Editorial

Schimbări istorice în raporturile de putere
 

SERGIU TĂMAȘ
[Diplomat Club]

Abstract:
Humanity crosses a period of historical discontinuity on the socio-politic and economic plan. The major changing vector is represented by the emerging economies, whose development high rates made them become the main contributor to the global growth. One of the principal consequences of this transition is the remodeling of the world’s order, the change in the global balance of powers, through the transition from the uni-polar world dominated by the United States of America to the multi-polar world in which emerging powers’ position is, more and more, taken into account. The progress registered by those emerging economies requires the reviewing of some theories, concepts and principles that orientate the economic and political contemporary practice.

Keywords: Global crisis; Emergent powers; BRICS; Multipolarity; Power relations

Omenirea traversează o fază de discontinuitate istorică cu urmări geopolitice majore. Ritmul de dezvoltare al Statelor Unite, al Uniunii Europene şi a altor economii occidentale este în declin, evoluţia acestor societăţi fiind marcată de instabilitate financiară, de crize ce se succed la intervale tot mai apropiate. Preşedintele Bănci Mondiale Robert Zoellick declara, în timpul vizitei făcut la Beijing, recent în septembrie, că economia mondială intră într-o „nouă zonă periculoasă”, iar Nouriel Roubini într-o conferinţă în cadrul Forumului pe probleme economice ţinut la Milano, tot în septembrie, preciza că „ne aflăm într-o situaţie mai proastă decât în 2008”, aprecieri confirmate şi de raportul FMI din septembrie 2011 privind perspectivele economiei globale.¹ Pe fondul acestor declaraţii pesimiste, Robert Zoellick aprecia că „ceea ce este nou în lume faţă de trecut, pieţele emergente, acestea sunt acum sursele creşterii şi oportunităţilor”...² El a menţionat că în timp ce în anii 90 ai secolului trecut contribuţia „emergenţilor”la creşterea economică globală era de doar 20%, acum principala contribuţie provine din zona economiilor emergente.

Consecinţa majoră a schimbărilor în curs de desfăşurare este configurarea unei lumii multi-polare, în care puterile emergente indeplinesc un rol din ce în ce mai important la nivel global ca un factor important şi responsabil în restructurarea ordinii internaţionale, semnalând prin politicile lor că lumea unipolară dominată de Statele Unite devine istorie. Tranziţia de la unipolaritate la multipolaritate în ce priveşte natura şi distribuţia puterii la nivel global modifică configuraţia geopolitică a lumii, şi în acelaşi timp, reprezintă pentru ştiinta şi practica socială o provocare ce incită la revederea unor teorii, concepte şi principii, care orientează practica guvernări în contextul globalizării.

1. Dificultăţile unei super-puteri.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, după o scurtă perioadă „gri”, s-a structurat o ordine internaţională bipolară. Această ordine a fost marcată atât de competiţia economică, cât şi de confruntările militare dintre Statele Unite şi URSS, desfăşurate direct sau prin intermediul ţărilor ce promovau politica uneia dintre cele două super-puteri, confruntări ce au adus omenirea, în repetate rânduri, în pragul unui război nuclear. Ordinea globală bipolară, a „războiului rece” s-a destructurat în anii 1989-1991, pe calea unor schimbări politice, ceea ce a permis evitarea unei confruntări militare şi mai ales, consecinţele folosirii armamentului atomic.

În cartea sa, de largă circulaţie „Marea Tablă de Şah” (1997) Zbigniew Brzezinski sublinia cu nedisimulată satisfacţie că în urma acestor evenimente Statele Unite au devenit „prima şi cu adevărat o super-putere globală”... ³, care nu mai avea un rival capabil să-i conteste supremaţia politică, economică şi militară. Ulterior, în „The Choise” (2004), el reia această temă argumentând că prăbuşirea Uniunii Sovietice a deschis pentru politica americană o fereastră de oportunitate de 20 de ani, de care trebuie să profite, prin activism şi la nevoie chiar prin intervenţie militară pentru realizarea unui „leadership global”.

În ce priveşte obiectivele geopolitice concrete, Brzezinski considera că Statele Unite trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale. În primul rând, era necesar să obţină accesul la marile resurse de materii prime din Asia centrală şi să exercite o influenţă politică asupra tinerelor republici din zonă, ce se desprinseseră de Rusia, pentru a le atrage de partea sa. Reaşezarea geopolitică schiţată de Brzezinski reformula doctrina Mackinder sub forma unui obiectivul strategic global al Statelor Unite pentru secolul XXI: „Cine deţine controlul Asiei centrale domină Eurasia”;

„Cine domină Eurasia, deţine controlul întregei planete”.

În al doilea rând, Brzezinski, asemenea lui Kissinger şi alţi formatori de opinie din geopolitica americană contemporană, sublinia că preocuparea principală, în viitor, a Statelor Unite trebuie să fie blocarea emergenţei unui nou pol de putere capabil să-i conteste poziţia dominantă în afacerile internaţionale.

Urmărind prioritar aceste obiective strategice, Statele Unite şi-au extins prezenţa politică şi militară în Europa de est, au pătruns în Caucazul de sud şi în Asia centrală. Procesul extinderii s-a consolidat odată cu intensificarea luptei contra terorismului internaţional, prin declanşarea războiului contra Irakului, considerat un deţinător de arme de distrugere în masă, şi a intervenţiei armate în Afghanistan contra talibanilor şi a grupărilor Al-Qaeda.

Analiza geopolitică realizată de Brzezinski în „The Choise” cuprindea însă şi o avertizare „dominaţia ca scop în sine este o stradă înfundată”...,⁴ avertizare susţinută şi de o explicaţie privind un posibil eşec în îndeplinirea „leadership-ului global” de către SUA. „Acest rol – atrăgea atenţia Brzezinski – poate deasemenea să fie subminat şi delegitimat de folosirea abuzivă a puterii Statelor Unite”....⁵

Evoluţiile din politica şi economia americană, combinate cu angajările pe plan extern în războaie fără un final previzibil, au confirmat avertismentul geopoliticianului american. Orientarea neo-conservatoare a guvernării americane, a căpătat din anii 80 ai secolului trecut o tentă fundamentalist-dogmatică, în contradicţie cu semnalele economiei reale. Această politică a favorizat restrângerea reglementărilor statului în economie şi a dat o libertate de acţiune neîngrădită capitalului financiar. Politica „neo-con” a guvernării a militat şi pentru maximizarea profiturilor companiilor, în noul context al globalizării, pe calea externalizării activităţilor productive pe diverse continente, reducând astfel locurile de muncă pe plan intern. Aceste măsuri au adus profituri mai mari, dar au generat şi efecte diferite de cele aşteptate, în final rezultatul fiind un trend nesatisfăcător al economiei. Datele statistice pentru perioada 2000-2011 pun în evidenţă tendinţa descrescătoare a economiei americane⁶:

Încă din 2002, în articolul întitulat „Un scenariu apocaliptic”, Joseph E. Stiglitz avertiza asupra consecinţelor posibile ale guvernării neo-conservatoare: a) discrepanţa dintre potenţialul economic american şi performanţele reale în continuă scădere; b) creşterea deficitului comercial ce va transforma Statele Unite din cel mai mare creditor al lumii în cel mai mare debitor; c) laxitatea standardelor financiare, care permit operaţii speculative ce subminează dezvoltarea economică şi societatea americană; d) creşterea cheltuielilor militare pentru războiul din Irak şi Afghanistan fără a exista o soluţie şi implicit a eforturilor financiare cerute de lupta contra terorismului internaţional; e) un dolar în cădere liberă, în locul unui dolar ieftin, dar care inspiră încredere; f) „încasarea” efectelor negative din economia americană de către Uniunea Europeană şi restul lumii.⁷

Temerile exprimate de Stiglitz s-au confirmat. Mai mult, comportamentului speculativ al capitalului financiar a dat cea mai dură lovitură credibilităţii Statelor Unite în ce priveşte capacitatea sa de a îndeplini rolul de lider global, prin declanşarea crizei financiare din 2007-2008 şi ulterior a crizei datoriilor statelor.

Un factor nu mai puţin important, care agravează situaţia economică şi financiară a statului american este supra-extinderea militară a Statelor Unite la nivel global, fără precedent în istoria omenirii. Menţinerea rolului de unică super-putere are un cost extrem de ridicat, chiar pentru prima economie a lumii, deoarece se referă la un diapazon larg de activităţi militare: susţinerea activităţilor organizaţiei NATO, finanţarea efortului de combatere a terorismului internaţional, desfăşurarea intervenţiilor militare fără un final previzibil din Afganistan şi Irak, menţinerea activităţilor în aproape 1000 de baze militare aflate în diferite locaţii de pe suprafaţa planetei. In 2010, totalul cheltuielilor Statelor Unite pentru sfera activităţilor militare a atins cifra de 698 miliarde $, ceea ce reprezintă 43% din totalul cheltuielilor militare la nivel global. Din acest total, 20 de miliarde $ au avut ca destinaţie armamentul nuclear. Aceste cheltuieli depăşesc de 6 ori bugetul militar al Chinei şi de 13 ori cheltuielile militare ale Rusiei.⁸

Voinţa politică a Statelor Unite de a exercita un control geopolitic la nivelul planetei deşi contribuie la sporirea prestigiului acesteia de primă putere militară a lumii constituie, în acelaşi timp, un fel de”călcâi a lui Achile”, care contribuie substanţial la creşterea dificultăţilor financiare ale statului american.

Fără îndoială, Statele Unite prin mărimea economiei sale şi datorită spiritului antreprenorial de excepţie este departe de un colaps, însă persistenţa fenomenelor negative crează probleme critice întregei lumi. Datorită interdependenţelor proprii proceselor de globalizare a activităţilor economice şi prin sistemul de alianţe dintre statele occidentale, Uniunea Europeană şi moneda euro au intrat în zona de turbulenţă economică creată de Statele Unite.

Consecinţele crizei financiare din 2008-2009 s-au agravat prin declanşarea crizei datoriilor statelor europene în 2011. Cu excepţia remarcabilă a Germaniei, celelalte state ale Uniunii Europene au realizat rate scăzute de creştere economică şi traversează o perioadă de înstabilitate a condiţiilor de viaţă pentru majoritatea societăţii. Dificultăţile economice devenite cronice pentru Statelor Unite şi Uniunea Europeană constituie semnale ce indică că puterile occidentale au atins un „punct critic” cu efecte sistemice în ce priveşte distribuţia puterii în lume.

2. Emergenţa unui nou pol de putere.

Pe fondul înrăutăţirii indicatorilor economiei puterilor occidentale, semnalul cel mai puternic al deschiderii unui nou ciclu geopolitic şi geoeconomic global este dat de ascensiunea economiilor emergente şi efectele posibile ale închegării de alianţe politico-economice preponderent „sud-sud”.Re-echilibrarea raporturilor geopolitice globale pe calea constituirii unui nou pol de putere, care îşi afirmă voinţa de a contribui la ameliorarea conducerii afacerilor internaţionale a devenit, în prezent, o realitate acceptată de puterile occidentale. Momentul recunoaşterii necesităţii de a include reprezentanţii ţărilor emergente în dezbaterea şi căutarea soluţiilor pentru sfidările cu care se confruntă omenirea în secolul XXI a fost formarea grupului decizional G-20, pentru dezbaterea problemelor critice ale guvernanţei globale. Noua structură răspunde mai bine necesităţilor actuale decât grupul G-7, format din Statele Unite şi alte 6 puteri occidentale.⁹ Deşi practica reuniunilor G-7 continuă, centrul de greutate al dezbaterilor privind starea lumii s-a deplasat spre G-20.

Preşedintele SUA Barack Obama a motivat trecerea de la formatul G7 la G20 declarând că „problema G-urilor” este expresia necesităţii de a găsi o formulă mai bună, în contextul în care nu avem un ONU „re-înoit şi re-vitalizat”...¹⁰ De fapt, puterile occidentale lovite de crize periodice au acceptat să abordeze problematica conducerii afacerilor mondiale în dialog cu puterile emergente ale „sud-ului”,¹¹ modificare de atitudine care aratăcă dezbaterea propunerilor pentru stabilirea regulilor de funcţionare a ordinii mondiale nu mai pot fi luate ignorând propunerile şi voinţa puterilor emergente. La rândul lor, ţările emergente au reuşit, prin politicile adoptate, să se remarce prin voinţa lor de fi factori responsabili, alături de puterile occidentale, în abordarea sfidărilor cu care se confruntă economia şi societatea internaţională. În prezent, participanţii la dezbaterile G-20 reprezintă 90% din PIB-ul global, 2/3 din populaţia lumii şi 80% din comerţul mondial. ¹²

În cadrul noilor puteri emergente se remarcă îndeosebi grupul de ţări format din China, India, Brazilia, Rusia, Africa de sud, între care s-a stabilit un anumit grad de cooperare şi coordonare al acţiunilor, menite să ducă la ameliorarea guvernanţei globale prin schimbarea regulilor stabilite de puterile occidentale în funcţionarea pieţei internaţionale, reguli considerate defavorabile pentru noile puteri în ascensiune şi ţările în curs de dezvoltare. Ideea acestei cooperări a fost discutată iniţial la New-York în 2006 la nivelul miniştrilor de externe şi s-a concretizat în cadrul unui summit al şefilor de stat, care a avut loc la Ekaterinburg în Rusia, în 2009.

Incă din 2001, raportul „Building Better Global Economic BRICs”, elaborat de Jim O’Neill expertul-şef la banca Goldman Sachs, atrăgea atenţia asupra posibilităţii ca un grup de puteri economice emergente, etichetat cu acronimul „BRIC” (Brazilia,Rusia,India,China), să rivalizeze cu grupul G-7 prin ritmul lor de creştere, mărimea populaţiei şi potenţialul economic. În 2011 în urma iniţiativei Chinei, gruparea BRIC a cooptat un nou membru şi anume Africa de sud, devenind grupul BRICS. Cooptarea Africii de sud are o puternică semnificaţie geopolitică şi economică, pentru că subliniază prezenţa grupului BRIC pe continentul african, ceea ce îi consolidează poziţia şi implicit prestigiul internaţională.

Membrii grupului BRICS se remarcă printr-o prezenţă activă în numeroase ţări din Asia, Africa şi America de sud, iar în ultimii ani relaţiilor lor economice cu Uniunea Europeană au atins cote semnificative. Opţiunile politice ale ţărilor din acest grup diferă adesea de cele occidentale în probleme esenţiale, cum sunt cele ce privesc stabilitatea economică globală, întărirea arhitecturii financiare internaţionale şi crearea de oportunităţi pentru politicile naţionale şi cooperarea internaţională.

Deşi în trecut au avut de suferit consecinţele politicilor coloniale ale puterilor occidentale, în prezent realizările economice şi sociale ale puterilor emergente din grupul BRICS şi din afara lui sunt evidente, îndeosebi dacă luăm în consideraţie mărimea populaţiei şi rata creşterilor anuale ale PIB-ului. În acest sens, prezentăm datele privind grupul puterilor occidentale (G-7) şi ale ţărilor din grupul (BRICS):¹³

A. Grupul G-7

B. Grupul BRICS

Ipoteza modificării balanţei de putere economică la nivel global, devine mult mai credibilă dacă luăm în considerare şi un alt raport al expertului Jim O’Neill întitulat “The Next 11: More than an Acronim” (2007), care atrage atenţia asupra altor ţări emergente cu un potenţial demografic şi cu rate de creştere economică între 4% şi 7%, care nu fac parte din grupul BRICS: Coreea de sud, Mexic, Turcia, Indonezia, Iran, Pakistan, Nigeria, Filipine, Egipt, Bangladesh, Vietnam. În 2011, Jim O’Neill revine asupra acestui aspect atrăgând atenţia asupra grupului de puteri emergente Mexic, Indonezia, Coreea de sud şi Turcia (MIST), cu un potenţial de investiţie promiţător şi condiţii favorabile de creştere economică:

C. Grupul MIST

În rândul „emergenţilor” se evidenţiază şi alte state. Astfel, în America de sud se remarcă grupul format din Chile, Columbia şi Peru, ţări care spre deosebire de cele menţionate, sunt în relaţii foarte bune de cooperare cu Statele Unite. În 2010, aceste ţări au înregistrat rate înalte de creştere anuală: Chile 5,1%; Columbia 4,4%, iar Peru 8,7%.

Dacă luăm în considerare aportul economiilor considerate emergente împreună cu cele ce sunt în curs de dezvoltare, vom pune mai bine în evidenţă modificarea istorică în ce priveşte contribuţia acestora la creşterea economică globală şi modul în care au făcut faţă consecinţelor crizei financiare şi economice ce destabilizează lumea din 2008 până în prezent. Raportul Băncii Mondiale din septembrie 2011 exprimă această schimbare în cifre convingătoare¹⁴:

Preponderenţa noilor puteri emergente în balanţa demografică a lumii, contribuţia lor semnificativă la depăşirea actualelor dificultăţi economice exercită un impact semnificativ în planul deciziilor politice ce privesc dezvoltarea. În rândul acestora, grupul BRICS printr-un anumit grad de coordonare politică, care deşi nu are caracteristicile unui „bloc”, cum ar fi Uniunea Europeană sau alianţa Nord Atlantică, este deosebit de activ promovând o nouă viziune în abordarea guvernanţei globale.

3. Potenţialul emergenţilor.

Care sunt însă posibilităţile puterilor emergente de a fi ascultate, de a face ca punctele lor de vedere cu privire la modul în care să funcţioneze lumea multipolară să fie luate în considerare ?

Robert Strausz-Hupé referindu-se la factorii ce contribuie la constiturea potenţialului de putere al unui stat sau a unei grupări de state, avea in vedere poziţia geografică, resursele naturale, populaţia şi gradul ei de instruire, voinţa naţională, calitatea instituţiilor publice. Plecând de la aceste precizări Strausz-Hupé considera că Statele Unite este puterea care dispune de aceşti factori în modul cel mai performant, şi ca atare, un echilibru la nivel global ar putea fi realizat prin crearea unei federaţii mondiale condusă de Statele Unite, în calitatea de centru unic.¹⁵ În contextul pierderii încrederii în capacitatea puterilor occidentale de a face faţă multiplelor turbulenţe ce ameninţă stabilitatea economiei globale, evoluţia sugerată de Robert Strausz-Hupé este doar o posibilitate aflată în concurenţă cu alte posibilităţi ce aparţin, în prezent, puterilor emergente.

Cu toate că după cinci secole de dominaţie colonială a puterilor occidentale, nivelul de trai al cetăţenilor din ţările emergente este încă departe de cel atins în metropolele occidentale, puterile emergente au devenit pe fondul declinului economic al ţărilor occidentale principala sursă a creşterii economice la nivel global şi în consecinţă un factor decizional important în cadrul grupului G-20..

Economiile emergente sunt un factor activ în economia mondială nu numai prin acţiunile comune ale grupului BRICS, ci şi prin stabilirea unei diversităţi de alianţe şi înţelegeri de grup între diferitele ţări emergente. În afară de aceasta, există posibilitatea ca alte ţări ce deţin pieţe mari şi ritmuri ridicate de creştere economică să colaboreze strâns cu grupul BRICS sau să intre în componenţa acestui grup, ceea ce ne permite să susţinem că, în prezent, s-a format un pol de creştere economică ce deţine elementele necesare pentru a juca un rol politic şi economic semnificativ la nivel mondial, concurând politica şi activităţile economice ale puterilor occidentale.

Grupul BRICS rămâne pentru moment „vârful de lance” al ţărilor emergente şi ca atare estimările privind tendinţa de creştere a PIB-ului pentru perioada 2010-2050, fără a lua în considerare posibilele cooperări sau alianţe între BRICS şi alte mari pieţe emergente, indică anul 2035 ca fiind momentul în care balanţa se va modifica în favoare ţărilor din grupul BRIC:¹⁶

În prezent, baza de plecare pentru calculul aceastei tendinţe s-a modificat. Astfel, nivelul PIB-ului pentru întregul grup BRICS luat în considerare a cunoscut o creştere semnificativă, el depăşind nivelul estimat de 8.640, fiind undeva între 11,000 şi 19.000 miliarde $, în funcţie de schema de calcul utilizată. De altfel, raportul Băncii Mondiale publicat la 11septembrie 2011 estimează că între 2011 şi 2025 media creşterii economice la nivel global se va situa pentru ţările emergente în jurul valorii de 4,7% în timp ce media creşterii economice a ţărilor dezvoltate va fi mult mai redusă, fiind estimată a fi de 2,3%. În aceste condiţii, contribuţia puterilor emergente la creşterea PIB-ului global de la 36%, cât este în prezent, se va situa în jur de 45-50%, sau mai mult. Tot în acest raport se consideră posibil ca „până în 2025 şase mari economii emergente Brazilia, China, India, Indonezia, Coreea de sud şi Rusia vor contribui cu mai mult de jumătate la creşterea mondială”...¹⁷

Estimările mult mai moderate ne prezintă ierarhia modificată a puterilor economice la mijlocul secolulu XXI în felul următor: ¹⁸

Unii experţi avansează ideea mult mai radicală conform căreia modificarea ierarhiei puterilor economice se va produce mai repede şi anume în 2016, când PIB-ul Chinei calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare va atinge nivelul de 19.000 $, în timp ce PIB-ul SUA va fi de 18.800 $.¹⁹

Potenţialul de presiune al puterilor emergente a crescut mult pe plan internaţional şi datorită faptului că acestea au trecut relativ bine prin criza financiară din 2008-2010, iar acum pot face faţă crizei datoriilor suverane ale statelor occidentale, pentru că dispun de resurse importante pentru creditarea investiţiilor interne şi pe plan internaţional. Din acest punct de vedere, China a doua putere economică şi comercială a lumii a devenit şi o putere financiară de talie mondială, ceea ce modifică substanţial balanţa capacităţii de creditare la nivel global

În octombrie 2011, situaţia rezervelor valutare, în cifre rotunjite, arăta astfel²⁰:

Nivelul mult mai scăzut al rezervelor valutare deţinute de puterile occidentale din grupul G-7 în raport cu cele deţinute de ţările grupului BRICS, fără a mai lua în considerare şi rezervele deţinute de celelalte puteri emergente, sunt o dovadă a schimbărilor importante ce au loc la nivel global în planul raporturilor financiare. În timp ce puterile occidentale constrânse de presiunea crizei „datoriilor suverane” nu mai reprezintă o sursă sigură de creditare pentru ţările aflate în dificultate, China împreună cu celelalte ţări ale grupului BRICS utilizează importantele lor rezerve valutare pentru ale investi în Uniunea Europeană, Africa şi America de sud.

Un factor nu mai puţin important, îl reprezintă succesiunea crizelor la intervale mici, care a împins economia şi societatea din Statele Unite şi U.E. într-o fază de instabilitate prelungită. Pe acest fond, a crescut neîncrederea în capacitatea monedei americane de a mai îndeplini rolul unei monede de rezervă pe piaţa mondială. Puterile emergente exercită presiuni pentru a se pune capăt înţelegerilor privind regulile de funcţionare ale pieţei mondiale stabilite, după sfârşitul celui de al doilea război mondial, la Bretton Woods (Consensul de la Washington). Banca Mondială, confruntată cu dinamica reală a pieţelor internaţionale, a admis necesitatea unor modificări, fiind posibil ca până în 2025, dominaţia dolarului ca monedă de rezervă internaţională să fie înlocuită cu un sistem monetar tripolar constituit din dolar, euro şi yuan.²¹

Cel mai spectaculos rezultat al puterilor emergente îl constituie însă ritmul înalt de dezvoltare, în contextul succesiunii unei crize financiare globale, a unor faze de recesiune şi a actualei crize a datoriilor suverane ale statelor occidentale. Acest potenţial economic şi financiar, care a permis şi anumite ameliorări ale stării sociale a populaţiei din statele emergente, susţine capacitatea de influenţă a puterilor emergente din cadrul reuniunilor G-20. Evoluţia socio-economică globală fiind însă un proces deschis, anumite interacţiuni din cadrul economiei internaţionale pot bloca această ascensiune. China, în special, va resimţi efectele restrîngerii pieţelor externe şi „supraîncălzirii” economiei. Cu toate acestea, există un interes deosebit pentru analiza resorturilor interne şi externe care au permis reuşitele economice şi sociale ale „emergenţilor”, aspecte pe care le vom aborda într-un studiu aparte.

Bibliografie
IBRD and The World Bank:„Multipolarity: The New Global Economy”, Washington D.C 2011
International Monetary Fund : „World Economic Outlook: Slowing Growth, Rising Risks”,Washington D.C. 2011
Joseph E. Stiglitz : „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii” , Bucureşti: Ed. Economică, 2009
Joseph E. Stiglitz : „În cădere liberă.. America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale”,Bucureşti:
Ed. Publica, 2010

NOTE

SERGIU TĂMAȘ – Profesor doctor, ziarist free-lance, publicaţia „Diplomat Club”