20 de ani de la căderea comunismului

Factorul Gorbaciov
 

ADRIAN POP
[National School for Political and Administrative Studies]

Abstract:
Retrospectively, the study reviews the impact of Mikhail Gorbachev on the process of the breakdown of communism in East Central Europe and the end of the Cold War. It argues that Gorbachev combined the abandonment of the “Brezhnev doctrine” and the endorsement of a non-intervention policy in East European revolutions with a policy of discreet “constructive interference” for their speeding up. It also claims that a crucial element which led eventually to the end of the Cold War was the gradual Soviet-US rapprochement process, which culminated with the Malta summit in early December 1989.

Keywords: East European revolutions; Cold War; Gorbachev; non-intervention policy; Malta summit

Întemeiată pe reînnoita utopie a revenirii la preceptele leniniste fondatoare, acţiunea politică a lui Gorbaciov a fost cea de a doua încercare, după cea a lui Hruşciov, de renovare „de sus şi din interior” a sistemului socialist, dar, spre deosebire de cea hruşciovistă, ea va precipita încheierea Războiului Rece şi se va dovedi fatală imperiului sovietic şi sistemului socialist în ansamblul său.

După cum observa filosoful francez Alexis de Tocqueville, pentru o guvernare proastă momentul cel mai periculos este acela când ea începe să se reformeze. Acţiunea politică a lui Gorbaciov nu a făcut excepţie din acest punct de vedere. Când liderul sovietic a încercat o regenerare a sistemului, imperiul sovietic se afla deja într-o stază structurală care-l prăbuşise în imobilism. Încercarea de transformare sistemică a lui Gorbaciov a condus nu doar la dezintegrarea elementelor pe care se întemeia sistemul politic sovietic şi puterea sa imperială, ci şi la dezmembrarea statului sovietic însuşi. Momentul de turnură în cadrul acestui proces l-a reprezentat cea de a XIX-a Conferinţă a PCUS din vara anului 1988, când dintr-un reformator al sistemului din interiorul său, Gorbaciov s-a metamorfozat într-un transformator sistemic al acestuia¹. Ambasadorul american în capitala sovietică Jack Matlock se afla la Helsinki pentru a-l informa pe preşedintele Reagan asupra ultimelor evoluţii din URSS înaintea vizitei sale la Moscova (29 mai-2 iunie 1988), când a primit pe fax recent publicatele „teze” ale Conferinţei a XIX-a PCUS. Impresionat de determinarea Kremlinului de a respecta drepturile fundamentale ale cetăţenilor sovietici şi principii precum separarea puterilor în stat, independenţa justiţiei şi prezumţia de nevinovăţie, Matlock  a conchis că «ceea ce descriau „tezele” era ceva mai aproape de social-democraţia europeană». Sintetizând conţinutul noilor „teze”, Matlock i-a spus atunci preşedintelui Reagan că „dacă se dovedesc a fi reale, Uniunea Sovietică nu va mai putea să fie niciodată ceea ce a fost în trecut”².

Criticii şi admiratorii lui Gorbaciov – deopotrivă – au atribuit roluri însemnate în explicarea impactului „factorului Gorbaciov” asupra proceselor care au dus la colapsul puterii sovietice în imperiul „interior” şi cel „exterior” şi încheierea Războiului Rece, inclusiv trăsăturilor personale de caracter ale lui Gorbaciov – încrederea în sine şi optimismul, naivitatea, tendinţa de a acţiona ad hoc şi a amâna luarea deciziilor dificile, occidentalismul şi aversiunea deopotrivă faţă de detaliile practice ale guvernării şi utilizarea forţei³.

Tendinţa de a amâna l-a făcut, de pildă, să eşueze în implementarea la timp a reformelor economice de substanţă, să îngăduie transformarea războiului din Afganistan, moştenit de la predecesorii săi, Brejnev şi Andropov, în „războiul lui Gorbaciov”, şi să-i îngăduie lui Boris Elţîn să preia iniţiativa politică în 1990-1991.

Naivitatea l-a făcut să nutrească iluzia că socialismul poate fi menţinut în Europa de Est, iluzie reformistă care, la rândul său, l-a făcut să ignore semnalele alarmiste ce-i parveneau şi chiar să privească cu simpatie procesul disoluţiei regimurilor comuniste. Aceeaşi naivitate l-a făcut ulterior să se încreadă în promisiunea făcută pe parcursul negocierilor „2+4”, care au condus la reunificarea Germaniei, că NATO nu se va extinde dincolo de frontierele Germaniei după terminarea Războiului Rece⁴.

În privinţa occidentalismului său, admiratorii săi externi au subliniat, pe bună dreptate, că Gorbaciov a fost primul lider sovietic care a acţionat ca un autentic politician occidental, a captat atenţia şi bunăvoinţa opiniei publice occidentale la niveluri neatinse până atunci de vreun lider sovietic şi a stabilit relaţii personale prieteneşti cu unii lideri occidentali importanţi, între care cancelarul vest-german Helmut Kohl. Martor în octombrie 1988 al întâlnirii dintre Gorbaciov şi Kohl, Anatoli Cerniaev a notat în jurnalul său: „Am simţit fizic că intrăm într-o nouă lume, în care lupta de clasă, ideologia şi, în general, polaritatea şi duşmănia nu mai sunt decisive. Iar ceva pan-uman preia controlul”⁵.

Referindu-se tot la occidentalismul lui Gorbaciov, detractorii săi subliniază, din nou nu fără dreptate, dependenţa sa psihologică crescândă de Occident. Confruntat cu o tot mai gravă criză de popularitate şi legitimitate pe plan intern, datorită haosului economic şi socio-politic tot mai accentuat, Gorbaciov s-a îndreptat către Vest pentru recunoaşterea de care nu putea beneficia la el în ţară, punând-o pe aceasta din urmă înaintea intereselor de stat ale Uniunii Sovietice⁶. 

Pentru o justă evaluare a ponderii „factorului Gorbaciov” în prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi încheierea paşnică a Războiului Rece întrebarea corectă este de ce aceste procese nu au avut loc mai devreme de 1989. Răspunsul la această întrebare vizează mai multe aspecte. Înainte de toate este vorba de faptul că până la jumătatea anilor ’80, Uniunea Sovietică nu a lăsat nici o clipă să se înţeleagă că prezervarea socialismului în Estul Europei ar fi negociabilă. Dimpotrivă, ori de câte ori s-a confruntat cu provocări la adresa statu quo-ului postbelic, URSS şi-a manifestat prompt determinarea de a menţine ferm controlul asupra sferei sale de hegemonie prin acţiuni în forţă (1953, 1956, 1968) sau prin ameninţări cu forţa (1980-1981). Majoritatea societăţilor de tip sovietic din Europa de Est dispuneau de premisele necesare abandonării comunismului cu mult timp înainte de 1989 şi cu siguranţă că l-ar fi şi abandonat dacă nu exista determinarea sovietică fermă de a menţine statu quo-ul postbelic. De aici rezultă logic că abandonarea de către Gorbaciov a „doctrinei Brejnev” – pretenţia Uniunii Sovietice de a avea „dreptul şi datoria” de a interveni în orice „ţară frăţească” pentru a prezerva socialismul – a deschis calea unor mutaţii  geopolitice, social-politice şi ideologice rapide şi de amploare pe continentul european⁷. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ţările occidentale acceptaseră divizarea Europei încă înainte de începuturile Războiului Rece, în baza „acordului de procentaj” Churchill-Stalin din octombrie 1944, într-o perioadă când SUA erau mult mai puternice în raport cu Uniunea Sovietică decât la jumătatea anilor ’80. Ori de câte ori au avut ocazia să-şi aducă contribuţia la subminarea activă a regimurilor comuniste est-europene în contexte favorabile de criză (1953, 1956, 1968), SUA s-au abţinut să intervină, rezumându-se la condamnări retorice ale intervenţiilor Uniunii Sovietice şi sateliţilor săi care au pus capăt acestor crize – poziţie care, în condiţiile constrângerilor proprii erei nucleare – este, întrucâtva, de înţeles. În plus, Actul Final al CSCE din august 1975 consfinţise oficial în planul relaţiilor internaţionale partajarea postbelică a Europei. De abia odată cu concesiile unilaterale ale lui Gorbaciov în relaţia strategică cu Occidentul, schimbarea calitativă a relaţiilor Est-Vest şi încheierea paşnică a Războiului Rece s-a transformat dintr-o posibilitate virtuală (ce existase, pentru scurt timp, şi în 1953, după moartea lui Stalin!) în realitate concretă.

După cum remarca reputatul kremlinolog Archie Brown de la Universitatea Oxford, prin noul curs de politică externă pe care l-a impus Kremlinului, Gorbaciov „a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru a pune capăt Războiului Rece dintre Est şi Vest”⁸. În doar câţiva ani, în perioada 1985-1988, raportarea postbelică tradiţională a Kremlinului la Europa de Est ca şi glacis geopolitic şi geostrategic al Uniunii Sovietice a fost înlocuită cu ideea integrării acestei arii în „casa comună europeană”. Deşi nu era dispus să dezmembreze blocul sovietic ci, mai degrabă, să-l aşeze pe baze principiale mult mai solide, Gorbaciov recunoştea că schimbarea este inevitabilă, chiar şi în sfera angajamentelor militare. În iulie 1987, Tratatul de la Varşovia a adoptat o nouă doctrină militară, care era o copie la indigo a noii doctrine militare sovietice. Noua doctrină stipula imposibilitatea victoriei într-un război nuclear şi inutilitatea parităţii în armamentele strategice, zdruncinând astfel fundamentele ideologice şi psihologice ale prezenţei militare sovietice în Estul Europei⁹. La summitul Tratatului de la Varşovia din iulie 1988, Gorbaviov a împărtăşit celorlalţi lideri din blocul răsăritean convingerea Kremlinului că alianţele „nu sunt pe vecie”. La summitul de la Bucureşti al Tratatului, în iulie 1989, el a precizat că viitoarele relaţii interaliate se vor baza pe egalitate, independenţă şi dreptul fiecărei ţări de a-şi elabora propria poziţie politică, strategie şi tactică fără amestecul din afară al vreunui alt partid¹⁰. Mai mult decât atât, sub impactul influenţei decisive a lui Gorbaciov, summitul Tratatului de la Varşovia de la începutul lunii decembrie 1989 a declarat complet ilegală intervenţia militară a trupelor aliate ale Pactului în august 1968, delegitimând astfel întreaga conducere comunistă cehoslovacă, ce-şi datora poziţiile intervenţiei.

Fără îndoială, politica de neintervenţie a fost şansa forţelor politice reformatoare din Europa de Est. Cea dintâi distanţare publică a lui Gorbaciov faţă de „doctrina Brejnev” s-a produs cu prilejul reuniunii CAER din noiembrie 1986. Atunci secretarul general al PCUS a proclamat „independenţa fiecărui partid, dreptul său de a lua decizii suverane asupra problemelor dezvoltării în fiecare ţară, responsabilitatea sa faţă de propriul popor” ca principii inalienabile ale relaţiilor dintre statele socialiste¹¹. Dar prima declarare publică răspicată a abandonării „doctrinei Brejnev”, Gorbaciov a făcut-o în cuvântarea din 28 iunie 1988, la cea de a XIX-a Conferinţă a PCUS: „[...] impunerea dinafară – prin orice mijloace, nemaivorbind de mijloace militare – a unei structuri sociale, a unui mod de viaţă sau a unei politici face parte din arsenalul periculos al anilor trecuţi. Suveranitatea şi independenţa, drepturile egale şi neamestecul devin norme recunoscute ale relaţiilor internaţionale [...] A te opune libertăţii de opţiune însemnă a te plasa împotriva cursului obiectiv al istoriei însăşi”¹². La vremea sa, declaraţia a trecut aproape neobservată. În schimb, extrem de mediatizată a fost declaraţia sa de la Naţiunile Unite din decembrie acelaşi an, ca urmare a spectaculoaselor reduceri unilaterale de trupe anunţate de liderul sovietic, şi mai puţin pentru reiterarea de către acesta a naturii constrângătoare a principiului libertăţii de opţiune. Ulterior, declaraţia oficială adoptată la întâlnirea anuală a liderilor est-europeni de la începutul anului 1989, stipula că: „Nici o ţară nu are dreptul de a dicta evenimente într-o altă ţară, să-şi asume poziţia de judecător şi arbitru”¹³. Era avertismentul doar uşor voalat al Kremlinului dat liderilor est-europeni că de atunci înainte le revenea doar lor sarcina menţinerii sau dobândirii sprijinului intern pentru regimurile pe care le conduceau.

Tot în ianuarie 1989, Gorbaciov a anunţat reducerea forţelor sovietice în Europa Centrală şi de Est cu 14% şi diminuarea producţiei de armamente cu 19% şi a cerut Comisiei de Politică Externă a Biroului Politic al CC al PCUS, condusă de Aleksandr Iakovlev, să elaboreze împreună cu principalele think tank-uri sovietice scenarii privitoare la viitoarele evoluţii din Estul Europei. Faptul că memorandumurile care i-au fost prezentate avertizau asupra posibilităţii unei reacţii violente în lanţ şi imploziei blocului răsăritean în cazul unei intervenţii sovietice în regiune nu a făcut decât să-i întărească convingerea necesităţii promovării politicii de neintervenţie. De altminteri, Gorbaciov împărtăşea cu Iakovlev şi Şevarnadze convingerea că o intervenţie sovietică nu numai că va afecta grav relaţiile Est-Vest, ce tocmai se amelioraseră considerabil, dar va şi conduce la consolidarea forţelor conservatoare din conducerea Uniunii Sovietice. Atunci când preşedintele Consiliului de Miniştri al Ungariei Miklós Németh l-a informat pe Gorbaciov, la 3 martie 1989, asupra deciziei de „a înlătura complet protecţia electronică şi tehnologică de la frontierele vestice şi sudice ale Ungariei”, Gorbaciov nu a obiectat. Singurele cuvinte – esopice – pe care le-a rostit liderul sovietic în acel moment, când graniţele Ungariei erau asaltate de cetăţeni români şi est-germani ce încercau să pătrundă ilegal în Occident, au fost: „Avem un regim strict al frontierelor, dar devenim mai deschişi”. Iar atunci când conducerea politică maghiară a trimis o notă ministrului sovietic de Externe Eduard Şevarnadze privitoare la înţelegerea convenită cu guvernul RFG (un milion de mărci sub formă de credite în schimbul deschiderii graniţei pentru cetăţenii est-germani care se refugiau în Occident utilizând teritoriul maghiar), acesta a răspuns că: „aceasta este o problemă care priveşte Ungaria, RDG şi RFG”¹⁴.

Înţelegerea informală dintre cancelarul vest-german Helmuth Kohl şi Gorbaciov, parafată cu prilejul vizitei pe care acesta din urmă a făcut-o în perioada 11-15 iunie 1989 în RFG, a jucat un rol crucial în reunificarea paşnică ulterioară a Germaniei. Declaraţia comună dată publicităţii în urma vizitei sublinia „respectul pentru dreptul la autodeterminare naţională” – o aluzie la faptul că URSS nu se va opune cu forţa mutaţiilor geopolitice atât din „imperiul exterior”, cât şi din „imperiul interior”. La finele lui septembrie 1989, în urma întâlnirii pe care, la instrucţiunile lui Gorbaciov, ministrul sovietic de Externe Şevarnadze a avut-o cu omologii săi James Baker şi Hans-Dietrich Genscher la Adunarea Generală a ONU de la New York, refugiaţilor est-germani din Praga şi Budapesta li s-a permis staţionarea temporară în sediile ambasadelor vest-germane din cele două capitale¹⁵. Iar la începutul lui noiembrie 1989, când demonstraţiile din Leipzig şi alte oraşe est-germane au proliferat, Gorbaciov a lăsat să se cunoască faptul că luase legătura telefonic personal cu comandantul trupelor sovietice din Germania Răsăriteană, cerându-i să menţină trupele în cazărmi¹⁶.

Politica de neintervenţie nu a însemnat însă câtuşi de puţin abţinerea lui Gorbaciov de a influenţa în direcţia dorită – direct sau indirect – cursul evenimentelor în Europa de Est. Prin intermediul lui Iakovlev, la sfârşitul anului 1988 liderul sovietic le-a cerut celor cehoslovaci să înceteze să bruieze postul de radio Europa Liberă, pentru a se conforma prevederilor Actului Final al CSCE de la Helsinki (1975). În urma acestui demers, de la începutul anului 1989, cuvintele lui Havel au putut fi auzite de către ascultătorii cehi. O altă „interferenţă constructivă” a liderului sovietic în afacerile Cehoslovaciei a fost „recomandarea” fermă pe care Moscova a făcut-o autorităţilor de la Praga, după reprimarea brutală a demonstraţiei studenţeşti din 17 noiembrie 1989, de a nu folosi forţa pentru a calma protestele opoziţiei¹⁷. În general însă, sprijinul logistic pentru oponenţii forţelor politice conservatoare din Europa de Est a fost discret. În cazul Bulgariei, discreţia a fost atât de mare încât despre acţiunile energice ale ambasadei sovietice din Sofia de sprijinire a complotului anti-Jivkov nu a ştiut până în ultima clipă nici măcar rezidentul KGB în Bulgaria¹⁸.

Pentru a crea un curent favorabil politicii de perestroika şi glasnost şi a înfrânge opoziţia celor care se opuneau proceselor reformatoare în blocul răsăritean, Gorbaciov a utilizat o dublă strategie. La o consfătuire restrânsă din martie 1988, la care au participat doi din principalii exponenţi ai reformei, Eduard Şevardnadze şi Aleksandr Iakovlev, a fost elaborată o nouă strategie de dinamizare a societăţii, axată pe formarea şi promovarea unor formatori de opinie favorabili reformelor din rândurile intelectualităţii în general, şi a celei disidente în special. Noua strategie, ce-şi găsea corespondenţe în strategia fronturilor populare, promovată de Kremlin în perioada interbelică, a dat roade în majoritatea ţărilor socialiste, în avangarda mişcărilor reformatoare plasându-se exponenţi de frunte ai intelectualităţii. Complementar acestei strategii, serviciile de informaţii sovietice au penetrat organele de securitate ale ţărilor socialiste, diminuându-le sau chiar anulându-le capacitatea de reacţie faţă de mişcările opoziţiei. La reuniunile periodice ale şefilor serviciilor secrete din ţările blocului răsăritean, reprezentanţii Uniunii Sovietice acreditau ideea conform căreia sistemul socialist nu este imuabil, iar tensiunile manifestate în cadrul său pot fi surmontate prin politica de perestroika şi glasnost¹⁹.

Gorbaciov ştia prea bine că pentru a asigura eficacitatea deplină a demersurilor sale, se impunea o relaxare a tensiunii militare în Europa. Până în 1988, strategia sa a fost de „ocolire a americanilor” şi îmbunătăţire a relaţiilor cu membrii europeni ai NATO, sperând, cu naivitate, că reducerile unilaterale de trupe sovietice ar putea conduce la apariţia de fricţiuni şi diviziuni în cadrul NATO²⁰. Această strategie nu a dat însă roade, vest-europenii dând semnale clare că sunt dispuşi să pună capăt Războiului Rece doar cu consimţământul americanilor. Începând din a doua jumătate a anului 1988, pe măsură ce dificultăţile interne se accentuau, Gorbaciov şi apropiaţii săi au realizat că dacă doreau să se menţină la putere şi, totodată, să menţină statutul de mare putere al Uniunii Sovietice, o apropiere de SUA era imperativă. Semne simptomatice ale acestei noi viziuni rămân vizita preşedintelui Reagan la Moscova în vara anului 1988, care a marcat sfârşitul psihologic al Războiului Rece şi discursul lui Gorbaciov în faţa Adunării Generale a ONU din decembrie acelaşi an, ce a marcat sfârşitul său ideologic. Comentând la 21 ianuarie 1989, în faţa Biroului Politic, ideea unui condominium URSS-SUA asupra Europei, ce i-a fost sugerată de Henry Kissinger cu prilejul recentei sale întâlniri cu membrii Comisiei Trilaterale²¹, Gorbaciov a spus: „Ar trebui să lucrăm şi asupra acestui registru de probleme, dar în aşa fel încât să nu transpire, pentru că în Europa ei se tem cel mai mult de ceea ce ei înţeleg că înseamnă summitul de la Reykjavik”, respectiv o „conspiraţie între URSS şi SUA pe seama Europei”²². 

Pe parcursul a mai puţin de un an, Gorbaciov şi apropiaţii săi „au lucrat” intens la materializarea ideii. Începând din septembrie 1989, ministrul sovietic de Externe Şevarnadze a dezvoltat o relaţie personală amicală cu secretarul de stat american James Baker. În cele din urmă, încrederea şi respectul reciproc dintre liderii celor două superputeri, ce au furnizat liantul  psihologic al procesului de reunificare paşnică a Europei, aveau să fie consolidate la summitul istoric de la Malta (2-3 decembrie 1989). În largul coastelor insulei Malta, liderul american a fost foarte mulţumit să vadă că omologul său sovietic era interesat de cooperarea sovieto-americană în transformarea Europei şi a lumii, confruntate cu provocări noi. Punctând câteva din aceste noi provocări – regruparea forţelor pe plan mondial, transformările din Europa de Est, problemele economice şi de mediu – liderul sovietic a ridicat problema rolului SUA şi URSS în aceste schimbări. Exprimând convingerea conducerii sovietice că „SUA şi URSS sunt pur şi simplu «condamnate» la dialog, coordonare şi cooperare”, Gorbaciov concluziona cu formula sugerată anterior de Kissinger: ”Toate acestea înseamnă că propunem un condominium sovieto-american. Vorbim despre realităţi”²³. Atunci când însă Bush a abordat problema „exportului de revoluţie” şi a prezenţei sovietice nu doar în Europa de Est, ci...America Centrală, Gorbaciov a fost surprins, asigurându-l pe omologul său american că „nu urmărim nici un ţel în America Latină. Nu dorim capete de pod sau puncte întărite acolo”²⁴. La sfârşitul summitului, purtătorul de cuvânt al Ministerului sovietic de Externe, Ghenadi Gerasimov avea să declare: ”Am îngropat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”²⁵.

Ca produs politic al unui fost şef al serviciilor secrete sovietice (Andropov), Gorbaciov a înţeles că „un condominium sovieto-american” impunea şi o colaborare punctuală limitată, pe probleme de interes comun, a KGB şi GRU, cu serviciile de informaţii americane, care să complementeze contactele serviciilor secrete sovietice cu cele ale marilor puteri europene din cadrul NATO, realizate începând din 1986²⁶. Aşa se face că reacţia serviciilor de informaţii sovietice la crearea în 1989, de către Departamentul de Stat, prin CIA, a structurii informative denumite Trust Organization, ce reunea defectori din URSS, Polonia, Cehoslovacia şi România – între care şi fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa – a fost pozitivă. Trust Organization, ce-şi avea sediul central în California şi filiere în Austria şi RFG,trebuia să declanşeze şi sprijine mişcările disidente din ţările socialiste, să organizeze şi dirijeze activităţile informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări şi să iniţieze acţiuni împotriva statelor socialiste prin intermediul unor elemente din rândurile emigraţiei sau disidenţilor. O notă a Centrului de Informaţii Externe (CIE) din 14 noiembrie 1989 consemna contribuţia organizaţiei ce grupa foştii transfugi din blocul răsăritean la destabilizarea situaţiei politice din Polonia, Ungaria şi RDG, precizând că în perioada imediat următoare acţiunile sale se vor concentra pe România şi Cehoslovacia²⁷. Modul cum s-au desfăşurat evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga şi Bucureşti, fac extrem de credibilă ipoteza că Trust Organization a jucat un rol însemnat în provocarea şi dirijarea lor²⁸. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât exista un modus operandi destul de clar pentru operaţiunile serviciilor secrrete pentru instaurarea unor democraţii controlate în Europa de Est, pe care colaborarea dintre serviciile sovietice şi americane l-ar fi putut lua drept ghid. Este vorba despe un plan al KGB pus la punct încă din anii 1958-1960, care a parvenit CIA-ului în 1982 şi care a fost făcut public într-o carte publicată de fostul maior KGB defector Anatoli Goliţin doi ani mai târziu. Cartea dezvăluia un „mecanism al înşelătoriei” prin care „liberalizarea” şi democratizarea” urmau a fi impuse de sus, de către elitele fostelor partide comuniste, controlate de agenţii KGB din rândurile intelectualităţii şi tehnocraţilor, proces în cadrul căruia „revoluţia controlată” din România ar fi avut rolul „de a conferi credibilitate precedentelor paşnice şi unor mai puţin credibile mişcări politice”²⁹.

Bibliografie
*** „At Historic Crossroads: Documents on the December 1989 Malta Summit”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
*** „Anatoly Chernyaev’s Notes from the Politburo Session, 21 January 1989”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
BAEV, Jordan, „1989: Bulgarian Transition to Pluralist Democracy”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
BLANTON, Thomas, „When Did the Cold War End?”, în Cold War International History Project Bulletin, Issue 10, March 1998.
BROWN, Archie Gorbachev Factor, Oxford: Oxford University Press, 1996.
BROWN, Archie, The Rise and Fall of Communism, London: Vintage Books, 2010.
CONSTANTINESCU, Emil, Adevărul despre România (1989-2004), Bucureşti: Editura Universalia, 2004.
CIPKOWSKI, Peter, Revolution in Eastern Europe: Understanding the Collapse of Communism in Poland, Hungary, East Germany, Czechoslovakia, Romania, and the Soviet Union, New York: John Willey & Sons, Inc., 1991.
DOBRYNIN, Anatoly, In Confidence, New York: Times Books, 1995.
HERTLE, Hans-Hermann, „The Fall of the Wall: The Unintended Self-Dissolution of East Germany’s Ruling Regime”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
LEVESQUE, Jacques, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, Berkeley: University of California Press, 1997.
MATLOCK, Jack F., Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the Collapse of the Soviet Union, New York: Random House, 1995.
PASAREANU, Andrei, Demers către adevăr. România decembrie 1989. O altă analiză a evenimentelor, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008.
SAVA, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie. Documene din Arhivele Armatei, Bucureşti: Editura Forum, 1999.
BUSH, George, Scowcroft, Brent, A World Transformed, New York: Vintage Books, 1998.
SCURTU, Ioan, Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti: Editura Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006.
TRONCOTA, Cristian, Duplicitarii, O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti: Editura Elion, 2003.
ZUBOK, Vladislav M., A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 2007.
ZUBOK, Vladislav M., „New Evidence on the «Soviet Factor» in the Peaceful Revolutions of 1989”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.

ADRIAN POP – Profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA, membru al consiliului ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi al colegiilor de redacţie ale revistelor Moldoscopie, Eastern Journal of European Studies şi Romanian Journal for Security Studies. Cea mai recentă carte publicată: Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010).

 sus