20 de ani de la căderea comunismului

Despre dificultatea asumării denumirii de „ţigan”
în spaţiul public românesc

SONIA CATRINA
[Romanian Academy]

Abstract:
This study aims at explaining the nature of various attitudes and social representations in relation to „Roma”/„Gypsies”. The objectives are: to highlight the causes of polarization of the Romanian public space when it comes to that „ethnic group” seen as a whole regardless of each member’s personal, social and cultural identity, to identify patterns of representations and stereotypes against „Roma”/„Gypsies”: This research which explores how Romania accepts its cultural diversity by investigating the representations about „Roma”/„Gypsies” is motivated by the need to identify items underlying the „Roma”/„Gypsies”’ social exclusion and social distance.

Keywords: „Roma”; „Gypsies”; „ethnic minority”; hetero-identification; self-identification

Introducere

Ideea acestui studiu pleacă de la propunerea legislativă iniţiată la 1 septembrie 2010 de deputatul PDL Silviu Prigoană care „vizează revenirea la folosirea exonimului ţigan şi renunţarea la utilizarea endonimului rom (sau rrom) în actele emise de autorităţile publice”¹. Această propunerea legislativă, deşi respinsă 7 luni mai târziu (5 aprilie 2011), a permis formularea unor atitudini diferite, de polarizare a spaţiul public românesc, în special de nemulţumire a unor reprezentanţi ai „minorităţii etnice” în cauză, precum şi a unor organizaţii neguvernamentale interesate de „problema romă”². În sprijinul proiectului său de lege, deputatul Silviu Prigoană a adus argumente de ordin lingvistic funizate de „Academia Română, sub semnătura d-lui acad. prof. dr. Eugen Simion, [care] concluzionează într-un punct de vedere adresat Guvernului României [următoarele]: „având în vedere situaţia grupurilor aparţinând etniei ţigăneşti din Europa şi din spaţiul românesc, Secţia noastră consideră că termenul ţigan reprezintă numele corect al acestei populaţii transnaţionale. În multe ţări din spaţiul european este utilizat fără nici o restricţie un cuvânt având aceeaşi origine, respectiv aceeaşi evoluţie a semnificaţiei cu lexemul românesc: tsiganes în franceză, zingari în italiană, Zigeuner în germană, tzigani în rusă şi polonă, cigany în maghiară, ciganin în bulgară şi sârbă, cigano în portugheză, zigenere în neerlandeză””³, respectiv argumente ale reputatului lingvist George Pruteanu care „scria cu privire la subiect că „nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis, cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu «filtrarea» folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii (n.n. - «rom»): spunem francezilor „francezi”, nu „franse”; spunem nemţilor/germanilor „nemţi/germani”, nu „doici”; belgienilor „belgieni”, nu „belj” ş.a.m.d.””⁴.

Acest studiu pune problema dificultăţii cu care se confruntă sinele văzut din prisma celuilalt, în joc fiind problema acceptării de către majoritate a unei identificări promovate din interior, respectiv pertinenţa unei denumiri impuse de majoritate şi consecinţele utilizării uneia sau alteia dintre denumiri în sfera publică. Dificultatea cu care se confruntă spaţiul public românesc constă în dilema asociată utilizării în mod corect, nu din punct de vedere lingvistic sau gramatical, ci al respectării diversităţii sociale şi culturale, a unui cuvânt care să-i desemneze pe membrii acestei „minorităţi etnice”, fără a se considera aceasta o atitudine de discriminare. Este vorba despre utilizarea termenului „rom”, preferat în interior de către unii dintre membri, respectiv a celui de „ţigan”, exonim neacceptat de elite ale „minorităţii” în discuţie. Prin urmare, dat fiind că „aşa-zisa „problema romă” [a devenit] o miză de reflecţie şi de protest şi o ţintă pentru acţiunea publică”⁵, că este vorba despre spaţiul românesc sau cel comunitar, considerăm că este esenţial să analizăm modul în care este acceptată şi recunoscută diversitatea culturală în România, ţară declarat multiculturală⁶ şi în special să investigăm modul în care se construiesc reprezentările în legătură cu „romii”/„ţiganii” în spaţiul public. Abordarea acestei teme este deci o necesitate impusă de contextul intern, putând constitui un important suport în găsirea căilor de schimbare a mentalităţilor în legătură cu „romii”/„ţiganii”.

Formulăm următoarele întrebări: Cum se construiesc reprezentările colective în raport cu această „minoritate etnică”? Poate genera originea o structurare a spaţiului identitar naţional şi sentimente de dispreţ sau chiar respingere a unei „minorităţi etnice”? Care sunt mecanismele cognitive care stau la baza reprezentărilor sociale în legătură cu „romii”/„ţiganii”? Ce efecte ar putea avea asumarea, respectiv recunoaştera unei anumite identităţi („rom” vs. „ţigan” şi invers) în spaţiul public? Care sunt motivaţiile pentru o identificare sau alta şi care sunt mecanismele sociale puse în joc în cazul asumării uneia dintre identificări?

Facem ipoteza că identificarea unei apartenenţe categoriale în cazul „romilor”/„ţiganilor” ţine de un habitus ale cărui rădăcini sunt ancorate istoric şi social. Acest fapt duce la formularea unei relaţii conflictuale între „majoritari” şi „minoritari”, accentuează distanţa socială, punând o graniţă în depăşirea unei crize sociale, nu numai naţionale, ci şi comunitare. Abordarea noastră are rădăcini în teoria lui Bourdieu⁷ (1980: 87, 88). În concepţia sociologului francez, conceptul de „habitus” se referă la un set de dispoziţii care generează practici şi percepţii individuale sau colective, are căror limite sunt constituite istoric şi social, „habitusul” fiind procesul complex prin care „noi suntem în acelaşi timp acţionaţi şi pe cale să acţionăm”⁸. Aceste dispoziţii există în, prin şi din cauza practicilor actorilor şi interacţiunii acestora cu ceilalţi şi cu mediul. Din acest punct de vedere, se consideră că reprezentările sunt predispuse, în mod conştient/deliberat sau nu, având rolul de a îndeplini o „funcţie socială de legitimare a diferenţelor sociale”, contribuind astfel la procesul de reproducere socială. Având ca suport această teorie, prin acest studiu dorim să înţelegem dacă „habitus”-ul este responsabil cu reprezentările în legătură cu „grupul etnic” de „romi”/„ţigani”.

Prin acest studiu, ne propunem să identificăm stereotipuri în societatea românească, agenţi sociali care produc discursul în legătură cu „romii”/„ţiganii” căutând să impună referenţi identitari, trecând printr-o analiză a diverselor (hetero)/(auto)identificări reflectate în presă şi căutând referinţe în mediul academic românesc interesat de această problematică. Invocăm, însă, necesitatea extinderii cercetării la nivelul întregii ţări, metoda de investigare prin chestionar putând fi completată cu interviuri semidirijate cu diferiţi membri ai acestei „minorităţi etnice”, luându-se în calcul mai multe categorii de vârstă sau sociale, ceea ce s-ar putea realiza doar prin efortul conjugat al mai multor cercetători.

Urmând exemplul lui Levente Salat⁹, analiza pe care o propunem este de tipul cost-beneficii, de identificare a „celor care „plătesc” (who pays?) şi a celor care „beneficiază” (who benefits?)” de pe urma unor anumite identificări în spaţiul public. Având acest exemplu de investigare, studiul pune în evidenţă factori de risc cu privire la heteroidentificări al căror rezultat ar putea fi pe termen lung adâncirea distanţei sociale şi excluziunea.

Încă din momentul conceptualizării obiectului nostru de studiu, ne-am confruntat cu problema utilizării corecte a terminologiei, motiv pentru care am considerat că este nevoie de o exprimare a propriei poziţii în raport cu diferitele câmpuri ştiinţifice. Utilizând termenul generic de „rom”/„ţigan” pentru a desemna o „minoritate etnică” în spaţiul autohton nu înseamnă nicidecum că ne raliem unei abordări substanţialiste a „etnicităţii”, potrivit căreia se poate identifica o „esenţă” proprie unui grup (trăsături fizice, psihologice şi culturale obiective), sau unei abordări etnocentrice¹⁰ în raport cu care se poate face un clasament al grupurilor pe o scară valorică. Respingând o astfel de gândire maniheistă care a stat la baza împărţirii lumii în rase, celălalt inferior fiind adesea caracterizat drept „barbar”, „sălbatic”, „nedezvoltat”, „necivilizat” etc., nu-i considerăm pe „romi”/„ţigani” drept „entitate socioculturală obiectivă”. Pe de altă parte, luăm în calcul că orice grup face referire la un ansamblu de indivizi care au „conştiinţa de apartenenţă” la grupul respectiv, dar a căror identitate este în continuă construcţie şi devenire, idee împământenită deja în câmpul studiilor culturale. A plasa „romii”/„ţiganii” într-un grup omogen este un demers nepotrivit care ar însemna ignorarea unor aspecte ale diversităţii istorice, sociale şi culturale ale acestora, cu atât mai mult cu cât în interiorul acestui grup prezent pe teritoriul României au fost înregistrate numeroase comunităţi, acestea diferenţiindu-se după dialect, respectiv ocupaţiile tradiţionale. Aderăm mai degrabă la o abordare a „minorităţii etnice” drept construcţie socială a unei forme de clasificare printre altele. De asemenea, situând membrii acestei „minorităţi etnice” în inima unui raport de interacţiune cu celălalt, luăm în calcul producerea socială a alterităţii. Avem ca suport al gândirii noastre teoria antropologului norvegian Fredrik Barth¹¹, care, inspirat fiind de reflecţiile sociologului interactionist american Erving Goffman, arată în „Ethnic groups and boudaries” (1969) că „etnicitatea” nu trebuie nicidecum studiată în raport cu identificarea unei „substanţe” obiective. Din acest punct de vedere, prolifică este o analiză axată pe modul în care se instituie definiţiile, precum şi (re)producerea frontierelor între diferitele grupuri. Pentru Barth¹², nu „diferenţa” constituie „etnicitatea”, ci raporturile/interelaţiile între diferitele grupuri. În lumina acestor abordări ale „etnicităţii”, am recurs la un termen generic în speranţa de a nu cădea în capcana unor teorii ale „etnicităţii” respinse în câmpul ştiinţelor sociale.

Analiza sociologică a percepţiilor porneşte de la un studiu al originii istorice şi geografice a „romilor”/„ţiganilor” prezentată în studii de specialitate, reprezentativă în acest sens fiind contribuţia reputatului istoric Viorel Achim¹³. Continuăm printr-o analiză etică a reprezentărilor în legătură cu „romii”/„ţiganii”, respectiv emică a imaginii de sine. Urmează reacţia din interior în legatură cu una sau alta dintre denumiri. Intersectarea diverselor puncte de vedere/reprezentări/atitudini etc. va constitui partea de concluzii a acestui studiu.

Fabricarea culturală a diferenţei

În studiile de specialitate nu există un consens cu privire la o dată exactă de înregistrare a „romilor”/„ţiganilor” în provinciile româneşti, însă se consideră a fi secolul al XIV-lea. Un studiu recent¹⁴ arată că prima atestare în documente româneşti este anul 1385, „pe vremea domnitorului Dan Vodă” care dăruieşte mănăstirii Tismana, printre altele, şi „40 sălaşe de aţigani”. Această perioadă ar coincide cu robia acestora în Ţările Române, stare care a durat până în secolul al XIX-lea (1856) când au fost dezrobiţi sub domnitorul Al. I. Cuza. Nici provenienţa nu poate fi afirmată cu certitudine dat fiind că „romii”/„ţiganii” sunt răspândiţi pe un spaţiu întins, iar modul în care au pătruns în aceste spaţii, „în grupuri mici” se întinde pe o perioadă îndelungată, sec. XI-sec.XIV. Cele mai multe studii vorbesc despre o origine indiană. Procesul de fabricare culturală a diferenţei pleacă astfel de la originea lor. Însă, această perspectivă în esenţă culturalistă nu ia în calcul sedentarizarea unora dintre neamurile de „romi”/„ţigani”, respectiv prezenţa lor în interiorul aceluiaşi stat naţional pe o perioadă îndelungată, nici schimburile şi înteracţiunile permanente inerente, dată fiind nu numai poziţia omului în societate, ci şi natura ocupaţiilor acestora care necesitau contact permanent cu celălalt. Mai mult, studiile arată că în „limba romani”, cuvântul „ţigan” nu există. Acest cuvânt atestat pentru prima oară în Imperiul Bizantin, ar indica o „grupare considerată eretică de către sistemul religios oficial ortodox”¹⁵. Etimologic ar proveni¹⁶ din „athinganos” sau „athinganoy” cu înţelesul de „păgân”, „de neatins” sau „impur”. La termenul „ţigan” s-a ajuns prin pierderea prefixului privativ „a”. În Ţările Române, termenul desemna „starea socială”¹⁷ a celor care au stat în robie jumătate de mileniu. În zilele noastre, robia se consideră a fi unul dintre elementele care au contribuit în mod negativ la pauperizarea acestei populaţii, respectiv contruirea stereotipurilor negative. Viorel Achim, specialist în istoria acestei minorităţi pe teritoriul românesc, vorbeşte despre încercarea de integrare a acestora încă din perioada dezrobirii, proiect compromis parţial o dată cu legea rurală a lui Cuza (1864), fie pentru că nu toţi boierii au fost interesaţi să-i aşeze pe pământurile lor, fie pentru că cei rămaşi nu au făcut faţă noilor provocări economice. În acest sens, istoricul vorbeşte despre „decăderea meşteşugurilor”, respectiv intrarea în epoca industrializării ca elemente care au contribuit în mod negativ la neadaptarea unora dintre aceştia. Fiind în permanenţă „marginalizaţi”¹⁸, îndepărtaţi sub direcţia mareşalului Antonescu care decide „deportarea” în Transnistria (1942), niciodată „recunoscuţi” ca etnie în documentele oficiale în afară de tentativa de a deveni minoritate naţională, „naţionalitate conlocuitoare”¹⁹ în 1948-1949 în perioada guvernului Petru Groza, fără a avea dreptul la o identitate „oficială”, se ajunge la negarea identităţii etnice în comunism prin politica de stat „asimilaţionistă”²⁰. Acest lucru se schimbă însă după Revoluţie când li se recunoaşte statutul de „minoritate etnică”. Identificaţi drept „problema socială”, încă din 1990 unii dintre aceştia intră în interesul autorităţilor, făcând obiectul unor politici sociale. Însă recunoaşterea celuilalt ca aparţinând unui grup diferit de cel naţional nu respinge stigmatizarea acestuia între frontierele statului naţional românesc, aceasta din pricina raportării la aşa-zisele valori ale grupului dominant. Din acest motiv, aşa-zisa incompatibilitate culturală formulată pe baza diferenţelor culturale poate da naştere unor atitudini de dispreţ şi chiar de segregare socială a grupului minoritar în raport cu cel dominant.

Studii de specialitate, în special sociologice, au arătat că identificarea unor diferenţe culturale acţionează drept „cunoaştere raţională”²¹, iar efectul este separarea şi îndepărtarea grupurilor sociale astfel identificate²². Mai mult, cercetători de seamă din România axaţi pe studiul relaţiilor interetnice consideră că, în general, minorităţile sunt discriminate în interiorului statului-naţiune, „recunoaşterea multiculturalismului” este un proces îndelungat, iar schimbarea mentalităţilor se poate face doar prin politici sociale în favoarea „grupului minoritar”. Este şi cazul „grupului etnic” de „romi”/„ţigani” în direcţia căruia s-au îndreptat mai multe proiecte şi politici de intervenţie socială²³ vizând incluziunea în ţara-gazdă. Cu toate acestea, rezultatele obţinute nu au fost întotdeauna pe măsura aşteptărilor. Mai mult, în spaţiul public al reprezentărilor în legătură cu grupul etnic de „romi”/„ţigani” s-a împământenit ideea unei alterităţi fundamentale, imposibil de integrat. La baza unei astfel de gândiri, de opoziţie a contrariilor, se află asocierea grupului etnic în discuţie cu un mod de viaţă care iese adesea din tipare²⁴, cu atribuirea unor valori diferite de cele ale grupului majoritar din cauza „diferenţelor culturale” ireconciliabile. Acest tip de imagine în legătură cu grupul etnic de „romi”/„ţigani” are ca substrat noţiunea de „rasă”, deşi termenul nu apare niciodată formulat ca atare în discursul din sfera publică sau privată. Dar expresii persistente în imaginar de genul „aşa sunt ei”, „nu se pot adapta”, „au un stil de viaţă diferit”, „sunt primitivi” etc. demonstrează incompatibilitatea grupului etnic de „romi”/„ţigani” cu un grup majoritar, diferenţele fiind... culturale sau... psihologice, cu referire la „nerăbdarea” sau „temperamentul irascibil” când sunt în inima unei situaţii conflictuale. Mai mult, un important studiu pentru literatura de specialitate în legătură cu această „minoritate etnică” arată că stigmatizarea este un fenomen larg răspândit, atât în spaţiul autohton, cât şi în Europa, „iar distanţa socială dintre ei şi persoanele ne-rome este semnificativ mai mare decât în cazul altor grupuri etnice.”²⁵ Consideraţi nu de puţine ori drept „borfaşi”, hoţi”, „delicvenţi”, aceste caracteristici, evident negative, atribuite tuturor membrilor unui grup devin trăsături definitorii ale unui grup social, emblematice pentru reprezentările sociale. Înscrierea tuturor „romilor”/„ţiganilor” într-o categorie socială fără a se ţine cont de diversitatea socială şi culturală la nivel de grup şi atribuirea de către ceilalţi a unor judecăţi morale construite în raport cu sensul comun duce la „omogenizarea reprezentărilor” în legătură cu „romii”/„ţiganii”. Efectul direct al acestui tip de practică socială evidentă în interrelaţii este de „etnicizare”²⁶ a acestei populaţii. Graniţele sociale sunt astfel produse, menţinute şi uneori adâncite chiar în sânul societăţii româneşti.

De la heteroidentificare la autoidentificare

Heteroidentificările se răsfrâng asupra autoidentificărilor, în sensul că dimensiunea subiectivă a identităţii, mai precis reprezentările individului în legătură cu grupul etnic din care face parte, este ştirbită, în favoarea altor identificări posibile. Nerecunoscându-se în caracterizări ale grupului etnic, recurente în imaginarul colectiv, atitudinea frecventă a unora dintre membri este de repliere, respectiv asumare a unei identităţi exogene, fie a grupului dominant, fie a unui alt grup minoritar considerat de către „romi”/„ţigani” mai puţin segregat în societatea românească. Astfel, în studii de specialitate se arată că din „instinct de auto-conservare” ²⁷ aceştia îşi pot ascunde identitatea etnică, mai ales în contact cu alte grupuri etnice, deşi, în alte contexte, identitatea etnică poate fi „puternic pronunţată”²⁸. Acest lucru este evident şi dacă ne raportăm la recensământul din 2002²⁹ când s-au autoidentificat în „grupul minoritar” de „romi”/„ţigani” doar o parte dintre membri, în realitate, potrivit estimărilor sau heteroidentificărilor, procentul depăşindu-l cu mult pe cel real, numărul acestora fiind de aproximativ 2 milioane şi jumătate. În astfel de cazuri în care „individul îşi respinge sau îşi ocultează identitatea reală (...) [iar] eul fictiv ia locul eului autentic”,³⁰ imaginea despre sine nu este una pozitivă din cauza percepţiilor celor din grupul majoritar, iar includerea în grupul dominant se face prin conştientizarea unei diferenţe, apoi negarea acesteia şi încoporarea unei identităţi diferite. Aceeaşi situaţie, de refuz de identificare, este semnalată şi în cazul recensământului din 1992, într-o importantă cercetare realizată de sociologul Mircea Kivu în cadrul echipei de la Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, în 2001. Acesta arată că „romii”/„ţiganii” au o „percepţie pozitivă” faţă de ceilalţi, dar negativă faţă de propria persoană.³¹ O astfel de reacţie poate fi interpretată şi ca aspiraţie către valorile grupului dominant, percepute ca superioare. Mai mult, reacţii de genul „povestea mea nu este una de succes, ci una normală [deşi] se pare că tot ce ajunge in normalitate şi se leagă de romi e poveste de succes. Asta pe mine mă scoate din sărite! Suntem aşa cum sunt ceilalţi.”³², venită din partea unui reprezentant al „minorităţii etnice” în discuţie nu poate fi interpretată ca negare a apartenenţei la grup, căci „Dumnezeu m-a lăsat rom pe lumea asta, ca om...”. Aceasta indică mai degrabă o fatalitate a „romilor”/„ţiganilor”, aceea de a nu-şi putea depăşi condiţia, împiedicaţi fiind şi de reprezentările din imaginarul colectiv. Însă vina de a fi „murdari”, „urât mirositori”, „nespălaţi”, „împuţiţi”³³, „needucaţi”, „necivilizaţi”, chiar „sălbatici” sau „primitivi” etc. nu le aparţine căci au fost ţinuţi într-o astfel de stare veacuri întregi. „Generaţia încălţată” faţă de cea „desculţă” atrage atenţia asupra stării sociale în care se găseşte marea majoritate a membrilor grupului respectiv. Apartenenţa la o astfel de stare este astfel expresia unui „determinism social”. Ceea ce trebuie înţeles în legătură cu „romii”/„ţiganii”, este faptul că sunt „oameni, cu bune si rele. Unii fură, alţii nu, unii sînt muzicali, alţii nu.”³⁴, precum majoritarii. Heteroidentificarea drept „necivilizaţi”, „primitivi”, se transformă într-un complex: „E un complex şi asta se poate vedea la multe persoane de etnie romă. Intră într-o defensivă în care ajung să spună că sunt oameni.”, aceasta pentru că în general procesul de internalizare al reprezentărilor despre sine înglobează conştiinţa apartenenţei la un grup, precum şi atributele acestuia în imaginarul colectiv. În cazul în care imaginea în legătură cu sinele este una pozitivă, lucru valabil pentru cei al căror status este recunoscut, identificarea se face prin raportarea la mai multe grupuri, cel etnic, dar şi cel majoritar. În astfel de situaţii, includerea în grupul minoritar se face prin conştientizarea, chiar în interiorul grupului, a unei diferenţe care poate să fie fixată într-o „esenţă”, de genul: aspect fizionomic, care creează sentimentul apartenenţei la „grupul etnic”, în timp ce includerea în grupul majoritar se explică prin asumarea cetăţeniei: „Eu sunt ţigan, dar sunt şi român. Mă certifică culoarea³⁵. Şi faptul că sunt cetăţean al acestei minunate ţărişoare”³⁶. Mai mult, curentul potrivit căruia ar exista un exotism al „ţiganilor”, larg difuzat în literatura română³⁷, este infirmat de membri ai acestei „minorităţi etnice”. Unii dintre aceştia apreciază că tocmai trăsăturile feţei şi culoarea pielii, deloc frumoase, sunt elemente de identificare a unei persoane ca aparţinând grupului etnic de „romi”/ţigani”. Iată deci că ideea de „rasă” este prezentă chiar în sânul reprezentărilor membrilor „minorităţii etnice” la care ne referim. Fixarea diferenţelor într-o „esenţă” se face astfel chiar din interiorul grupului.

Asumarea denumirii de „rom”/„ţigan” din interior

Argumente din interior în susţinerea denumirii de „rom”, ca „new emerging ethnic identity”³⁸, fac referinţă în special la originea grupului, reală sau inventată: „se doreşte înlocuirea unui nume al unei etnii care, mă rog, chiar dacă este controversată, ăsta e numele ei. Ei se cheamă romi înainte ca să existe România sau Ţara Românească, asta înseamnă undeva la sfîrşitul secolului al IX-lea, începutul secolului al X-lea, cînd au pornit ei spre Europa.³⁹ Vechimea unuia dintre termeni în raport cu celălalt este un alt argument în favoarea unei anume identificări: „Termenul are o provenienţă străveche. Vine de la o regiune din India: Romastan. Se pare că aia e regiunea de baştină a ţiganilor. De fapt, nici asta nu prea contează... În fine, cât nu e vreun sens peiorativ, îmi poţi spune atât „rom”, cât şi „ţigan”. Pe mine nu mă deranjează deloc. Probabil, ghinionul majoritarilor este că denumirea de „rom” seamănă foarte mult cu cea de „român”. Să nu uităm însă că suntem cu toţii cetăţeni ai acestei ţări. Infractorii nu au culoare etnică”⁴⁰. Potrivit acestei declaraţii nu forma contează, ci fondul care nu este cu nimic diferit de cel al majorităţii căci „atîta timp cît eşti integrat în societate şi îţi vezi de treaba ta, lumea te judecă după fapte şi nu după etnia din care vii.”⁴¹ Mai mult, convingerea că termenul de „ţigan”, cu trimiteri în imaginarul colectiv la sensul din greacă al termenului „athinganos” sau „athinganoy” care „la origine înseamnă a nu te atinge, paria societăţii”⁴², a pierdut prefixul privativ, nu însă şi sensul negativ, îi face pe unii membri ai acestei „minorităţi etnice” să afirme că : „Pe mine nu mă deranjează în nici un fel nici rom, nici ţigan. Pentru mine e mai ok ţigan, dacă mă întrebi, parcă îmi sună mai bine. Rom mie mi se pare o făcătură. Eu i-aş pune pe ei să traducă „rom”, să văd cum traduc. Pariez pe ce vreţi voi că o să traducă în ţigan. Atunci tot acolo ajungem.”⁴³. În încercarea de a potoli taberele susţinând unul sau altul dintre termeni, un reprezentant al „minorităţii etnice” propune ca „denumirea de «rrom», să fie schimbată în cea de «indirom», întrucât poporul nostru este originar din India”⁴⁴, compus prin abrevierea termenilor „indian” şi „român”.

Concluzii

Studiul realizat ne-a oferit informaţii relevante despre reprezentările sociale emergente în spaţiul public românesc, pertinenţa impunerii, respectiv a asumării unei identificări şi consecinţele acesteia. Ne-a oferit de asemenea posibilitatea de a explora jocul interacţiunilor între „majoritari” şi „minoritari”, precum şi procesele prin care identităţile grupale, plurale prin definiţie, pot fi produse, modificate atât din exterior, cât şi din interior.

Analiza a arătat că dezvoltarea sentimentului propriei identităţi se raportează în general la punctul de vedere al celuilalt responsabil cu producerea definiţiilor în legătură cu sinele, dar şi la modul în care fiecare înţelege să interacţioneze, respectiv să se comporte în societate. Persistenţa stereotipurilor negative, datorate în mare parte „condiţiei sociale inferioare şi marginale”⁴⁵, conduce la ideea că factorii socio-economici sunt relevanţi în identificarea unui individ din exterior din punct de vedere social. Acest aspect cu importanţă majoră în dinamica relaţiilor interetnice impune deci ca intervenţia socială să se îndrepte în această direcţie. Pe de altă parte, e clar că între cei doi termeni se impune referinţa la denumirea de „rom” faţă de cea de „ţigan” înrădăcinată istoric în cadrul unui proces de fabricare culturală a diferenţei, cu referire la un statut, respectiv o stare socială precară sau chiar de „sărăcie absolută”. Mai mult, termenul „rom”/„rrom” ⁴⁶ care etimologic ar proveni⁴⁷ din cuvântul prakrit „dom”, cu sensul de „om”, coroborat cu declaraţii din interior, marchează în special dorinţa de recunoaştere nu a unei specificităţi culturale, ci a naturii umane a membrilor „minorităţii etnice” în discuţie. Aceasta este în fapt căutarea recunoaşterii şi acceptării în sânul societăţii româneşti, precum şi reafirmarea ideii diversităţii membrilor acestei „minorităţi etnice”. Prin însuşirea denumirii de „rom” se formulează şi aspiraţia către o nouă condiţie, în general de emancipare, diferită deci de condiţia de „ţigan”, cu conotaţii negative în societatea românească, precum şi nevoia incluziunii a celui care în timp a fost şi încă mai este un marginal. Mai mult, atribuirea de către „majoritate” a unei denumiri nedorite de „minoritate”, chiar dacă aceasta ar fi în raport cu sensul istoric sau durata folosirii în timp, are perdanţi în ambele tabere, rezultatul fiind acelaşi: de perpetuare a marginalizării şi adâncire a distanţei sociale. Aceasta ar însemna şi încălcarea declaraţiei din sloganul „Nothing About Us Without Us”/„Nimic despre noi, fără noi”⁴⁸, similară angajamentului părţilor. Înţelegem în cele din urmă că nu recursul la una sau alta dintre denumiri rezolvă problemele de discriminare cu care se confruntă „romii”/„ţiganii”, respectiv starea precară, marginalizarea şi segregarea, ci efortul de ambele părţi către o integrare reală.

Bibliografie
Achim, Viorel, The Roma in Romanian History (Budapesta: Central European University Press, 2004).
Barth, Fredrik, „Les groupes ethniques et leurs frontières”, în Philippe Poutignat şi Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (Paris : PUF, 2008 [1995]), 203-249.
Barth, Fredrik, “Ethnicity and the concept of culture”, în Social Sciences (1995): 1-14, http://www.mendeley.com/research/ethnicity-and-the-concept-of-culture/, accesat 26.10.2011.
Bădescu, Ilie, Cucu-Oancea, Ozana (coord.) Dicţionar de Sociologie Rurală, (Bucureşti: Mica Valahie, 2005).
Bourdieu, Pierre, Le Sens pratique (Paris : Éditions de Minuit, 1980) ; Interviu cu Pierre Bourdieu, http://www.dialogus2.org/BOU/habitus.html, accesat 17.06.2011.
Catrina, Sonia, „A fi rom în Europa comunitară. Despre drepturi şi justiţie socială”, Sfera politicii 154 (2010): 43-50.
Centrul de Documentare şi Informare despre Minorităţile din Europa de Sud-Est (CEDIMR-SE), Minorităţile din Europa de Sud-Est. Romii din România, http://www.policy.hu/flora/romii.htm, accesat 3.10.2011.
Decade of Roma Inclusion 2005-2015, http://www.romadecade.org/, 09.11.2010.
Govaris, Christos, Kaldi, Stravoula, „Promoting recognition and acceptance of cultural diversity through cooperative learning in primary school”, http://www.iaie.org/download/turin_paper_govaris.pdf, accesat 27.04.2011.
Grigore, Delia, Neacşu, Mihai, Furtună, Adrian-Nicolae, Rromii... în căutarea stimei de sine: studiu introductiv (Bucureşti: Vanemonde, 2007).
Gusfield, Joseph, „Action collective et problèmes publics”, în Daniel Cefaï şi Dominique Pasquier (coordonator), Les sens du public. Publics politiques, publics médiatiques (Paris: PUF, 2003).
Institutul Naţional de Statistică, http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/cuvvol4.pdf, accesat 13.06.2011.
Kivu, Mircea, „Comentarii pe marginea Barometrului Relatiilor Interetnice. De ce Barometrul Relatiilor Interetnice?”, în Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate. Cercetări şi perspective româneşti, (Cluj: Presa Universitară Clujeană. 2002), 75-84.
Prigoană, Silviu, Proiect de lege, http://prigoana.ro/doc/proiect-de-lege-rom/1%20Scrisoare%20catre%20deputati.pdf, accesat 11.03.2011.
Rughiniş, Cosima, Fleck, Gabor, Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea românească de astăzi (Bucureşti: Human Dynamics, 2008).
Salat, Levente, „Regimul minorităţilor naţionale din România şi contextul internaţional al acestuia”, în Levente Salat (coordonator), Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România. Aspecte legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată, (Cluj-Napoca, Fundaţia Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală – CRDE: 2008), 9-29.
Sandu, Dumitru, Comunităţile de Romi din România. O hartă a sărăciei comunitare prin sondajul PROROMI (Bucureşti: Banca Mondială, 2005).
Stewart, Michael, „Cuvânt înainte”, în Rughiniş, Fleck, Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea românească de astăzi (Bucureşti: Human Dynamics, 2008), VII-X.
Sumner, William Graham, Folkways: A Study of Mores, Manners, Customs and Morals (New York: Dover Publications, 1959 [1907]).

Articole de presă:
http://www.academiacatavencu.info/opinii-comentarii/interviuri/madalin-voicu-sunt-tigan-si-roman-100782.html accesat 28.10.2011.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1001734-europarlamentare-rome-asta-heteroidentificare.htm accesat 28.10.2011.
http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorul-madalin-voicu-e-rom/ accesat 28.10.2011.
http://www.partidaromilor.ro/mass-media/presa-scrisa/138-propunerea-domnului-deputat-nicolae-pun-.html accesat 28.10.2011.

SONIA CATRINA – Licenţă în filologie, Universitatea din Bucureşti, master interdisciplinar în ştiinţe sociale la Şcoala doctorală în Ştiinţe Sociale din Bucureşti, Europa Centrală şi Orientală, doctor în so-ciologie, Facultatea de sociologie şi asistenţă socială, Universitatea din Bucureşti, România, în cotutelă cu Şcoala doctorală în ştiinţe sociale, Universitatea „Victor Segalen”, Bordeaux 2, Franţa, actualmente este cercetător asociat la Institutul de sociologie „Dimitrie Gusti” din cadrul Academiei Române.

 sus