|
Recenzie
Liberalismul românesc – deconstrucţie și
redefinire
Coord. Liviu Brătescu, Liberalismul românesc și
valenţele sale europene
Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Editura
PIM, Iași, 2010, 272 pagini.
Lucrarea Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, apărută la editura PIM din Iaşi în 2010, coordonată de Liviu Brătescu, înglobează un număr de 16 articole şi studii aparţinând unor profesori universitari şi cercetători în domeniul ştiinţelor politice, istoriei, teoriei ideilor politice, filosofiei politice, din România, dar şi din centre universitare şi de cercetare din străinătate.
Studiile din volum ar putea fi grupate fie în jurul unor perioade istorice: începuturile liberalismului la noi, perioada paşoptistă, modernizarea statului român, perioada interbelică, perioada rezistenţei anti-comuniste a decadelor 5 şi 6 din secolul XX, dar şi în jurul unor personalităţi pregnante ale liberalismului românesc, precum Ion Heliade Rădulescu, Manolache Costache Epureanu, Victor Slăvescu, I.C. Brătianu şi alţii, ori în jurul clarificării, construirii/ deconstruirii unor concepte politice precum problema votului universal, conceptul de modernitate europeană şi posibilitatea modernizării statului român, ideea identităţii, problema elitelor, mergând până la dezbateri actuale, contemporane şi internaţionale, precum aceea a raportului dintre liberalism şi autonomie.
Aşa cum observa şi autorul Cuvântului înainte, Adrian Cioroianu, cea mai mare provocare, rămâne, fără îndoială, plasarea liberalismului în context european. Putem vorbi despre un proiect al modernităţii româneşti? De ce ne apare acesta adesea sincopat, întrerupt, labil? Viorella Manolache vorbeşte despre despre factori de influenţă ai acestei labilităţi, precum „instaurarea unei relaţii instabile între elita tradiţională, antielita comunistă şi cetăţeanul muncitor” la un moment dat (p.6). Modernizarea românească poate fi percepută într-o cheie care identifică unele construcţii de tip implant al unor forme instituţionale şi mentalitare „fără logica imanentă a fondului”.
Momentul istoric paşoptist este pus sub grila descoperirii unei conştiinţe naţionale şi, de ce nu, liberale, în studiul Cristinei Matiuţa şi în cel al Ralucăi Alexandrescu. „Liberalismul şi naţionalismul au reprezentat, în Europa secolului XIX, motoarele ideologice şi factorii principali ai modernizării social-politice” (Matiuţa, p.30). Independent de realitatea că, din punct de vedere istoric conservatorismul s-a reinstaurat, liberalismul a creat o tradiţie în această zonă (Alexandrescu, p.19). Tema liberală a suveranităţii este quasi-prezentă în textele şi articolele revoluţionarilor români de la 1848. Ei înţeleg şi suţin ideea potrivit căreia legitimarea puterii politice nu se poate face decât în strânsă legătură cu modalitatea de definire a suveranităţii iar democraţia se fondează pe ideea de reprezentare ( p.29).
Liberalismul românesc s-a definit pe sine sub influenţa unor personalităţi de succes care au devenit parlamentari, ori lideri de partid, contribuind la modernizarea politică a spaţiului românesc, aducând cu sine un teatralism spectacular local al gesturilor liberale metaforice (Mihail Radu Solcan asupra unui text al lui Elais Regnault), precum arderea Regulamentului Organic şi al Arhondologiei la 6 septembrie 1848, cu un discurs funebru rostit de Ion C. Brătianu, sugerând tema liberală centrală a libertăţii indivizilor şi egalităţii lor, prin „abolirea rangurilor şi obligaţiilor supuşilor faţă de mai-marii lor” (Solcanu, p.50). Dar locul central îl ocupă ideea libertăţii colective şi nu individuale, drepturile naţionale ca modalitate de împlinire individuală. Acest laitmotiv, prezent de-a lungul volumului va face ca liberalismul românesc să se abată din start de la grila clasică de gândire liberală care menţine accentul pe individ şi drepturile sale. Liberalismul românesc încearcă o altfel de lectură a temelor liberale, într-un proiect în care îşi propune să creeze un stat modern românesc pe baza unor idealuri istorice naţionale.
Concepte precum „votul” şi „resvotul” la Ion Heliade Rădulescu, influenţat de liberali moderaţi precum Guizot, Girardin ori Gorardin, dar şi de socialismul utopic al lui Proudohn, susţinând principiile moderne de guvernare, cu o corelaţie armonioasă între popor şi guvern (Sorin Radu, p.62) şi subsumeate ideii de „temporalitate” a unui sistem de guvernare, aduc o nouă cheie de lectură aspura începutului liberalismului românesc.
I.C. Brătianu, personaj plurivalent, „ideolog, agitator, conspirator, revoluţionar, , exilat, închis, propagandist, parlamentar, ministru, colaborator la o lovitură de stat, diplomat, şef de partid” (p.71), nu putea lipsi dintr-un astfel de volum. Liviu Brătescu îl plasează pe Brătianu în elita intelectuală şcolită la Paris, dar cu o capacitateimpresionantă de e decela şi reţine temele potrivite spaţiului românesc.Un exemplu elocvent îl constituie ideea republicană, în vogă în cercurile pariziene, la care politicianul renunţă după ce se ataşase iniţial de ea, dovedind o bună şi perspicace percepţie a contextului politic intern şi internaţional care făcea necesară monarhia în spaţiul românesc. (Brătescu, pp.72-73).
Ideea partidului, ca instituţie constituţională, investită cu legitimitate şi rădăcini istorice, se va transforma în concepţia lui Ionel Brătianu într-un adevărat „organ viu”şi „cel mai temeinic instrument politic al vieţii constituţionale, abilitat să asigure logistica operaţiilor politice, singurul apt să asigure solidaritatea „între idei şi acţiuni. Acesta este motivul pentru care un alt studiu din volum, cel al lui Ovidiu Buruiană, face trimitere la o adevărată „mistică a ideii de partid la liberali” (pp.217-219).
Tot pe linia prezentării unor personaje influente în zona liberalismului românesc merg studiile lui Alexandru Gavriş (Manolache Costache Epureanu - personalitate paradoxală pendulând între liberalism şi conservatorism, socotit adesea un „rătăcit”), al lui Iulian Oncescu şi Alin Gridan, pentru perioada interbelică (Victor Slăvescu, economist, liberal activ, mai ales în domeniul fiscal şi monetar), studiul lui Ioan Stanomir care face un portret liberalului în exil, Mihail Fărcăşanu, simbol al rezistenţei anticomuniste şi continuator al valorilor democratice consacrate, acuzând cecitatea şi demonii mentalului românesc, pledând pentru un patriotism lucid.
Capitolul Liberalismul văzut din afară cuprinde patru studii în volum: studiul comparativ al lui Hans-Christian Maner, liberalismul german versus liberalismul românesc, axat pe criterii de diferenţiere precum participarea elitelor intelectuale şi financiare la cistalizarea partidului sau avantajele de a fi la guvernare, iar studiul lui Silviu Miloiu, „Liberalismul finlandez”, pune faţă în faţă două partide liberale (PNL şi Partidul Progresist Finlandez) care şi-au cristalizat în aceeaşi perioadă programele.
Deconstrucţia mitului liberal românesc se regăseşte din plin în studiul lui Paul E. Michelson, intitulat „The Strange Death of Romanian Liberalism”, care îşi justifică ipoteza pe ideea că idealurile şi principiile clasice ale liberalismului au degenerat în România sau au fost discreditate şi modificate în numele realismului şi pragmatismului.
La începuturile sale liberalismul se lega de modernitate şi modernizare, în vreme ce în lumea contemporană rolul lui ar putea fi să încerce să de propriul răspuns şi propriile soluţii la provocările lumii în care trăim, la provocările diversităţii etnoculturale, spre exemplu (Levente Salat, „Raportul dintre liberalism şi autonomie”, p.201). Apelând la argumentele lui Will Kymlica, autorul ajunge să susţină că, dacă liberalismul interbelic se legitima prin promovarea drepturilor şi libertăţilor individului, cum are de soluţionat dificila problemă a autonomiei, la care democraţiile liberale nu au dat răspunsuri satisfăcătoare. Dar poate că dificila propblemă a autonomiei nu ar trebui să pericliteze un răspuns liberal la problemele contemporane, ci este o premisă a eliminării unor mai vechi inconsecvenţe (p.211).
Deconstrucţia mitului unui liberalism clasicizat şi clasicizant, cu o structură solidă, perfect coerentă şi monolitică se petrece şi în studiul elaborat de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică. Distorsionarea conceptului de liberalism în România de azi are numeroase cauze, printre care autorii enumeră „manipularea, incultura politică, influenţa subliminală a reziduurilor gândirii marxiste”. Aşa s-a născut echivalarea liberalismului cu ideologia „capitaliştilor, a banului, a marilor acumulări de avere, a unor „oameni mai fini, mai aleşi, mai cu ştaif”, a grupurilor şi claselor avute” (p.237). Impostura liberalismului autohton nu poate fi îndepăratată decât începând cu recunoaşterea şi îndepărtarea mitului plutocratic, deoarece. „unitatea de bază” a liberalismului clasic nu e nici bogatul, nici săracul, ci simplul cetăţean iar tema sa este cea a „cetăţeanului uitat, a omului mereu trecut cu vederea” (Stoica şi Aligică, p.240). Şi totuşi agenda liberalismului românesc contemporan este una dominată de ambiguitate, o ambiguitate care se crede că ar fi construită de dragul supravieţuirii partidului sau a doctrinei. Depăşirea acestei ambiguităţi este, după părerea autorilor, nu doar o opţiune ci o necesitate (p.247).
Volumul se încheie cu un studiu al lui Nicolae Lupaşcu, care face o analiză a demersului electoral al Partidului Naţional Liberal la alegerile parlamentare din 2008. Campania PNL în aceste alegeri, introducerea votului uninominal şi efectele sale directe, angajamentele politice ale PNL şi, nu în cele din urmă, rezultatele alegerilor din noiembrie 2008 sunt surse ale unor observaţii şi concluzii utile pentru o viitoare linie de urmat.
În concluzie, volumul Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, fără a reprezenta doar o sumă de răspunsuri la câteva întrebări de filosofie politică bine plasate, reuşeşte să ne introducă în dezbaterea mereu actuală a locului şi rolului unei doctrine în şi dincolo de graniţele româneşti. Interogaţii asupra originalităţii liberalismului românesc, legitimarea lui în rădăcinile istorice şi intelectuale au sens, fără îndoială, în măsura în care studiile prezente în volumul coordonat de Liviu Brătescu reuşesc să facă un demers profund critic, construind şi deconstruind-uşi propriile mituri, într-o teorie cu rădăcini în istoria noastră naţională şi care astăzi este chemată, alături de alte teorii politice, să-şi ofere propriile soluţii, propriul proiect, la provocările naţionale şi dar şi la cele globale ale lumii contemporane.
Gabriela Goudenhooft
[The University of Oradea]
GABRIELA GOUDENHOOFT – Lector univ.dr. în cadrul Universităţii din Oradea, Departamentul de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării.
sus
|
