20 de ani de la căderea comunismului

O prietenie cu rezerve.
Eurocomunismul văzut din Republica Socialistă România

EMANUEL COPILAȘ
[West University of Timișoara]

Abstract:
Eurocommunism represented a unique ideological metamorphosis of several communist parties from Western Europe, namely the Spanish, French and the Italian one. It occurred in the second half of the 1970’s, due to a series of circumstances briefly analyzed in this essay. Eurocommunism is not to be confounded with social-democracy, although the two left wing currents share important characteristics. But how did Eurocommunism look in the eyes of an orthodox Leninist regime, like that of the Socialist Republic of Romania? Ambivalent, as we are about to find out.

Keywords: romantic Leninism; systemic Leninism; Eurocommunism; international politics; ideology

Orientarea internaţională a leninismului romantic: disidenţă calculată şi diplomaţie de prestigiu

Regimurile de tip leninist, analizate magistral de către Kenneth Jowitt¹, au în comun faptul că se „insulează” în raport cu societăţile pe care le conduc, încercând să le imprime în acelaşi timp idealul revoluţionar de care sunt animate. În cazul lor, ideologia şi politica sunt inextricabil legate. Inamicul: toţi şi tot ceea ce nu subscrie mijloacelor şi scopului final, acela al instaurării revoluţiei globale. Spiritul „burghez” sau „mic-burghez”, cu alte cuvinte. Soluţia: asedierea permanentă, preponderent propagandistică dar şi politică sau militară, când se consideră necesar – a realităţii şi modului „burghez” de a gândi, atât a lumii exterioare, „imperialistă” sau non-leninistă (deocamdată, cel puţin, deoarece „legile istorice” pe care partidele de tip leninist pretind că le-au descoperit şi acţionează în baza conform inevitabilei teleologii revoluţionare), cât şi, mai ales, a societăţilor în interiorul cărora se găsesc. Numai dezvoltarea unei „conştiinţe socialiste” proprie „omului nou” putea eradica contactul cu şi atracţia fatală a „lumii burgheze”; în absenţa acestei metamorfoze psihologice, revoluţia, naţională şi, respectiv, internaţională, era compromisă.²

Sigur, cu timpul, regimurile leniniste şi-au pierdut fervoarea revoluţionară, devenind interesate mai degrabă de stabilitate politică decât de aventuri internaţionale cu final incert şi chiar periculos. Nu şi leninismul romantic, prin care înţeleg ideologia comunismului românesc în timpul „epocii Ceauşescu”, ne-echivalabilă cu psihologia secretarului general al PCR, deşi centrată, cum era de aşteptat, în jurul concepţiilor acestuia.³ Leninismul romantic dezvoltă o formă tot mai intransigentă, din motive complexe, care nu pot fi detaliate aici din raţiuni de spaţiu, pe măsură ce regimurile leniniste est-europene şi însăşi Uniunea Sovietică se „îmburghezeau”: deveneau, altfel spus, mult mai relaxate şi uneori aproape indiferente faţă de ideologia oficială, fapt care, în logica leninistă clasică, nu putea însemna decât capitularea în faţa „duşmanului de clasă”.⁴ Leninismul romantic reprezintă un construct ideologic sui-generis care încorporează elemente de romantism filosofic german, naţionalism exacerbat şi chiar fascism, toate acestea aflându-se desigur într-o filieră ideatică indeniabilă: romantismul german a creat ideea naţională în forma ei modernă, care în secolul XIX s-a combinat şi cu idei democratice, dar a dezvoltat şi ramificaţii extrem naţionaliste, care au servit, în timp, ca pepinieră ideologică pentru maturarea fascismului, dezvoltându-se însă şi în paralel cu acesta, sub o diversitate de forme.

Atât în plan naţional, cât şi internaţional, leninismul romantic uzitează, ca orice alt tip de leninism, termeni „burghezi” ca formă: democraţie, drepturile omului, democratizare internaţională etc., injectându-le însă un conţinut semantic propriu. De aceea, posibilitatea comunicării autentice, în sens habermasian, dintre un regim leninist şi unul „burghez” este extrem de redusă: leninismul nu face decât să recupereze formulări „burgheze” şi să le integreze într-o logică discursivă proprie, articulând un contradiscurs prin care încearcă să delegitimeze gândirea „burgheză” folosindu-i ideile drept arme cu care o atacă permanent, reproşându-i inexistenţa şi mimarea ipocrită a unei democraţii imperfecte, care avantajează exclusiv „clasele dominante”şi perpetuează astfel „exploatarea” socială şi politică a „maselor”, a unor false drepturi ale omului, drepturile individuale oferite de „burghezie” neînsemnând nimic în absenţa celor sociale – dreptul la muncă, la odihnă, la participare reală, în sens leninist, la conducerea societăţii – pe care capitalismul rapace şi inuman nu le-ar fi asigurat populaţiei, şi lista poate continua. Nu consider deci că am avea de-a face cu o „ambiguitate fundamentală”⁵ între planul intern (represiv) şi cel extern (prezumtiv democratic) al comunismului românesc, ci mai degrabă cu o urmărire consecventă a propriilor interese în două medii total diferite, unul aflat sub controlul PCR (intern), celălalt nu (extern), fapt care se traducea prin necesitatea unor abordări aparent disjuncte, însă ferm circumscrise aceleiaşi ideologii, a politicii interne, respectiv a politicii externe.

În sfârşit, disidenţa calculată, pe care am analizat-o în altă parte⁶, reprezintă pragmatismul abil al Republicii Socialiste România (RSR) în raport cu Uniunea Sovietică, stat cu care nu se va afla, din motive preponderent economice, în relaţii cordiale, şi de la care va încerca să extragă un maxim de beneficii, politice în primul rând, folosind ca pârghie de şantaj relaţiile foarte bune ale Bucureştiului, cel puţin în anii ’60 şi ’70, cu Occidentul. Diplomaţia de prestigiu, pe de altă parte, poate fi înţeleasă ca ambiţia regimului Ceauşescu, romantică în esenţă, deoarece făcea apel la ideea de erou a lui Ceauşescu, de „Făt Frumos” aflat în luptă cu „balaurii lumii moderne”⁷ – de a se implica în evenimente internaţionale de prim rang fără a deţine posibilităţi efective de a le influenţa cursul, urmărind cu adevărat doar obţinerea şi fructificarea capitalului de imagine acumulat din astfel de acţiuni. Parafrazându-l pe Paul Niculescu-Mizil, diplomaţia de prestigiu poate fi înţeleasă şi ca diplomaţie centrată pe a „fi[] în zonă”.⁸

Eurocomunismul. Repere ideologice şi politice

În primii ani după 1965, data preluării puterii de către Ceauşescu, RSR a reuşit să devină o prezenţă vizibilă pe scena internaţională datorită unor acţiuni de politică externă sfidătoare la adresa Moscovei, de care era totuşi legată, oricât s-ar fi străduit să îl repudieze, de un indeniabil cordon ombilical ideologic şi politic. Astfel, a fost primul stat comunist est-european care a recunoscut şi iniţiat relaţii la nivel de ambasadă cu Republica Federală Germană (RFG). A refuzat să condamne, în cadrul ONU, aşa cum au făcut toţi ceilalţi sateliţi sovietici, Israelul pentru declanşarea războiului de „şase zile” din 1967. Tot în acelaşi an, RSR a primit, prin intermediul ministrului de externe, preşedenţia unei sesiuni a Adunării Generale a ONU, favoare aproape inimaginabilă pentru un stat comunist.⁹ Implicaţiile politice ale unui astfel de comportament internaţional nu au întârziat să apară. Deşi a fost invitată să participe la conferinţa partidelor comuniste europene de la Karlovy Vary, desfăşurată în aprilie 1967, România a „boicotat-o”, alături de Albania şi Iugoslavia, prin refuzul de a se prezenta.¹⁰. „Am considerat reuniunea de la Karlovy-Vary un mijloc de presiune colectivă împotriva noastră”, se destăinuie Paul Niculescu Mizil.¹¹ În timpul conferinţei de la Karlovy Vary, conducerea română va găzdui, ostentativ, o delegaţie chineză care va vizita RSR din partea „«Asociaţiei prieteniei chinezo-române»”.¹² Gestul transmitea un mesaj geopolitic lipsit de ambiguitate: presiunile, reale sau potenţiale, asupra RSR având ca sursă partea europeană (şi sovietică) a lumii comuniste vor fi contracarate prin înclinarea Bucureştiului înspre polul asiatic al aceleiaşi lumi comuniste. Nu va fi nici prima, nici ultima oară când Ceauşescu va paria pe „cartea chineză” în relaţiile sale cu „lagărul socialist”.

Din multe puncte de vedere, conferinţa partidelor comuniste europene consumată în Berlinul de Est nouă ani mai târziu s-a diferenţiat substanţial de precedenta. Conducerea sovietică spera, aşa cum reuşise parţial în 1967, să-şi reafirme rolul de vioara întâi a lumii comuniste, măcar în spaţiul european. Un deziderat la a cărui lipsă de materializare Brejnev a asistat aproape neputincios. Numai desele tergiversări ale programului şi amânări ale datei conferinţei stau mărturie în acest sens. Presiunile sovietice, pe de o parte, şi reconfigurarea ideologică a Partidului Comunist Francez (PCF), pe de altă parte, au reprezentat principalele premise ale unei turnuri ideologice, şi nu mai puţin politice – de proporţii pentru partidele comuniste occidentale. Renunţând la conceptul de „dictatură a proletariatului”, cu ocazia Congresului PCF din februarie 1976, secretarul general George Marchais şi-a atras oprobiul Moscovei, dar şi pe cel al altor regimuri leniniste est-europene.¹³ Raţiunile lui Marchais au fost simple: „dictatura proletariatului” reprezenta un concept revolut, a cărui valabilitate, indiscutabilă într-o anumită etapă a dezvoltării mişcării comuniste globale, devenise în prezent chestionabilă. În plus, însuşi termenul „dictatură” avea prea multe conotaţii negative, fasciste în primul rând, pentru a-şi găsi un loc legitim în vocabularul politic al contemporaneităţii. Dincolo de aspectele ideologice, izolarea PCF pe scena politică franceză a jucat un rol central în decizia lui Marchais de a abandona conceptul: partidul pe care îl conducea ar fi avut mult mai mult succes în politica internă dacă ar fi putut încheia alianţe electorale cu celelalte partide politice franceze. Frustrat de aderenţa socială, pe de o parte, şi de incapacitatea politică autoimpusă practic, pe de cealaltă parte, Marchais a ajuns la concluzia că PCF trebuie să devină parte a scenei politice plurale a celei de-a cincea republici.¹⁴

Cu un an înaintea conferinţei mai sus amintite, desfăşurată câteva luni mai târziu, la care li s-a adăugat şi Partidul Comunist Spaniol (PCS), PCF împreună cu Partidul Comunist Italian (PCI) au redactat un document prin care făceau publice, unui public mai mult ca sigur consternat, noile convingeri care le animau:

„sprijinul «pentru pluralitatea partidelor politice, pentru dreptul la existenţă şi activitate a partidelor de opoziţie, şi pentru alternarea democratică dintre majoritate şi minoritate.» Eventuala construire a unei ordini socialiste în Italia şi Franţa ar fi fost caracterizată de «o democratizare continuă a vieţii economice, sociale şi politice,» în timp ce libertăţile burgheze existente ar fi fost «garantate şi dezvoltate». Declaraţia continua: «Aceasta se aplică libertăţii de gândire şi expresie, presei, întrunirilor şi asocierilor, demonstraţiilor, liberei circulaţii a persoanelor în ţară şi în străinătate, inviolabilităţii vieţii private, libertăţii religioase.» Pleda de asemenea pentru «libertatea completă de expresie pentru curentele filosofice, culturale, şi opinia artistică.» Într-un context regional, dincolo de cel naţional, cele două partide s-au angajat să promoveze «acţiunea comună a partidelor comuniste şi socialiste, a tuturor forţelor democratice şi progresive a Europei [Occidentale]»”.¹⁵

Astfel s-a născut ceea ce ulterior a fost numit eurocomunism. În termeni ideologici, se poate observa că eurocomunismul nu conţine nici o urmă de leninism, ceea ce este de-a dreptul intrigant pentru nişte partide care se proclamă, totuşi, comuniste. În ciuda acestui fapt, nu este vorba, în cazul PCF, PCI sau PCS, de o ruptură totală faţă de trecut, ci mai degrabă de o maturizare politică într-un cadru cultural, economic şi politic total diferit de cel est-european. Dacă ne amintim că, încă de la începutul anilor ’60, liderul comunist italian Palmiro Togliatti discuta despre „policentrism”, atrăgându-şi inevitabile critici din partea lui Hruşciov, putem înţelege procesul finisării ideologice a eurocomunismului în sensul unei transformări evolutive mai degrabă decât ca o sincopă aflată într-un raport de discontinuitate cu trecutul propriu.¹⁶ Merită amintit aici faptul că, în 1984, la o şedinţă a Biroului Politic al PCUS, ministrul de externe Andrei Gromîko condamna tocmai reformele şi criticismul „antipartinic” al lui Gorbaciov ca aflându-se la baza dezvoltării ulterioare a eurocomunismului.¹⁷

Santiago Carillo, secretarul general al PCS, cu care Ceauşescu se afla în relaţii bune, nu a ezitat să eticheteze „socialismul sovietic” drept „«primitiv»” în comparaţie cu socialismul occidental, pluralist, tolerant şi democratic. Nefiind îngrijorat de posibilitatea admonestării din partea Moscovei pentru profesarea unui comunism din care rămăsese doar numele, şi acela total nepotrivit conţinutului său, Carillo a declarat: „«În baza cărui drept ar putea ei să ne condamne? Ne pot critica, aşa cum îi criticăm şi noi. Condamnarea este excomunicare dintr-o biserică, şi mişcarea comunistă a fost o biserică, dar acum nu mai este»”.¹⁸ Dincolo de implicaţiile conceptuale şi ideologice ale mărturisirii liderului PCS, prea complexe pentru a fi detaliate în cadrul prezentei lucrări păstrându-i în acelaşi timp coerenţa – reţinem ideea criticilor lipsite de menajamente a eurocomunismului împotriva a ceea ce cu greu se mai poate numi acum centrul moscovit. Seninătatea şi firescul declaraţiei frapează de-a dreptul dacă încercăm să o înşelegem în cheie leninistă. Am greşi însă. Eurocomunismul reprezenta un tip distinct de comunism, format şi maturizat în interiorul unor sisteme politice şi ideologice plurale. Pentru Carillo, „în etapa actuală, rolul de hegemon al clasei muncitoare şi aliaţilor săi (sic!) poate fi exercitat printr-o formulă pluripartită, care să unifice acţiunea de clasă, şi nu în mod necesar printr-un singur partid (subl. în orig.)”.  Astfel că, pentru a deveni cu adevărat o forţă politică transformatoare, PCS trebuia să se asigure că „politica şi obiectivele partidului pe termen mediu şi lung sînt împărtăşite în esenţă de către alte forţe organizate cu rădăcini în popor”.¹⁹ Eurocomunismul nu poate fi echivalat însă cu social-democraţia, oricât de tentantă ar fi comparaţia, deoarece, avertizează Carillo, problema se pune în termenii „transformării”, nu a „îmbunătăţirii” „societăţii capitaliste”. Social-democraţia nu reprezenta deci decât un compromis ruşinos al unor partide pretins proletare cu sistemul politic de tip capitalist, menţinând şi legitimând astfel un „mod de producţie”, pentru a folosi o expresie marxistă, inechitabil şi opresiv. Idealul comunist rezida însă în surmontarea capitalismului prin utilizarea propriului mecanism politic, democraţia plurală, aşa cum afirmă, fără echivoc, liderul PCS: „Lupta pentru o democraţie politică este o parte din drumul nostru spre o democraţie politică şi socială, spre o societate fără exploataţi şi explatatori.²⁰ Avem de-a face, în acest caz, cu un comunism „democratic”, cu rădăcini ideologice adânci în opera militantului italian Antonio Gramsci.²¹

Confruntat cu presiunile mediatice ale Moscovei şi a partidelor comuniste europene loiale acesteia, PCF a ripostat cerând respectarea drepturilor omului în Uniunea Sovietică şi denunţând lipsa unui minimum de libertăţi civice. PCI, pe de altă parte, a beneficiat de un câştig electoral enorm chiar în ultimele zile ale conferinţei când a obţinut la alegerile parlamentare din Italia 33,7% din totalul voturilor, plasându-se foarte aproape de creştin-democraţii care, tradiţional deja, ocupaseră prima poziţie. Victoria PCI a antrenat o încredere crescută a liderului Enrico Berlinguer în capacitatea politică a partidului pe care îl conducea şi în distanţarea de Moscova, apreciată la urne de electoratul italian. Într-un interviu luat cu câteva zile înaintea numărării voturilor, „Berlinguer a spus că nu îi este frică de a experimenta soarta «nejustă» a lui Dubcek (liderul comunist cehoslovac animat de ideea democratizării în sens „burghez” a regimulu leninist din acea ţară, şi care s-a soldat cu intervenţia cu celebra „Primăvară de la Praga”, n.m.) deoarece «noi suntem în altă zonă a lumii»; şi, întrebat dacă NATO ar putea constitui un «scut util» pentru construirea socialismului în libertate, a fost imediat de acord: «Mă simt mai sigur fiind de această parte»”.²²

În definitiv, PCF, PCI şi PCS, iniţiatoarele eurocomunismului, nu aveau intenţia de a înceta relaţiile cu PCUS şi cu partidele comuniste aflate la putere în Europa de Est, după cum s-a putut vedea şi din documentul final al conferinţei din 1976. Acesta proclama autonomia fiecărui partid, nu critica nu conţinea panegirice la adresa nici unuia, dar, în ceea ce priveşte orientarea internaţională, punctele de vedere ale Moscovei au fost în mare măsură acceptate, cel mai probabil datorită faptului că nu contraveneau principiilor şi nu interesau în mod special cele trei partide mai sus menţionate. Noua situaţie a comunismului european, dar şi a mişcării comuniste globale, poate fi rezumată prin enunţul PCI: „«Partidele comuniste nu îi consideră pe toţi cei care nu sunt de acord cu politicile lor sau care au o atitudine critică faţă de activităţile lor ca fiind anti-comunişti»”.²³ Acceptând acest deznodământ, leninismul sistemic îşi confirma „îmburghezirea” prin renunţarea elanul revoluţionar în favoarea stabilităţii politice. Sigur, şi conjunctura internaţională era total diferită comparativ cu deceniile precedente, impunând fără doar şi poate mai multă flexibilitate şi precauţie din partea Moscovei; problema este că leninismul sistemic nu a făcut nici un efort pentru a o schimba realmente, neurmărind decât să i se adapteze.

Eurocomunismul în accepţiune romantic-leninistă

RSR nu s-a remarcat cu nimic la această conferinţă. Dimpotrivă, poziţia ei a fost mai degrabă ternă, în sensul în care nu a întreprins nici o acţiune directă pentru a şicana Moscova, dar nici nu a susţinut explicit noua tendinţă eurocomunistă. Motivul ar fi următorul: principiile leninist romantice internaţionale agreate de către Nicolae Ceauşescu (independenţă, absenţa „modelelor unice” de „construire a socialismului”, condamnarea „forţei şi a ameninţării cu forţa”, desfiinţarea „simultană” a „blocurilor militare” – NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia, instituţii militare care limitau opţiunile internaţionale a statelor comuniste disidente etc.) fuseseră integrate deja în proiectul de document al conferinţei. Orientarea externă a eurocomunismului era deja configurată un an mai devreme, la conferinţa naţională a PCS. Acolo, Carillo afirma că „Internaţionalismul revoluţionar al fiecărui partid se măsoară, în primul rând, prin capacitatea de a face revoluţie în propria lui ţară (subl. în orig.)”, pledând ferm pentru lăsarea în urmă a „vremuril[or] în care comunismul era un fel de biserică, cu zeii şi dogmele ei, cu Vaticanul ei, cu papa şi conciliile ei, cu mistica ei purificată prin persecuţie şi martiriu”.²⁴ Aluzia la centrul moscovit este mai mult decât transparentă. Discutând despre „greşeli” şi „deformări” ale „construirii socialismului” în alte state şi în alte condiţii istorice, sociale şi culturale, Carillo remarcă, incriminând din nou, indirect, practicile sovietice din perioada conducerii staliniste: „anumiţi factori subiectivi ideologici şi instituţionali au accentuat aceste deformări, în mod deosebit tendinţa de a se contopi partidul şi statul (aici şi  Ceauşescu era un adevărat maestru, n.m.), tendinţa către autoritarism, birocratism, tendinţa de a soluţiona problemele de sus, reducînd cadrul democratic”. Nu în ultimul rând, orientarea internaţională a eurocomunismului se apropia de cea romantic-leninistă în privinţa inutilităţii şi a pericolului pe care îl reprezintă pentru pacea globală „blocurile militare”, aşa cum reiese din programul PCS adoptat în septembrie 1975 unde, la punctul 30, putem citi următoarele: „O politică externă paşnică, independentă şi suverană. Neparticiparea la blocurile militare, lupta pentru desfiinţarea celor care există în momentul de faţă şi lichidarea bazelor militare străine”.²⁵Ceauşescu nu putea fi decât încântat de principiile internaţionale eurocomuniste.²⁶

Revenind la conferinţa partidelor comuniste europene din 1976, nu PCR, ci PCF sau PCI  urmau să îşi asume posturi dizidente. Un aspect relativ bizar al participării române la conferinţa a constat în retragerea „textul[ui] care fusese distribuit jurnaliştilor la conferinţa de presă la câteva ore după ce discursul fusese ţinut”, şi înlocuirea lui, „12 ore mai târziu”, cu un „text înlocuitor”. Modificările nu erau majore; cele câteva paragrafe în plus concentrându-se asupra „măreţelor” realizări economice ale regimului şi evocând teme clasice ale orientării internaţionale a leninismului romantic: egalitate în drepturi, „independenţa naţională şi suveranitatea tuturor statelor”.²⁷

Referindu-se la „internaţionalismul” contemporan, Ceauşescu afirma că „implică” „o participare activă în dezvoltarea democratică, conform intereselor fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii moderne, ca şi întărirea solidarităţii militante, cu toate forţele progresive, anti-imperialiste, în acelaşi timp luând în considerare şi protejând interesele fiecărei naţiuni, şi servind, pe această bază, intereselor generale a socialismului, progresului social, şi păcii”. În plus, secretarul general al PCR redefineşte comunismul în conformitate cu cadrul ideologic al leninismului romantic: „«iubirea propriului popor şi apărarea intereselor sale vitale»”.²⁸

În presa română, conferinţa a fost tratată cu moderaţie. Au fost omise în general tuşele prosovietice sau anti-sovietice. Ideea lui Belinguer despre colaborarea dintre partidele comuniste şi cele social-democrate a fost amintită, ca şi intervenţiile lui Brejnev „repudiind orice interes sovietic în stabilirea unui centru conducător, ca şi comentariul balansator despre continua relevanţă a internaţionalismului proletar”.²⁹ În acest punct, merită să reamintim faptul că, pentru succesorul lui Hruşciov, „fiecare încercare separată de construire a unei noi societăţi (socialiste, n.m.) poate suferi de o unilateralitate sau alta”.³⁰ neajuns care poate fi remediat numai de către experienţa revoluţionară a Uniunii Sovietice. Apoi, remarcile prosovietice ale liderului Bulgar Todor Jivkov şi blamarea orientărilor anti-sovietice, la fel ca şi atacul lui Brejnev asupra chinezilor „aţâţători la război” – nu au fost publicate. La fel, nici susţinerea lui Berlinguer a Alianţei Atlantice sau atacurile liderului sovietic la adresa acestei organizaţii. Pe de altă parte, a văzut lumina tiparului o altă idee a lui Berlinguer conformă cu orientarea externă a RSR: critica explicită a invaziei Cehoslovaciei, mai sus amintită.

Dar, şi aici transpare aversiunea faţă de „burghezie” tradusă prin permanenta „vigilenţă revoluţionară” a leninismului romantic – „Românii au părut să fie cumva sensibili la la libera circulaţie a ideilor şi alte probleme similare care au fost în prim-plan începând cu conferinţa de la Helsinki. Reflectând această sensibilitate, comentariile lui Berlinguer despre libera circulaţie a ideilor şi a lui Marchais despre libertăţile democratice nu au fost incluse în rezumatele române ale discursurilor lor”. Ceauşescu s-a dovedit la fel de „sensibil” în ceea ce priveşte conceptul de „dictatură a proletariatului”, presa română nefăcând referiri nici la intervenţia lui Marchais împotriva conceptului, nici la cea a lui Brejnev în favoarea lui”.³¹ Ceauşescu, după ce iniţial va denunţa tacit poziţia lui Marchais de renunţare la „dictatura proletariatului”, o va adopta cu nonşalanţă la începutul anilor ’80, când, la rândul său, va considera perimat conceptul, înlocuindu-l cu cel de „democraţie muncitorească revoluţionară”.³²

În ciuda relaţiilor amicale pe care le avea cu Santiago Carillo, Ceauşescu nu avea nici un motiv să se simtă atras de principiile eurocomunismului. Dimpotrivă, esenţa lor, pe care o percepea ca fiind eminamente  „burgheză”, îi repugna, aşa cum obsevă şi Şerban Orescu.³³ Se  folosea însă de poziţiile internaţionale ale PCF, PCI sau PCS pentru a o consolida pe cea a PCR, mai ales în ceea ce priveşte disidenţa calculată în raport cu tutorele niciodată complet şi practic imposibil de repudiat, centrul moscovit. Aşa cum afirma secretarul general al PCR la conferinţa naţională a PCR din 1977,  „noţiunea de eurocomunism” reflectă dreptul legitim al fiecărui partid comunist de a utiliza strategii şi concepte specifice arealului cultural şi naţional din care face parte. „Desigur, fiecare o apreciază în felul său”, continua Ceauşescu, „dar noi vedem în aceasta preocuparea partidelor respective de a găsi, corespunzător condiţiilor noi din zona lor, căile de unire a forţelor sociale înaintate în lupta pentru democratizarea societăţii, pentru crearea condiţiilor în vederea trecerii la o nouă orînduire socială”.³⁴

Suportul pragmatic al lui Ceauşescu faţă de eurocomunism, o manifestare încadrabilă în dimensiunea disidenţei calculate a politicii externe a RSR, a fost exprimat cu precădere în 1977, când Scânteia a intervenit în favoarea lui Carillo, atacat destul de dur de Brejnev, utilizând argumentele deja cunoscute ale absenţei unui „model unic” de „construire a socialismului” şi a necesităţii respectării „«tuturor particularităţilor şi a factorilor economici, sociali, politici şi istorici» din ţara în care funcţionează”.³⁵ Dar, pe de altă parte, leninismul sistemic nu putea fi indiferent la provocarea eurocomunismului. Îi resimţea însă mai degrabă dimensiunea politică decât cea ideologică, pe care oricum i-o subsuma. Leninismul romantic era de asemenea ostil conţinutului „burghez” al eurocomunismului, deşi nu îşi exprima deschis poziţia, dar, spre deosebire de leninismul sistemic, din considerente în primul rând ideologice, abia pe urmă politice. Punerea în practică a revoluţiei prin democraţia „burgheză” contrasta direct cu dezideratul şi experienţa politică a leninismului romantic, pentru care revoluţia nu putea avea loc decât împotriva democraţiei „burgheze”. Altfel, riscul contaminării ideologice ar fi fost inevitabil, iar partidele leniniste care alegeau genul acesta de „luptă” nu puteau sfârşi, la rândul lor, decât „îmburghezite”.

Bibliografie
***Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, Bucureşti: Editura Politică, 1971.
***„Romanian situation report” Radio Free Europe research paper, 14 July 1976, Arhiva 1989.
***„Romanian situation report”, Radio Free Europe research paper, 8 July 1977, Arhiva 1989.
„Togliatti’s speech on «polycentrism» to the CC of the Italian Communist Party, June 24, 1956”, McNeal, Robert, (ed.), International relations among communists, Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1967.
BASARABĂ, A.; HERCZEG, S., „The  Transatlantic  Relation  at  a  Loss:  Europe  and  the  USA  in  the  New  World  Order”, Studia Europaea, 3 (2008).
BERNARD, N., Aici e Radio Europa Liberă, Bucureşti: Observator, 1990.
BRAUN, A., Romanian foreign policy since 1965. The political and military limits of autonomy, New York: Praeger Publishers, 1978.
BREJNEV, L.I., Scopul nostru este pacea şi socialismul, Moscova: Editura agenţiei de presă Novosti, 1978.
BUKOVSKY, V., Arhiva sovietică. 64 de documente din perioada restructurării (perestroika), Cluj-Napoca: Dokia, 2010.
CEAUŞESCU, N., Raport la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 7-9 decembrie 1977, Bucureşti: Editura Politică, 1977.
CHUEV, F., Molotov remembers. Inside Kremlin politics, Chicago: Ivan D. Ree, 1993.
COPILAŞ, E., „Counter-idea of the 20th century. Varieties of Leninism in Soviet and post-Soviet Russia”, manuscris în proces de recenzare la revista Communist and Post-Communist Studies.
COPILAŞ, E., „Politica externă a României comuniste. Anatomia unei insolite autonomii”, Sfera Politicii, 152 (2010).
COPILAŞ, E., „Within and after the Cold War: Europe’s struggling role and position inside the global security matrix”, Studia Europaea, 1 (2009).
COPILAŞ, E., Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, teză doctorală, Cluj Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai; susţinerea publică va avea loc în cursul acestui an.
CUCIUC, C., Sistemul democraţiei socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
DEVLIN, K., „Communism in Europe. The challenge of eurocommunism”, Problems of communism, 27 (1977).
DEVLIN, K., „Eurocommunism: between East and West”, International Security, 3 (1979).
Documente ale Partidului Comunist din Spania. A doua conferinţă naţională a partidului comunist din Spania. Septembrie 1975, Bucureşti: Editura Politică, 1976.
HUNTER MADSEN, M., „The uses of Beijingpolitik: China in Romanian foreign policy since 1953”, East European Quarterly, 3 (1982).
JOWITT, K., New world disorder. The leninist extinction, Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1993.
KOŁAKOWSKI, L., Principalele curente ale marxismului, vol. III, Bucureşti: Curtea Veche, 2010.
NICULESCU-MIZIL, P., De la Comintern la comunism naţional. Despre consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti, Moscova, 1969, Bucureşti: Evenimentul Românesc, 2001.
NICULESCU-MIZIL, P., România şi războiul americano-vietnamez, Bucureşti: Roza Vânturilor, 2008.
ORESCU, Ş., Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989, Bucureşti: Albatros Corporation, 2006.
TISMĂNEANU, V.,  „The ambiguity of Romanian national communism”, Telos, 60 (1984).

EMANUEL COPILAȘ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus