Identităţi postcomuniste

Douăzeci de ani de „post-comunism”:
radiografia unui faliment politic

AURORA MARTIN
[National Council for Combating Discrimination]

„Trăind exclusiv în prezent, fondăm, deja, o istorie precară, istoria pe care o vom lăsa sau, mai degrabă, o vom lepăda asupra celor de după noi. Îi obligăm astfel pe cei ce ne vor urma la superficialitate, derută şi eşec. Lucrăm harnic şi pe neştiute la transformarea viitorului într-o istorie catastrofală.”
Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României

Abstract:
This empirical view on the current „state” of Romania has as main objective to emphasize that the contemporary economic crisis actually revealed some other escalated crises in the very heart of the Romanian society. The vicious circle determined by three crises – one political, another social-institutional and last, but not least, a cultural one, continuously weakened the state for the last twenty years. Romania will overcome the economic crisis but the key for walking out of the above-mentioned circle would be the real transformation of its core systems – political, institutional and educational.

Keywords: Romania; political failure; social-institutional crisis; cultural crisis; economic crisis; bread and circus

Unul dintre rapoartele Moody’s¹ din 2009 plasa România la 40 de ani „distanţă” de nivelul mediu al veniturilor din Uniunea Europeană. Având în vedere că, în calitate de simplu cetăţean, am asistat, fără rezultatele scontate, la atingerea celor 20 ani prognozaţi de Silviu Brucan pentru ca românii să „deprindă” democraţia (clasa politică românească mai degrabă a „de-monetizat” conceptul de democraţie), şi ţinând cont că Neagu Djuvara consideră că, totuşi, trebuie să aşteptăm o generaţie sau două ca lucrurile să intre în normalitate pe plaiurile mioritice (unde o generaţie, conform aprecierilor domniei sale, „acoperă” cam 33 de ani), această estimare nu mă mai sperie.

Totodată, dacă privesc respectiva estimare prin lentilele teoriei conspiraţiei, îmi este cu atât mai mult indiferentă. Occidentul, „invidios” pe reuşita „post-comunistă” a României, vrea să arunce marile noastre realizări în desuetitudine, pentru a organiza ulterior „salvarea” noastră.

Dacă încerc să privesc, însă, dincolo de criza economică sau de spectacolul gratuit şi de prost gust al clasei politice actuale în mass-media, îmi dau seama că ne aflăm într-un moment similar celui în care, după eforturi prelungite de resuscitare, medicii se pregătesc să declare decesul pacientului. O linişte prelungită în care echipajul de resuscitare acceptă (pentru a câta oară?) faptul că orice efort este inutil, urmând ca ulterior, „seniorul” echipei să spargă cu vocea-i de gheaţă tăcerea apăsătoare: „România. Ora decesului: ...”.

Dar să ne oprim puţin asupra istoricului pacientului...

Ecuaţia unui cerc vicios: primul termen, criza politică

Cel mai important avantaj al unei situaţii economice dezastruoase că este constituit tocmai de faptul că aceasta reuşeşte să evidenţieze tarele ascunse ale societăţii asupra căreia se revarsă. Una dintre aceste tare, poate cea mai importantă, este incompetenţa, care, în condiţii ideale, nu îşi poate „revela” adevăratele dimensiuni.

În cazul României, pe fondul incompetenţei, „infiltrată” la toate nivelurile societăţii româneşti, au luat amploare trei crize care au transformat profund „plaiul mioritic” – o criză politică, una socio-instituţională şi alta culturală. Astfel, criza economică actuală nu este altceva decât lovitura de graţie pentru un sistem slăbit deja în „punctele” esenţiale, precum cele menţionate.

Atât modul de relaţionare a celor trei crize, cât şi influenţa acestora în redefinirea unor elemente structurale ale societăţii (cum ar fi elita şi masele) sunt la fel de importante pentru a determina dimensiunile potenţiale ale falimentului (în cazul „consumării” acestuia) sau efectele lui (în situaţia depăşirii crizei economice prin metode ne-invazive, care să nu altereze caracteristicile actuale ale elementelor structurale ale societăţii).

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, până în momentul de faţă, clasa politică nu a acceptat faptul că traversează o criză ce îşi are originile în urmă cu douăzeci de ani, după cum nici societatea românească nu a părut conştientă de celelalte două crize care îi sfâşie identitatea. O acceptare ar fi determinat intensificarea unor eforturi pentru rezolvarea celor trei crize, care, din păcate, îşi vor face resimţite efectele cel puţin douăzeci de ani de acum înainte. Având în vedere caracteristicile intrinseci poporului român, atât politicienii, cât şi societatea, au avut nevoie, pentru acceptarea situaţiei, să aajungă la un „punct critic”, în care să nu-şi mai permită să ignore realitatea. „Punctul critic”, în situaţia de faţă, l-a reprezentat tocmai criza economică.

De altfel, criza politică a fost marcată de escaladări repetate (din nefericire toate reversibile), însă disponibilitatea resurselor guvernamentale a protejat clasa „aleşilor” noştri de faliment. În ultimă instanţă, căderea economiei mondiale, asociată cu politicile falimentare din timpul celor douăzeci de ani de guvernare „post-comunistă”, a făcut posibilă escaladarea ireversibilă a acesteia.

Criza politică îşi are originile în însuşi „transferul” de putere efectuat în decembrie 1989. Catalogat în multiple feluri, de la revoluţie, la lovitură de stat, respectivul transfer nu a condus la naşterea unei noi clase politice, ci a preluat exponenţii vechiului Partid Comunist Român, cu conexiuni în special în sfera fostei Securităţi, transformându-i, peste noapte, în „proaspeţi” avocaţi ai democraţiei şi modelului occidental. Nici măcar la douăzeci de ani de la ante-menţionatul transfer, clasa politică „reciclată” la momentul ’89 nu a reuşit să elimine „rebuturile” preluate din administraţia comunistă.

De asemenea, aceeaşi „reciclare” a determinat existenţa unui singur tip de discurs politic, deşi actualele partide politice se auto-localizează în diverse zone ale spectrului politic. Nu există centru, nu există dreapta, ci slabe „imitaţii” ale discursului de stânga, aceeaşi situaţie manifestându-se şi în planul valoric – nici un partid politic nu mai este „credincios” idealurilor care fundamentează doctrine ca, să zicem, liberalismul sau socialismul.

În ultimă instanţă, cetăţeanul român a fost martorul unui proces descris de politologul Alexandru Radu ca „manelizare a politicii şi societăţii”², proces de eliminare a „decenţei” din comportamentul politic, proces care a parcurs mai multe etape – de la „măi, animalule” la „derbedeu” sau de la numărători de „ouă” la „ciocu’ mic”, culminând cu prezidenţialele „găozar” şi „păsărică”.

O imagine extrem de aproape de realitate a spaţiului politic actual este trasată de Ioan Stanomir în pledoaria pentru „o nouă republică”, o imagine marcată de „complicitatea dintre afaceri şi politică, ridicarea unor feudali ce convertesc avantajul material din zone defavorizate în reţete de succes la nivel naţional, preeminenţa Cabinetului în actul de legiferare şi slăbiciunea comisiilor parlamentare de resort”, totul sub semnul „toxicităţii Legii electorale ce a prezidat la recrutarea actualilor reprezentanţi”³.

Dincolo de această „transformare” ratată a clasei politice putem constata că şi perspectivele privind o nouă reformare a acesteia, reală de această dată, sunt compromise. Astfel, pe de-o parte, tinerii politicieni prezenţi deja în Parlament au „împrumutat cu dibăcie mentalităţile şi comportamentele” seniorilor partidelor din care provin, iar, pe de altă parte, accesul „sângelui proaspăt” în spaţiul politic este restricţionat de cel mai „discriminatoriu sistem politic din Uniunea Europeană”⁴.

Nu contest faptul că există încă „o mână” de politicieni capabili şi bine-intenţionaţi dar, atâta vreme cât aceştia se raliază la majoritatea baronescă, refuzându-şi libertatea de a contesta politicile deficitare de teama pierderii „sprijinului” de partid, eu, ca cetăţean, tratez acest aspect ca în cazul problemelor de matematică – o cantitatea „neglijabilă” se presupune a fi egală cu zero în rezolvarea ecuaţiei guvernării.

O altă problemă cu un putenic impact asupra reformării clasei politice o constituie faptul că, la nivelul majorităţii populaţiei, nu s-a „sedimentat” nici măcar acum, după douăzeci de ani, ceea ce politologul american Gabriel Almond definea drept cultură politică, respectiv o „reţea a orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic”⁵. În schimb, existenţa unei pseudo-culturi politice la nivelul întregii societăţi, „modelată” în principal de către mijloace media pentru care deontologia profesională este o noţiune relativă, „blochează” astfel şi perspectivele unei reformări de la bază către vârf a sistemului politic.

Ca efecte principale, criza politică a determinat accentuarea, atât a caracterului anti-politic (suprapunerea imperativelor politice cu „ambiţiile” personale) al elitei politice post-comuniste, formată în principal din „baroni” locali sau centrali imuni la reponsabilizare şi la procesul de justiţie, cât şi a „inerţiei” marii mase a românilor, aflată la limita supravieţuirii şi „stimulată” să se îndatoreze pentru a trăi, o masă care abandonează, încet-încet, implicarea în „jocul” democratic.

Al doilea termen al ecuaţiei: criza socio-instiţională

În timp ce criza politică a monopolizat sfera mass-media, celelalte două crize menţionate anterior au escaladat în linişte, răpind României chiar şi ultimele şanse de a evolua chiar înainte de decesul „dinozaurilor” politici marca PCR şi ai apologeţilor acestora din structurile de guvernare.

Criza socio-instituţională este rezultatul vizibil al celei politice. Scandalurile „post-decembriste” care au dominat scena politică românească, transformarea ratată a clasei politice (comuniştii deveniţi peste noapte anti-comunişti), precum şi incapacitatea acesteia de a susţine stabilitatea şi dezvoltarea instituţională au determinat, în primă instanţă, un „exod” al românilor spre Occident, „organizat” în două valuri.

Într-un prim val, au „defectat” creierele şi „rebuturile”, adică „extremele” societăţii. De ce s-au manifestat în acest mod doar extremele? „Creierele”, având în vedere că „perspectivele” mioritice nu erau prea favorabile valorilor, au exploatat oportunitatea de a avea cariera la care au visat toată viaţa într-o societate modernă, iar, la extrema cealaltă, „rebuturile” au sesizat avantajul de a „penetra” şi exploata o lume occidentală deschisă şi guvernată de bun-simţ.

Un al doilea val l-a constituit o imensă clasă „de mijloc” (există sate întregi în România „pustiite” de acest fenomen), cu existenţă „sezonieră” în procesul de emigrare, aşa-zişii „căpşunari” sau muncitorii temporari, impactul acesteia fiind mult mai pronunţat decât cel al primului „exod”, pe toate planurile.

În contextul reconfigurărilor demografice şi al abandonului implicării în „bunul mers” al societăţii româneşti, am asistat şi la degradarea sistemului instituţional, fie prin „politizarea” posturilor, pe fondul presiunilor de partid, fie prin „impregnarea” instituţiilor cu „sisteme de relaţii”, slab permeabile sau cu funcţionari „titulari pe viaţă”.

Astfel, în cei douăzeci de ani de „post-comunism” societatea românească nu a reuşit să „construiască” o cultură instituţională. Într-un interviu pentru revista 22⁶, Horia-Roman Patapievici delimita cultura instituţională prin prisma a patru repere: existenţa unei „strategii raţionale a ceea ce este de făcut”, „fiecare compartiment să facă bine ceea ce trebuie să facă potrivit funcţiei lui”, „funcţionarea locală a tuturor compartimentelor să se adune coerent în finalitatea globală a ansamblului” şi, nu în ultimul rând, exercitarea „capacităţii fiecărui compartiment, din perspectiva sa (nu a ansamblului), de a se raporta critic la modul în care funcţionează, adică sa aibă un feedback intern, nu unul care să vină de la conducere”.

Dacă analizăm activitatea oricărei instituţii din România la momentul actual prin intermediul reperelor enunţate, constatăm că inconstanţa şi lipsa „consistenţei” leadership-ului instituţional, cel puţin la nivel intermediar (middle management) şi înalt, nu au avut cum să promoveze crearea şi consolidarea unei culturi instituţionale necesară unei funcţionări adecvate pentru elementele aparatului statal. Fiecare schimbare de leadership a adus cu ea un val de modificări ale ştatelor de plată, modificări ce nu aveau tangenţă cu nivelul de expertiză, ci mai mult cu relaţiile de „socializare”. De asemenea, schimbările repetate au accelerat intruziunea politicului în stabilirea organigramelor, uneori poate până la nivel de expert.

Degradarea instituţională a condus la „blocarea” posturilor cheie şi la un management defectuos al proiectelor de investiţii în infrastructură sau în alte domenii semnificative. Aceeaşi degradare a condus la formularea unor politici de stat caracterizate de o lipsă acută de viziune pe toate planurile. Fiecare guvern, poate cu doar câteva excepţii, a început să acţioneze conform bine-cunoscutului dicton care a aruncat Franţa în braţele revoluţiei: „După noi, potopul!”

Astfel, criza socio-instituţională a redefinit componenţa elitelor – alături de clasa politică a fost inclusă în această categorie, artificial, „clientela” constituită din „oligarhi”, „moguli” şi „semi-docţi”, îmbogăţiţi peste noapte sau „înnobilaţi” cu diverse titluri universitare prin metode la limita legalului sau dincolo de aceasta, şi a transformat „marea masă”, „plebea”, într-un personaj tăcut, amorf, apolitic şi anti-sistem, privat de „creiere”, dar şi de marea majoritate a „rebuturilor”.

„Discriminantul”⁷ ecuaţiei: criza culturală

Criza culturală, determinată în principal de „degradarea” socio-instituţională, a constituit un catalizator al erodării valorilor la nivelul societăţii româneşti, transformându-se treptat într-o profundă criză de identitate. Astfel, deşi am utilizat termenul cultură şi în sintagmele anterioare, prin asocierea cu politicul şi instituţionalul, aici acesta vizează spaţiile intelectualităţii şi moralităţii.

Deşi în spaţiul cultural putem vorbi de „reorganizarea” unei adevărate elite intelectuale „ciopârţite” de „maşinăria” comunistă, la „stindardul” căreia a aderat şi o parte a „disidenţei” aflată în pribegie, spre deosebire de sectoarele politic şi socio-instituţional, unde „anti-elita” vechiului regim s-a transformat în elită contemporană, societatea românească actuală este subiectul unui proces de re-definire a valorilor, pe coordonate vizibil „negative”, în ton cu „modelele” promovate de mass-media.

Astfel, în spiritul mioritic, românul a „înghiţit” întreg „circul” montat, cu ajutorul mass-media, de o clasă politică al cărei unic interes a fost să ocupe mintea „marii mase” cu pseudo-probleme sau cu supravieţuirea financiară zilnică. „Pâinea şi circul” au aruncat în bezna ignoranţei mai bine de jumătate din „plebea” noastră, programul naţional de „imbecilizare” continuând şi astăzi şi înregistrând succese răsunătoare.

Ca efect, criza culturală nu a făcut decât să „re-poziţioneze” sub-categoriile delimitate de axele cunoaşterii şi moralităţii – respectiv, intelectualii, pseudo-intelectualii, „inocenţii” (un fel de zombi de pe plaiurile mioritice) şi fariseii⁸, atât în cadrul elitelor, cât şi în cel al marii mase. Specificitatea crizei culturale a societăţii româneşti constă tocmai în faptul că proporţiile în care sub-categoriile se raportează la elementele acesteia sunt diferite – în timp ce în clasa elitelor domină pseudo-intelectualitatea şi fariseismul, „marea masă” este dominată de intelectuali şi de „inocenţi”, care „aspiră” la statutul „total” de zombi.

Chiar dacă „intelectualul nu va mai avea rolul proeminent pe care l-a avut în secolul XX”⁹, impactul acţiunilor acestuia este semnificativ tocmai pentru că, în cazul României post-comuniste, renaşterea intelectualităţii evidenţiază potenţialul de schimbare a societăţii. Intelectualitatea românească, fie că acceptă sau nu, trebuie să poarte încă „stindardul”.

Totuşi, numeroasele ipostaze ale intelectualului în societatea românească ne fac să ne întrebăm de ce continuă procesul de „zombificare” a naţiunii române. Să fie oare pentru că românul de rând preferă să-şi urmărească „fernanzii” şi „carmencitele” sau vedetele de maidan, în loc să acorde atenţie luărilor de poziţie ale intelectualităţii, cel puţin în momentele critice? Sau pentru că acelaşi român de rând s-a săturat să se hrănească cu iluzii şi, conform ritualului mioritic, îşi acceptă moartea lentă sub loviturile perfide ale unei mass-medii degradate şi aservite?

În acelaşi timp, este trist că intelectualii au epuizat toate tipurile de reacţie la degradarea politicului, a instituţiilor şi a mass-media. Astfel, până şi intelectualii au obosit, pradă luptei continue cu morile de vânt, şi nu mai au puterea să contribuie la identificarea şi realizarea binelui comun prin dezbatere publică. De asemenea, este trist că intelectualii nu posedă nici ziare, nici televiziuni şi se limitează la a gândi câteodată cu glas tare, trăind un balans imposibil între o viaţă publică ce îi falsifică şi înclinaţia de a fi cu ei înşişi şi cu cei în care se recunosc¹⁰. Nu în ultimul rând, este trist că, treptat, vocile intelectualilor sunt estompate de cele ale pseudo-intelectualilor.

Pseudo-intelectualitatea nu are, în toate cazurile, de-a face cu prostia. Dim­po­trivă, tot pseudo-intelectuali sunt şi „capacităţile” puse în slujba „răului” şi agramaţii care stau seară de seară pe ecranele televizoarelor, ambele tipuri de indivizi influenţând valoarea ratingului. În timp ce agramaţii sunt uşor de reperat, capacităţile din sfera pseudo-intelectualităţii pot fi descoperite raportându-ne la reperele privind ceea ce nu trebuie să fie intelectualul, trasate atât de Liiceanu sau de Patapievici – „a fi intelectual nu este un fel de paşaport de audienţă şi de vizibilitate publică, pe care îl capeţi în funcţie de cine ştie ce merite”¹¹, astfel încât „intelectualul nu este analistul de serviciu” sau „omul” unui politician¹².

„Inocentul”, este produsul promovării „bârfei” la nivel naţional¹³, fie că este vorba de subiectele de mahala sau de serialele importate din alte colţuri ale lumii. Acesta „trăieşte” pasional păruielile din presă ale vedetelor mondene („beizadele”, „copii minune”, „de aur” ş.a.m.d.) dar nu îi pasă că o duzină de oameni îi „confiscă” libertatea de a gândi, oferindu-i pâine (a se citi mici şi bere) şi circ. Psihologia zombificării „inocenţilor” are la bază însuşi principiul fundamental al piramidei lui Maslow – atâta vreme cât omul nu îşi poate satisface trebuinţele aflate la baza piramidei (hrană, siguranţă), nu le resimte cu intensitate pe cele superioare (auto-realizare). Dramatismul „inocentului” constă în faptul că tinde spre irecuperabilitate, întrucât „sistemul de educaţie, oricât s-ar reforma, nu [...] se poate lupta cu efectele devastatoare ale emisiunilor curente din televiziunile române”¹⁴.

Fariseul este politicianul care fură tot ce se poate fura, chiar şi suflete, sau jurnalistul care îşi lasă conştiinţa la uşa luxoasei sale locuinţe când pleacă la serviciu, sau funcţionarul aflat de partea cealaltă a ghişeului, pentru care noţiunile de respect sau bun-simţ nu au nicio valoare. Cinismul fariseului derivă din faptul că ştie că nu poate fi pedepsit, că sistemul se „urneşte” prea greu şi prea târziu pentru a-l „strivi”. Fariseul îşi expune „forţa” şi „imunitatea” la fiecare contact cu ceilalţi exponenţi ai societăţii civile. De ce este un produs al crizei culturale? Pentru că universul lui este construit în jurul imoralităţii, ca reper absolut în planul valoric.

Prin prisma celor enunţate, criza culturală are un impact asupra societăţii mult mai puternic decât cea politică sau socio-instituţională, atât prin durabilitatea efectelor, cât şi prin faptul că a „contaminat”, într-o proporţie însemnată, elitele actuale (politice sau instituţionale), blocând astfel, cel puţin pe termen mediu, „construirea” unui proiect de modernizare de sus în jos, specific României din punct de vedere istoric.

Totodată, un sistem educaţional degradat şi cu un continuu caracter „experimental” oferă perspective destul de pesimiste asupra gestionării acesteia, la nivelul întregii societăţi. Având în vedere că celelalte două crize pot fi „decriptate” numai cu „cheia” culturală, perspectivele pesimiste se aplică şi în cazul acestora.

După „revelarea” tarelor societăţii româneşti contemporane, cititorul acestui articol s-ar putea întreba cum am reuşit să „accedem” în „cluburi selecte” ca NATO şi UE. E timpul să realizăm că intrarea în cele două organizaţii s-a făcut mai degrabă sub semnul imperativelor geopolitice, decât prin prisma realizărilor naţionale şi să abandonăm speranţele noastre privind rezolvarea sine die a dezastrului intern pe fondul accesului în „marea familie europeană”. Nu vreau să minimalizez eforturile depuse de anumite segmente ale statului pentru integrarea europeană şi euro-atlantică, doar ţin să punctez că ar fi trebuit să mai aşteptăm „câţiva” ani această şansă, dacă s-ar fi luat în considerare strict „starea naţiunii” române.

În noiembrie 2007, cu ocazia unei conferinţe organizate de către Institutul Cultural Român la Wilson Center, în capitala Statelor Unite, scriitorul Ken Jowit a evidenţiat oportunitatea istorică oferită României: “Prin afilierea la NATO şi prezenţa în UE, România se bucură de o situaţie politică şi militară mai bună decât tot ce a cunoscut ea de cinci sute de ani încoace. Astfel încât, deşi, cu siguranţă, totul e de criticat în politica voastră internă (se adresa românilor prezenţi în sală), nu uitaţi nicio clipă imaginea de ansamblu: imaginea de ansamblu este că vă aflaţi într-o situaţie politico-militară mai bună decât tot ce a cunoscut România de o jumătate de mileniu. Este momentul vostru”.

Problema noastră, a românilor, este că, ne-am învăţat în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism ca „altcineva” să ne rezolve problemele. Astfel, în momentul de faţă, după ce că prin absenteism şi neimplicare, încredinţăm unor aleşi de calitate îndoielnică momentul pe care străbunii noştri paşoptişti au îndrăznit doar să-l viseze, în „pauzele” electorale ne retragem pe „tărâmul” vieţii obişnuite şi ne auto-flagelăm pentru a ne „hrăni” mentalitatea de victime.

BIBLIOGRAFIE
ALMOND, Gabriel, „Comparative Political Systems”, Jurnal of Politics, XVIII (1956):2
CERNEARemus, „Reforma clasei politice din România este aproape imposibilă în condiţiile actuale (I)”, blogul ROcultura, http://www.rocultura.ro/?p=69, accesat 20.09.2009
CIREAŞĂ, Doru, „Moody’s prevesteşte dezastrul României: ne va lua 40 de ani să ajungem din urmă UE”, Cotidianul 171 (2009), http://cotidianul.ro/moody_s_prevesteste_dezastrul_romaniei_ne_va_lua_40_de_ani_ sa_ajungem_din_urma_ue-96891.html, accesat 20.09.2009
LIICEANU, Gabriel, emisiunea „Discuţia de luni” (22.06.2009), realizată de HotNews.ro şi RFI şi moderată de Dan Tapalagă, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5847212-video-audio-gabriel-liiceanu-despre-cum-poate-progresa-romania.htm, accesat 20.09.2009
PATAPIEVICI, Horia-Roman, „Fără competenţe nimic nu funcţionează; fără caractere totul se iroseşte”, 22 949 (2008), http://www.revista22.ro/fara-competente-nimic-nu-functioneaza-fara-caractere-totul-se-iroseste-4549.html, accesat 20.09.2009
RADU, Alexandru, „Politicienii au două feţe”, Adevărul 5931 (2009):11.
STANOMIR, Ioan, „Pentru o Nouă Republică”, 22 1017 (2009), http://www.revista22.ro/pentru-o-nou259-republic259-6495.html, accesat 20.09.2009.

AURORA MARTIN – Consilier superior comunicare şi relaţii internaţionale Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, redactor revista „Sfera Politicii”, doctorand Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti, masterat Politici Publice, masterat Gen şi Integrare Europeană, masterat Relaţii Internaţionale, absolvent al Centrului de Jurnalism Independent, absolvent al Institutului Diplomatic Român, absolvent şi cercetător al G.C Marshall European Center for Security Studies.

 sus