Identităţi postcomuniste

20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice
Noi provocări la adresa mediului contemporan de securitate

OLESEA ȚĂRANU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
The inexpected collapse of the Soviet Union in december 1991 can be seen, without any doubt, as the meta-event of the second half of the 20th century. The early years of this new Era determined a lot of confusion, but in the same time, as before in 1918 and 1945, many experts and politicians looked forward to more peaceful times, hoping that with the end of the Cold War the world would become a more settled and peaceful place. Unfortunately, the bloody conflicts in the 1990s, and especially the terrorist atacks from 9/11 highlighted the limits of those initial optimistic theories, marking the beginning of a new, much more complex, dynamic, instable Post Post-Cold War Era, with a new world order in wich we are witnessing a broadening and deepening process of the insecurity in the context of the globalization phenomenon.

Keywords: the End of the Cold War; Asymmetric Warfare; Insecurity

Sfârşitul Războiului Rece şi conturarea unei noi ordini mondiale între optimism şi scepticism

Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat, fără îndoială, marele eveniment transformator al finalului secolului XX. Încheierea unei epoci caracterizată de confruntarea politică, militară şi ideologică a celor două superputeri în care întreaga lume era prinsă prizonieră, a zguduit din temelie sistemul internaţional. Dispariţia paşnică a Uniunii Sovietice a provocat o veritabilă explozie în mediul academic. În timp ce unii cercetători s-au grăbit să identifice, prin analize realizate într-o manieră chirurgicală aproape, cauzele ce au condus la implozia internă a colosului comunist, alţi autori au încercat să ofere scenarii privind posibila evoluţie a noului sistem, demers de maxim interes pentru decidenţii politici şi opinia publică. Dacă lumea veche era familiară, existând ameninţări majore dar stabile, sfârşitul acestei ordini semăna cu un salt în necunoscut. Va fi noua ordine dominată de un hegemon global sau va exista o împărţire difuză a puterii cu patru-cinci centre regionale de putere? Ameninţările militare vor continua să domine agenda de securitate a statelor sau aceasta va fi extinsă pentru a cuprinde şi noi tipuri de ameninţări? Vulnerabilitatea statelor rezultă din lipsa unei armate moderne dotată cu armament sofisticat sau se datorează mai curând lipsei resurselor de apă, de petrol, performanţelor economice slabe, prezenţei masive a imigranţilor, diferenţelor etnice, religioase? În ce măsură se poate vorbi despre renunţarea la război în vederea soluţionării disputelor între actori? Ce chip va lua noul inamic – chipul unor state revizioniste, a unui lider motivat de sentimente de ură faţă de Occident, a unor grupuri rebele înarmate, de multe ori, cu arme rudimentare, unui agent biologic, unui nor radioactiv sau naturii dezlănţuite în diverse forme sau poate, forma unui virus virtual distrugător, capabil să paralizeze societăţile atât de dependente de tehnologie? Toate aceste întrebări au frământat minţile analiştilor în încercarea de a identifica trăsăturile viitoarei ordini internaţionale iar previziunile acestora au fost de multe ori contradictorii, de la unele extrem de optimiste până la altele pesimiste şi radicale chiar.

Se poate susţine faptul că deceniul nouă al secolului XX a debutat într-o atmosferă de frământare dar şi de optimism şi încredere într-un viitor mai bun şi paşnic. Într-o adresă în faţa Congresului din 11 septembrie 1990, preşedintele SUA George Bush îşi exprima încrederea într-o nouă eră eliberată de ameninţarea terorii, puternică în urmărirea dreptăţii şi păcii, o eră în care naţiunile lumii pot prospera, în care domnia legii înlocuieşte legea junglei, o lume în care naţiunile îşi asumă responsabilitatea comună pentru asigurarea libertăţii şi dreptăţii, în care cel puternic respectă drepturile celui slab¹. Se spera de asemenea, că eliminarea rivalităţii ideologice va încuraja guvernele statelor antrenate până nu demult într-o cursă a înarmării continuă şi costisitoare aflate sub impactul a ceea ce John Herz numea în anii 1950 „dilema securităţii”, să redistribuie banii spre alte sectoare decât cel militar, permiţând dezvoltarea şi eficientizarea economiilor naţionale, sprijinirea celor aflaţi în dificultate, creându-se veritabile „dividende ale păcii”². Dar cea mai cunoscută perspectivă optimistă privind viitorul noii ordini este cea exprimată de Francis Fukuyama într-un articol publicat iniţial în vara lui 1989 – este vorba despre teza „sfârşitului istoriei”. Plecând de la observaţia că istoria de la Revoluţia Franceză a fost dominată de conflicte ideologice între susţinătorii colectivismului şi cei ai individualismului de tip burghez, dispariţia URSS semnifică o victorie absolută a modelului occidental de democraţie liberală bazată pe o economie de piaţă, determinând astfel, sfârşitul istoriei înţeles drept absenţă a unui model viabil - alternativă la capitalismul liberal. Plecând de la această teză şi bazându-se pe o serie de asumpţii liberale clasice³ privind natura paşnică a democraţiilor, rolul pacificator şi integrator al instituţiilor multilaterale, precum şi avantajele pe care le oferă liberul schimb şi creşterea gradului de interdependenţă între actorii internaţionali se ajunge la o serie de concluzii optimiste privind viitorul benign al sistemului internaţional. Deşi această teză a avut mulţi susţinători şi şi-a demonstrat validitatea în anumite zone ale lumii (de exemplu în Europa Occidentală care formează o adevărată insulă de pace democratică), ea a stârnit imediat şi multe critici dure mai ales din partea adepţilor neorealismului ce vedeau în noua ordine mai puţină securitate, stabilitate şi prosperitate, dar mai mult haos, conflict şi dezintegrare.

Bazându-şi analizele pe o serie de asumpţii ale realismului clasic (concepţiile lui Tucidide, Machiavelli şi Hobbes), pe lecţiile Războiului Rece şi pe observaţiile vis-a-vis de evenimentele din regiuni aflate în colaps, precum Yugoslavia sau Africa Sub-Sahariană, aceşti autori adoptă o perspectivă sumbră privind viitorul sistemului internaţional. Trei nume sunt frecvent amintite atunci când se analizează tezele pesimiste – John Mearsheimer, Robert Kaplan şi Samuel Huntington. Teza lui Mearsheimer privind „întoarcerea în viitor” publicată în vara lui 1990 pleacă de la constatarea că perioada bipolară a Războiului Rece a reprezentat o perioadă de „pace lungă”, stabilitate şi ordine, iar dispariţia acestei ordini nu va genera decât incertitudine, instabilitate şi pericol, atrăgând atenţia în mod special asupra potenţialului conflictual enorm ce exista în estul Europei având la bază o veche ură etnică⁴ şi care, prin dispariţia comunismului, va reuşi să găsească supape de evacuare şi va arunca zona în haos şi vărsare de sânge⁵ (evenimentele dramatice din fosta Yugoslavie din anii 1990 au părut să confirme teza lui Mearsheimer privind întoarcerea în viitor).

Teza lui Robert Kaplan privind „anarhia care se apropie” se bazează pe experienţa unor regiuni considerate pe moarte, precum Africa şi pe observaţia că Vestul ignoră ceea ce se petrece în acele zone pe propriul risc⁶. Făcând o analogie între zonele subdezvoltate africane şi evoluţia Balcanilor de acum 100 de ani, Kaplan ajunge la o serie de concluzii de-a dreptul îngrijorătoare. El remarcă faptul că lumea este împărţită în două zone mari şi extrem de diferite, una bogată, în care indivizii sunt sănătoşi, bine hrăniţi şi se bucură de inovaţiile tehnologice şi alta, în care vechile structuri se află într-un proces continuu de descompunere creând haos şi mizerie, în care viaţa indivizilor devine intolerabilă şi se desfăşoară în condiţii hobbesiene. Reducerea resurselor esenţiale precum cele de apă şi cereale, combinată cu o creştere alarmantă a ratei natalităţii determină accentuarea tensiunilor, astfel încât, ne avertizează Kaplan, ne putem aştepta oricând la explozii violente capabile să se extindă şi să afecteze securitatea Occidentului.

Probabil cea mai cunoscută dintre tezele pesimiste dezvoltată în anii 1990, la care s-a făcut referire frecvent atunci când se discuta despre evenimentele din Yougoslavia, iar mai recent despre conflictele din Nordul Caucazului, Afganistan şi Irak, este teza „ciocnirii civilizaţiilor” dezvoltată de Samuel Huntington. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, susţine Huntington, nu trebuie să presupunem că războiul o să dispară, dimpotrivă, războiul se va manifesta într-o nouă formă - civilizaţională. Astfel, războaiele viitorului se vor purta între Vest şi celelalte state şi regiuni ce nu aderă la valori occidentale, precum respectul pentru drepturile omului, democraţie, secularism şi promovează în schimb, un sistem de valori profund diferit. Preluând clasificarea făcută de Arnold Toynbee, Huntington a împărţit lumea în opt mari civilizaţii – occidentală şi latino-americană, africană, islamică, chineză, hindusă, ortodoxă, buddhistă şi japoneză, dar tocmai această simplificare i-a atras numeroase critici. Astfel, se constată că, culturile nu sunt omogene ori statice, ci suprapuse şi fluide, multe conflicte având loc mai degrabă în interiorul marilor civilizaţii identificate de Huntington (de exemplu, în Africa sau Islam), decât între ele⁷.

O altă categorie de lucrări şi perspective ce merită a fi menţionate în acest context sunt cele dezvoltate de autori aflaţi de regulă, în afara sau în opoziţie cu mainstreamul Relaţiilor Internaţionale. Noam Chomsky dezvoltă o teorie interesantă şi extrem de critică la adresa Occidentului plecând de la o serie de observaţii ce ar putea fi rezumate astfel⁸ – sistemul internaţional post Război Rece prezintă anumite constante în ciuda schimbărilor suferite la nivel superficial, aici referindu-ne la diviziunea între statele bogate şi puternice şi cele aflate într-un raport de dependenţă din Lumea a Treia. Deşi se prezintă ca o forţă a binelui în lume, Statele Unite este în realitate o putere imperială şi expansionistă urmărind să asigure securitatea companiilor multinaţionale. Scopul democraţiei moderne este de a reduce alegerea politică a indivizilor din lume. Aceste observaţii însumate, concluzia lui Chomsky este clară - trebuie să fim vigilenţi atunci când analizăm politicile de intervenţionism umanitar desfăşurate de Occident pentru că în spatele acestor acţiuni se află vechiul imperialism îmbrăcat într-o haină ideologică nouă.

Robert Cox este un alt autor pe care îl încadrăm în curentul radical datorită teoriei pe care o dezvoltă privind economia politică a hegemoniei. Inspirându-se din lucrările unor autori precum Sorel, Weber, Braudel, Gramsci şi E.H. Carr, Robert Cox analizează critic natura ordinii internaţionale şi evoluţia actorilor pentru a oferi câteva concluzii interesante⁹. Astfel, el susţine că adevărata transformare în sistemul internaţional a început nu în 1989-1991 aşa cum suntem obişnuiţi să credem, ci după criza de la mijlocul anilor 1970, atunci când se produce o trecere de la politicile de dezvoltare keynesianiste la un neo-liberalism determinat financiar. Încă de atunci sistemul internaţional operează în concordanţă cu o agendă economică neo-liberală strictă controlată nu de un stat, ci de elitele transnaţionale. Astfel, epoca Post-Război-Rece funcţionează după aceleaşi ideologii şi cu aceleaşi structuri ca şi în perioada anterioară (se foloseşte acelaşi concept de securitate naţională, aceleaşi structuri de informaţii şi supraveghere, aceleaşi metode de cooptare a statelor mai slabe sub umbrela protectoare a celor puternice etc.). Iar în final, Cox ne avertizează că noua ordine este departe de a fi stabilă, provocări ce prezintă riscuri potenţiale pentru securitatea internaţională emerg dintr-o serie de factori precum dinamica necontrolată a acumulărilor de capital sau creşterea numărului de perdanţi economici, astfel încât, chiar dacă o revoluţie a clasei muncitoare este deja de neconceput, posibilitatea unor provocări emancipatoare la adresa globalizării rămâne în vigoare.

Pe lângă perspectivele clasice deja prezentate mai sus privind posibila evoluţie a sistemului internaţional într-o nouă ordine Post-Război Rece se conturează o viziune mai puţin determinată decât cele amintite anterior, care însă, pare să reflecte realitatea contemporană. Este vorba despre observaţia lui Joseph Nye Jr. privind difuzia puterii şi impactul tehnologiei asupra acestui proces¹⁰. Comparând experienţa secolului XX şi noile tendinţe, Nye remarcă faptul că secolul trecut a reprezentat epoca puterii centralizate la nivelul capitalelor naţionale, în timp ce, odată cu sfârşitul Războiului Rece reţelele economice şi de informaţii favorizează transferul unor funcţii de la nivelul guvernului oficial, naţional la nivel subnaţional sau/şi la nivel supranaţional, determinând treptat erodarea monopolului guvernelor naţionale asupra politicilor externe, obligându-le pe acestea să împartă scena politicii mondiale cu actorii nonstatali. Acest proces de difuzie a puterii poate produce atât consecinţe pozitive, cât şi negative. Perspectiva optimistă susţine că tehnologia va încuraja dezvoltarea economică şi va slăbi regimurile autoritare contribuind astfel la răspândirea democraţiei în lume, în timp ce pesimiştii ne avertizează că viitorul va aduce un nou feudalism, în care indivizii belicoşi, actorii nelegitimi precum grupurile teroriste sau statele slabe¹¹ vor avea şansa de a intra în posesia armelor de distrugere în masă, creând o anarhie în adevăratul sens al cuvântului. În acest caz este posibil să se manifeste o tendinţă clară antiglobalizare, iar indivizii, din dorinţa de a-şi asigura securitatea ar putea fi dispuşi să renunţe la o parte din libertăţile individuale, preferând să se supună unor guverne mai autoritare, capabile să le asigure supravieţuirea.¹²

Noi surse de insecuritate în epoca Post Post-Război Rece

Conflictele din anii 1990 au infirmat validitatea teoriilor pacifismului noii ordini Post-Război Rece, pentru ca atacurile teroriste din 2001 şi răspunsul SUA şi al aliaţilor prin declanşarea „Războiului împotriva Terorii” să impună o reconsiderare profundă a naturii războiului şi a noilor inamici, determinând intrarea sistemului internaţional într-o nouă epocă Post Post-Război Rece în care ameninţările militare nu provin atât din conflictele interstatale, numărul cărora este în scădere, ci din partea combatanţilor asimetrici în ceea ce analiştii militari numesc cea de-a patra generaţie a războiului. Într-o manieră pe cât de simplă, pe atât de clară, putem considera războiul asimetric ca pe o acţiune violentă realizată de cei slabi, actori statali sau substatali, împotriva celor puternici, urmărind să genereze efecte profunde la toate nivelurile de la cel tactic la nivel strategic, prin utilizarea propriilor avantaje relative împotriva vulnerabilităţilor unui oponent mult mai puternic, implicând de multe ori, utilizarea unor metode inacceptabile conform normelor internaţionale de conducere a războiului, metode ce sunt radical diferite¹³. Reţeta după care îşi gândesc acţiunile combatanţii asimetrici poate fi exprimată astfel: „Impact = Şoc x Distrugere x Vizibilitate”, succesul oricăror acţiuni întreprinse urmărind obţinerea unui impact cât mai mare. În acest sens, se remarcă transformarea esenţială pe care o regăsim în cazul terorismului contemporan, distinct de vechiul tip de terorism, cel politic. Daca teroriştii politici evitau pierderile umane civile masive, ţintele predilecte ale atacurilor fiind politicieni, şefi de stat, funcţionari ai administraţiei centrale (precum în cazurile atacurilor ETA sau IRA), conducându-se după principiul „ucizi un om şi înspăimânţi o mie”, noii terorişti urmăresc obţinerea unui impact cât mai mare, atacând duşmanul oriunde, oricând, ţintind simbolurile naţionale ale inamicului, producând panică şi haos, exacerbând un sentiment acut de insecuritate şi incertitudine, uitlizând arme şi pregătirea obţinute tot în Occident, în timp ce tehnicile par preluate din învăţăturile lui Sun Tzu sau ale lui Mao Tze-Dun mai curând, demonstrându-şi eficienţa tocmai datorită elementului de diferenţă şi surpriză în faţa unor efective militare ce se bazează încă, în mare măsură, pe experienţa Războiului Rece, în care erau pregătite pentru desfăşurarea unui conflict convenţional, împotriva unui duşman cunoscut-URSS, pe un teren specific, familiar – câmpia din Germania de Vest. Astăzi, noul inamic poate lua orice formă, de la un copil de 12 ani înarmat cu o mitralieră, la o femeie ce poartă asupra ei un dispozitiv exploziv detonându-l în faţa unei instituţii sau într-un aeroport aglomerat, la un fost absolvent al unei universităţi americane înarmat cu un cutter la bordul unui avion pe care îl transformă într-un proiectil distrugător, principiul pe care se bazează fiind mai curând - „să omoare 1.000 de civili pentru a îngrozi un milion”.

Deşi riscurile pe care le presupune astăzi războiul fie el simetric sau asimetric sunt majore, iar efectele sale sunt distrugătoare având potenţialul de a se răspândi afectând şi securitatea altor actori, există totuşi, în sistemul internaţional contemporan nenumărate alte surse de insecuritate¹⁴ reprezentând preocupări importante pentru decidenţii politici, determinând îngrijorare şi solicitând acţiuni concrete în vederea gestionării eficiente.

Astăzi, în categoria vulnerabilităţilor statelor întâlnim frecvent probleme considerate anterior ca facând parte din categoria low-politics, creşterea vizibilităţii pe agenda de securitate şi atenţia deosebită acordată acestor probleme reprezentând o caracteristică esenţială a mediului actual de securitate¹⁵. Cele mai frecvente surse de îngrijorare sunt: creşterea continuă a nevoilor de energie şi dependenţa din ce în ce mai accentuată de hidrocarburi, principalul motor al economiilor mondiale, competiţia pentru hidrocarburi, asigurarea accesului la conducte şi terminale, stabilirea viitoarelor trasee ale rutelor energetice¹⁶ etc. reprezentând aspecte importante pe agenda de politică externă a statelor; insuficienţa resurselor alimentare ce provoacă foametea şi malnutriţia în zone importante de pe glob, aşteptându-se ca în următoarele decenii, în contextul creşterii alarmante a populaţiei, sistemul internaţional să se confrunte cu o adevărată penurie alimentară capabilă să genereze sau să agraveze fenomene precum migraţia masivă şi conflictele¹⁷; insuficienţa resurselor de apă ce afectează părţi importante ale globului, de la Africa Sahariană, la Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia Centrală, competiţia pentru aceste resurse luând frecvent forma unor conflicte violente¹⁸. O problemă relativ nouă pe agenda de securitate, preocuparea pentru consecinţele dezastruoase, presupunând efecte pe termen lung ale procesului de degradare a mediului reprezintă astăzi un aspect de maxim interes atât pentru liderii politici, cât mai ales pentru diverse organizaţii inter sau nonguvernamentale şi pentru opinia publică, câştigă din ce în ce mai mult teren, fiind considerată acum o problemă orizontală ce are capacitatea de a afecta în mod negativ toate sectoarele vieţii, creând un dezechilibru grav între funcţionarea ecosistemului mondial şi supravieţuirea rasei umane (consecinţele fenomenului de încălzire globală, crearea efectului de seră, subţierea stratului de ozon, ploile acide, cu toate consecinţele pe care le prezintă de la distrugerea vegetaţiei, la secetă, incendii devastatoare, la inundaţii ce răpesc mii de vieţi într-un timp record, determină creşterea interesului pentru prevenirea şi soluţionarea acestor probleme, observându-se tendinţa statelor de acţiune multilaterală, de dezvoltare a cadrului normativ la nivel internaţional în conformitate cu deciziile organizaţiilor internaţionale şi de căutare a unor soluţii pentru obligarea actorilor ce nu doresc să se supună reglementărilor internaţionale şi să acţioneze în vederea promovării principiului dezvoltării durabile)¹⁹. O altă sursă de vulnerabilitate este persistenţa şi chiar accentuarea discrepanţelor economice dintre Nordul bogat şi Sudul sărac, fenomen ce afectează stabilitatea socială din regiuni extinse, crescând numărul perdanţilor economici şi accentuând sentimentele de frustrare ce favorizează declanşarea unor noi conflicte. O ultimă problemă la care vom face referire este prezenţa statelor slabe în sistemul internaţional, slabiciunea lor datorându-se, aşa cum spunea Buzan, gradului scăzut de coeziune socio-politică. Puternica fragmentare politică, precum şi discrepanţele majore de natură socială şi economică face ca statele slabe să fie extrem de vulnerabile atât la descompunerea internă, cât şi la penetrarea intereselor politice externe, iar în cazul în care ele nu au nicio forţă militară capabilă să facă faţă unor ameninţări de natură militară, aceste state riscă să fie cucerite de forţe externe ce profită de vulnerabilitatea extremă. Atunci când un stat slab este şi o putere redusă, vulnerabilitatea sa este aproape nelimitată, iar prezenţa unor resurse atractive pentru alţii face ca presiunea externă asupra acestor vulnerabilităţi să fie o posibilitate constantă²⁰. Mai mult decât atât, statele pe care Buzan le numeşte slabe din perspectiva coeziunii interne socio-politice ajung să reprezinte o ameninţare deosebită şi pentru alţi actori precum statele vecine sau chiar pentru marile puteri din sistem (ca să nu mai vorbim despre ameninţarea pe care o reprezintă pentru cetăţenii proprii), prin exportul de instabilitate internă şi, o problemă ce a obţinut vizibilitate deosebită în epoca Post Post Război Rece determinând sporirea interesului Occidentului pentru situaţia acestor state, prin acţiunile de susţinere sau tolerare a prezenţei unor actori nelegitimi precum grupările teroriste ce găsesc pe teritoriul statelor slabe, în condiţiile unei instabilităţi generale, limitării puterii şi autorităţilor guvernamentale, un mediu propice desfăşurării unor acţiuni precum antrenarea viitorilor combatanţi, pregătirea unor acţiuni teroriste, găzduirea teroriştilor căutaţi de Vest pentru faptele lor etc.

Aşa cum afirmam la începutul acestui subcapitol, vulnerabilităţile sunt dublate de prezenţa ameninţărilor originate în exterior ce determină tabloul insecurităţii internaţionale. Menţionând cele mai importante forme de manifestare ale vulnerabilităţilor actuale am conturat terenul discuţiei privind sursele de ameninţare la adresa securităţii naţionale, respectiv internaţionale. Deşi se atestă o diversitate de opinii privind ameninţările din mediul internaţional contemporan, diferenţe ce se explică prin poziţia statelor în ierarhia de putere, de caracteristicile regiunilor din care fac parte, de interesele naţionale şi vulnerabilităţile ce le caracterizează, precum şi de experienţele istorice ce le-au marcat (inclusiv relaţiile de amiciţie/inimiciţie), statele având tendinţa de a acorda mai multă importanţă unor ameninţări specifice, limitând importanţa altora, se observă totuşi, existenţa unor preocupări şi îngrijorări comune privind efectele potenţiale şi manifestarea unor fenomene percepute drept reale ameninţări ce provoacă şi vor continua să provoace securitatea secolului XXI. Analizând strategiile de securitate ale unor actori statali precum SUA şi Federaţia Rusă, precum şi conceptele strategice ale unor organizaţii sau structuri precum NATO, ONU sau UE, reuşim să conturăm un tablou clar al ameninţărilor şi, în general, al surselor de insecuritate ce caracterizează mediul internaţional contemporan. În acest sens, se remarcă provocarea pe care o reprezintă pentru securitatea naţională, respectiv internaţională fenomene precum: terorismul internaţional; dezvoltarea naţionalismului, xenofobiei, extremismului violent, în special sub lozincile radicalismului religios; existenţa conflictelor locale şi interne, interetnice şi interreligioase cu potenţial de răspândire major; fizionomia noilor conflicte asimetrice; exacerbarea activităţilor transnaţionale ilegale precum comerţul ilicit, traficul de arme, droguri şi indivizi; proliferarea armelor balistice, proliferarea armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă (incluzând arme biologice, chimice, radiologice); atacurile cibernetice ce devin mai frecvente, mai organizate şi devastatoare din perspectiva costurilor implicate afectând structurile administrative, sectorul economic şi de afaceri, transporturile şi reţelele de servicii; ameninţări ce rezultă din dezvoltarea tehnologică precum dezvoltarea armelor cu lasere, tehnicile electronice de desfăşurare a războiului, tehnologii ce permit accesul în spaţiu; efectele negative ale globalizării economice; prezenţa statelor eşuate - proasta guvernare (corupţia, abuzul de putere, instituţiile slabe şi lipsa responsabilităţii) şi conflictul civil slăbesc statele din interior, în anumite cazuri, conducând aproape la colapsul instituţiilor statului (Somalia, Liberia şi Afganistanul sub talibani sunt cele mai cunoscute exemple), eşecul statal reprezintând un fenomen alarmant, care subminează guvernanţa globală şi contribuie la instabilitatea regională²¹; dependenţa de resursele de energie fosilă; schimbările climatice şi pandemiile; provocarea constituită de fenomenul de migraţie ilegală, imposibil de gestionat; creşterea numărului actorilor ce dispun de capabilităţi nucleare²² etc.

Astfel, se poate conchide că factorii de insecuritate ai începutului de secol XXI reprezintă rezultatul unui ansamblu variat şi complex de efecte politice, economice, sociale, militare, ecologice determinate şi/sau accentuate de fenomenul globalizării.

Concluzii

În ciuda optimismului ce încuraja analiştii, politicienii şi opinia publică la începutul anilor 1990 să spere în crearea unei noi ordini mai sigure, mai stabile şi paşnice, în care războiul să devină un instrument desuet de realizare a politicii, ajungându-se astfel, la un „sfârşit al istoriei”, evenimentele din a doua jumătate a anilor 1990 şi 2000 au demonstrat nemilos falsitatea acestor aşteptări. Deşi nu se poate nega prezenţa unor elemente pozitive precum ofensiva democraţiei în multe zone, supravieţuirea şi revigorarea instituţiilor şi normelor internaţionale într-un nou mediu de securitate, existenţa unor tendinţe integraţioniste cu efecte stabilizatoare, interesul crescut pentru o serie de probleme considerate anterior locale, de tip low-politics, având un profil scăzut şi impact redus asupra securităţii actorilor puternici din sistem (bolile curabile, malnutriţia, traficul de persoane etc), angajarea actorilor internaţionali în vederea protejării mediului ambiant etc., persistă totuşi şi multe motive de nelinişte. În condiţiile unui proces galopant de globalizare, a chestionării unor atribute esenţiale ale statului precum suveranitatea, discutându-se tot mai insistent despre intrarea într-o epocă post-Westphalică a statului, apariţiei unor noi actori, noi combatanţi în conflicte asimetrice, utilizând instrumente asimetrice, în condiţiile acutizării unor probleme şi extinderii surselor de insecuritate devine evident faptul că, la 20 de ani de la dispariţia de pe scena internaţională a URSS-ului, lumea nu a devenit mai paşnică sau mai sigură, conflictele nu au fost excluse de pe agenda de securitate, iar ameninţările, în loc să se diminueze, s-au multiplicat, creând un context complex, dinamic, instabil şi imprevizibil.

Bibliografie
BĂHNĂREANU, Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Bucureşti, Editura Militară, 2008
BIRO, Daniel, „Idealismul utopic sau gândirea internaţionaliştilor liberali în perioada interbelică” în Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006
BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2000
CLARK, Ian, „Globalization and the post-cold war order”, în Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics, Oxford, Oxford University Press, 2001
COX, Michael, „International history since 1989”, în Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics, Oxford, Oxford University Press, 2001
DOLGHIN, Nicolae, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, 2004
FUKUYAMA, Francis, Construcţia statelor. Guvernarea şi ordinea mondială în secolul XXI, Filipeştii de Târg, Editura Antet, 2004
JOVIC, Dejan, „The Desintegration of Yugoslavia. A critical Review of Explanatory Approaches”, în European Journal of Social Theory, Volume 4, Issue 1, 2001, pp. 101-120
NYE Jr., Joseph, Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie şi Istorie, Filipeştii de Târg, Editura Antet, 2005
PETRESCU, Stan, Ameninţări primare, Bucureşti, Editura Militară, 2008
THORNTON, Rod, Asymmetric Warfare. Threat and Response in the Twenty-First Century, Cambridge, Polity Press, 2007
A secure Europe in a better world. European Security Strategy disponibil pe http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf
Draft Internal Security Strategy for the European Union: „Towards a European Security Model” disponibil pe http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/10/st05/st05842-re02.en10.pdf
Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A more secure world: Our shared responsability, United Nations, 2004, disponibil pe http://www.un.org/secureworld/report2.pdf
Report of the World Commission on Environment and Development: Our Common Future disponibil pe http://www.un-documents.net/wced-ocf.htm
National Security Strategy, Washington, May 2010 disponibilă pe http://www.whitehouse.gov/sites/default/files/rss_viewer/national_security_strategy.pdf
Strategic Concept For the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization adopted by Heads of State and Government in Lisbon, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf
Strategya natsionalinoi bezopasnosti Rossiyskoy Federatsiyi do 2020 goda, disponibilă pe http://www.scrf.gov.ru/documents/99.html

OLESEA ȚĂRANU –  Doctorandă în Ştiințe Politice, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.

 sus