Uniunea Africană a fost suspectată de africani ca fiind o acoperire pentru extinderea americană în vederea protejării intereselor ei energetice. Alte probleme se referă la limitări la nivel instituţional şi operaţional- lipsa finanţării, trainingului şi logisticii, ş.a.. De asemenea, există şi obstacole politice pentru cooperare²¹.

Alte instituţii implicate în reducerea sărăciei şi a marginalizării, îmbunătăţirea guvernării, întărirea legii, combaterea corupţiei sunt: Consiliul de Securitate şi Pace al Uniunii Africane, Sistemul de Avertizare Timpurie, Curtea Africană pentru Drepturile Omului, Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii. Parlamentul Pan-african ar putea să joace un rol important în întărirea legislaţiei asupra terorismului. Cu toate acestea, la nivelulul subregional, al Africii de Vest, nu există un lider, ci doar dorinţe ale unor state de a domina.

Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS)a adoptat o serie de instrumente adresate ameninţărilor din subregiune, precum Planul de Acţiune Regională asupra traficului ilicit de droguri şi asupra crimei organizate din anul 2009, dar nivelul actual de implicare în combaterea terorismului este limitat, organizaţia neavând o unitate specială de contraterorism. Terorismul se află pe ultimul loc între priorităţi pentru multe state ECOWAS, fapt ce a condus la „lipsa structurilor sau a resurselor instituţionale dedicate în mod special luptei împotriva terorismului” şi a absenţei unui cadru subregional pentru contraterorism”²². Mai mult ECOWAS se află în competiţie cu Uniunea Vest Africană Economică şi Monetară şi cu Uniunea Mano River.

Strategia globală de combatere a contraterorismului a Organizaţiei Naţiunilor Unite este instrumentul de bază al acţiunii de combatere a terorismului, având în vedere încrederea mare de care se bucură ONU în rândul statelor africane, statele interesate de implementarea strategiei de combatere a terorismului primind asistenţă integrată din partea departamentelor specializate.

Uniunea Europeană apreciază că riscurile prezentate în regiunea Sahel reprezintă a doua mare ameninţare teroristă la adresa UE ²³, iar SUA este deosebit de preocupată de teritoriile neguvernate din Africa de Vest pentru a nu deveni sanctuare teroriste. SUA se concentrează pe două programe: Iniţiativa Pan- Sahel (PSI), program destinat întăririi capabilităţilor la graniţă împotriva traficului de arme, droguri şi a mişcării teroriştilor transnaţionali; Iniţiativa Contrateroristă Trans- Sahara (TSCTI) care urmăreşte întărirea capacităţii guvernelor din subregiune, confruntarea provocărilor puse de organizaţiile teroriste în trans- Sahara şi facilitarea cooperării între aceste state şi partenerii SUA în Maghreb (Moroc, Algeria şi Tunisia) ²⁴. Unii experţi susţin că această strategie a intervenţiei militare bazată pe securitate este contraproductivă. Prezenţa armatei militare, sprijinul său pentru regimuri autoritare şi alăturarea la exerciţii militare cu partneri regionali conduc la antiamericanism şi cinism privind motivele SUA şi contribuie la creşterea radicalizării şi a violenţei separatiste în Africa de Nord- Vest.

Concluzii

Este evident că în subregiunea analizată s-au făcut paşi semnificativi în combaterea terorismului. Totuşi problemele din subregiune rămân grave, iar activitatea grupurilor teroriste nu este distrusă, ci doar îngreunată.

Ce e de făcut?

La nivel naţional, tripla moştenire din Africa- occidentală, arabă şi africană- a condus la existenţa unor societăţi de tip mozaic puternic divizate, iar interesul naţional nu este o reprezentare colectivă, ci o percepţie individuală a clasei burgheze. Este nevoie de schimbarea acestor practici şi de reconstruirea unor state multinaţionale consolidate şi unite în interesul comun al securizării teritoriilor lor. Acest fapt poate fi posibil doar prin transformarea sistemelor actuale de guvernare în instituţii democratice, preferate de mulţi cetăţeni africani²⁵ şi de agenţiile donatoare internaţionale.

Statele africane depind în continuare de influenţa hegemonică a Vestului, chiar şi în dezvoltarea propriilor strategii de securitate. Această dependenţă de comunităţile donatoare a făcut ca unele guverne să ezite să analizeze ele singure modul în care terorismul influenţează propriile strategii, deşi sunt state din Trans- Sahara care au făcut paşi majori în acest sens. Spre exemplu, Algeria, Mauritania, Mali and Niger au anunţat în vara anului trecut că vor crea o unitate comună de comandă specială pentru lupta împotriva terorismului²⁶. În alte state există, însă, percepţia greşită că securitatea este o problemă strict guvernamentală, fapt ce limitează accesul informaţiilor din partea societăţii civile şi a mass-mediei.

Lupta împotriva terorismului trebuie să aibă un fundament solid şi acesta nu este asigurat doar de abordarea dimensiunii militare a securităţii, ci şi de celelalte laturi- politică- buna guvernare, economică, socială şi ecologică. Este nevoie de stabilirea unui parteneriat incluziv cu societatea civilă şi de mobilizarea acesteia în problemele legate de obiective comune.

La nivelul Africii nu există o perspectivă africană comună şi operaţională pentru combaterea terorismului. Drept urmare, aceasta nu are un cadru specific de prevenire şi combatere din perspectiva securităţii colective, deşi, Strategia ONU oferă un cadru de dezvoltare a unei strategii contrateroriste subregionale comprehensive şi un plan de acţiune. Un asemenea proiect ar fi posibil prin efortul reunit al africanilor în direcţia înfiinţării unui organism propriu la nivelul subregiunii care să coordoneze toate eforturile de identificare şi de combatere a ameninţărilor terorismului. Statele africane trebuie să-şi găsească propria strategie de luptă împotriva terorismului şi a altor ameninţări transnaţionale, adaptată contextelor locale, naţionale şi regionale.

Acest tip de parteneriat s-ar putea extinde la nivelul întregii Africi. Unele state sunt pregătite operaţional pentru acest pas, având în vedere misiunile internaţionale numeroase pentru instruirea civilă şi militară a statelor. Din cele prezentate până acum putem susţine că există suficientă activitate contrateroristă în Africa ca bază pentru crearea unei voci africane, dar în lipsa coordonării, această voce nu s-a făcut auzită la nivel global.

Bibliografie
Afrobarometer, 2009. „Neither Consolidating Nor Fully Democratic: The evolution of African Political regimes, 1999- 2008”. Afrobarometer Briefing Paper, no. 67, 14.03.2011, http://www.afrobarometer.org/papers/AfrobriefNo67_19may09_final.pdf.
Afrol News, „Joint Sahara forces to fight terrorism”, 20 April 2010.
BRATTON, M.; CHANG, C. C. Eric, 2006. „State Building and Democratization in Sub-Saharan Africa: Forwards, Backwards, or Together?”. In Comparative Political Studies, 39 (9): 1059- 1083.
Center on Global Counterterrorism Cooperation, „Workshop on Building Capacity in the Area of Counterterrorism in West Africa in the Framework of the UN Global Counter-Terrorism Strategy”. Abuja, 16–17.02.2010,
http://www.globalct.org/images/content/pdf/summaries/10Feb16-17_Summary_Recommendations.pdf.
Central Intelligence Agency (CIA), 2010. World Factbook. Washington DC: CIA, 07.03.2011, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/index.html.
Council of the European Union, „EU Counter-Terrorism Strategy – Discussion Paper,” 14 May 2009, 17.03.2011, http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/09/st09/st09717.en09.pdf.
FLETCHER, Pascal. „Africa Is Crime, Terrorism ‘Black Hole’ – UN expert”. Reuters, 13 January 2008,  10.03.2011, http://www.reuters.com/article/africaCrisis/idUSL13455450.
Freedom House, 2010. Freedom in the World 2010: Erosion of Freedom Intensifies. Washington DC: Freedom House, 9.03.2011, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=363&year=2010.
HERBST, Jeffrey, 2004. „African Militaries and Rebellion: The Political Economy of Threat and Combat Effectiveness”. In Journal of Peace Research, 41(3): 357–369.
KRASNER, Stephen D., 2001. „Rethinking the Sovereign State Model”. In Review of International Studies 27.
MARSHALL, Monty G.; COLE, Benjamin R. Global Report 2009 „Conflict, Governance, and State Fragility”. Center for Systemic Peace, 9.03.2011,
http://www.systemicpeace.org/Global%20Report%202009.pdf.
MOTLAGH, Jason. „U.S. Eyes Sahara Desert in Global Terror War”. Washington Times, 17 November 2005,, 14.03.2011, www. hartford-hwp.com/archives/27e/727.html.
O’BRIEN, Kevin A.; KARASIK, Theodore, 2007. „Case Study: West Africa”. In Ungoverned Territories, Understanding and reducing terrorism Risk, RAND Corporation.
OLIVER, Roland; ATMORE, Anthony, 1994. Africa since 1800. Cambridge: Cambridge University Press.
PETERS, Jimi, 2003. „Transnational Crimes and National Security: An Overview”. In Nigerian Forum, 24 (11 and 12).
US Department of State, 2008. Country Reports on Terrorism 2007. Washington DC: Office of the Coordinator for Counterterrorism, 10.03.2011, http://www.state.gov/s/ct/rls/crt/2007/103705.htm.
United Nations. „Report of the Expert Group Meeting on African Perspectives on International 10.03.2011, Terrorism”. Addis Ababa, 3 - 4 June 2009.
http://www.un.org/africa/osaa/reports/ african_perspectives_international_terrorism_2009.pdf, accesat în
US Department of State, 2010. Country Reports on Terrorism 2009. Washington DC: Office of the Coordinator for Counterterrorism, 7.03.2011, http://www.state.gov/s/ct/rls/crt/2009/index.htm.
United Nations. „Africa, United Nations should improve strategies for countering terrorism, experts say at addis ababa meeting”, 10.03.2011, http://www.un.org/News/Press/docs/2009/afr1861.doc.htm.
United Nations. „UN official warns terrorism and organized crime increasingly linked in Africa”. 30 July 2010, 10.03.2011, http://www.un.org/apps/news/story.asp?NewsID=35497&Cr=&Cr1.
UN Office on Drugs and Crime (UNODC), 2009. „Organized Crime Plundering West Africa, Says UNODC Report”, 10.03.2011, http://www.unodc.org/unodc/en/frontpage/2009/July/organized-crime-plundering-west-africa-says-unodc-report-.html.
WILLIAMS, Paul D., 2009. „Regional Arrangements and Transnational Security Challenges: The AU and the Limits of Securitization Theory”. In African Security 1, 2009.
HUTCHFUL, Eboe, 2007. „Economic Community of West African States Counterterrorism Efforts”. In African Counterterrorism Cooperation: Assessing Regional and Sub-regional Initiatives, Andre   Le Sage, ed., Washington DC: National Defense University Press and Potomac Books.

CRISTINA ABOBOAIE – Doctorand, Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

 sus