Violenţa ca armă politică

Violenţa de limbaj în discursul totalitar din România (1945-1989)¹

SORIN CRISTIAN SEMENIUC
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
Just as in any other totalitarian regime, the communist political discourse and the mass-media of that time employed to a great extent the strategy of the attack against the „enemy”, regardless of whether this enemy was domestic or foreign, real or imaginary. From a linguistic point of view, identifying, isolating and classifying the procedures used by the communists to this purpose means including these formulae into the typology of wooden language, whose features were accounted for by Françoise Thom. „The passage of attack”, a possible name for the ritual violent excerpt usually found in propagandistic speeches or articles, is mainly characterised by the fact that it is invariably present in these texts, it is shorter than the one devoted to „accomplishments” and contains linguistic prefabricates, repeated for years in a row, usually with no substantial change in form or meaning.

Keywords: wooden language; clichés; evolution; effects; features

Preliminarii

Rezultat al unei mutaţii radicale suferite de limbă sub influenţa ideologiei marxist-leniniste², limba de lemn nu se caracterizează numai printr-un lexic particular care îl tranformă într-un simplu jargon, ci prezintă un anumit număr de trăsături gramaticale şi stilistice care permit identificarea sa şi în afara referinţelor la vocabular³. Una dintre aceste caracteristici este maniheismul, care conduce, printre altele, la utilizarea unui mare număr de termeni din registrul militar⁴, unii cercetători considerând chiar că „Limbajul comunist este un limbaj militar şi aceasta deoarece comunismul este dominat de ideea de putere”⁵ sau că limbajul totalitar este sinonim cu violenţa de limbaj, „discursul revoluţionar” nefiind decât „o penibilă colecţie de invective grosiere şi exprimări înveninate, îndemnând la violenţă şi ură, la demascare (subl. a.), la înfierări şi la o insaţiabilă obsesie a stârpirii duşmanilor poporului.”⁶ Comuniştii „au de combătut tot ceea ce există şi tot ceea ce devine. Astfel se explică necesitatea unui discurs inepuizabil, armă defensivă şi ofensivă, scut şi maşină de război. Limba de lemn se apără împotriva lucrurilor şi atacă oamenii.”⁷ Efectul devastator al acestui tip de limbaj care masca realitatea, minţea şi manipula printr-un fel de „adormire hipnotică” produsă de înşirarea de cuvinte hipnogene nu s-a epuizat după abolirea oficială a regimului comunist din România anului 1989⁸ sau din alte ţări din blocul estic. Specific spaţiului românesc, o trăsătură particulară a limbii de lemn în perioada totalitaristă – mijlocul anilor ’40 până la începutul lui 1990 – a fost „impunerea acesteia ca dogmă (subl. a.), prin memorare în mare măsură forţată, obligatorie, întărită şi prin teamă.”⁹

Ca motivaţie ideologică, utilizarea registrului violent reprezintă un fapt natural; odată constituit Partidul, duşmanii devin parte a luptei cosmice: în centru se află Partidul, iar în jurul lui se ordonează, în cercuri concentrice, inamicii şi aliaţii.¹⁰ Centrul lumii inamice este tot atât de imaterial ca şi cel al Partidului; capitalismul, în genere, şi imperialismul devin obiectul unei duşmănii susţinute, certe, chiar rutinizate, aproape profesionalizate, şi reprezintă inamicul natural al Partidului, raţiunea sa de a exista; alţi duşmani, mai apropiaţi de Partid, sunt oportuniştii: revizionişti (subminează doctrina) sau lichidatorişti (subminează organizarea)¹¹.

Pentru afirmarea satisfacţiei şi atacarea „duşmanilor”, discursul totalitar trebuie să recurgă la cuvânt, în cadrul unui proces logic şi cinic în acelaşi timp: „Realitatea reală este singura realitate. Realitatea ideologică nu există decât ca limbaj (decor). Ea este alcătuită din cuvinte. Partidul nu poate acţiona asupra realităţii reale decât prin intermediul cuvintelor realităţii ideologice şi transformarea ulterioară a celei dintâi nu poate fi descrisă decât în termenii celei de-a doua, care sunt prin definiţie inadecvaţi. Este deci absolut necesar ca depăşirea duplicării lumii să ajungă să confişte cuvântul realităţii reale şi să creeze, alături de ea, o altă realitate, care nu există decât prin cuvânt.”¹² Printre modalităţile efective de control al realităţii se află apelul la elemente lexicale sau „mici fraze” care au devenit „expresii tehnice politice”, difuzate iniţial de lideri ai partidului sau prin presă, „fraze” care au avut mereu, de la începutul anilor ’50 şi puţin înainte, un ton de incitare la „luptă”, de stimulare, de „mobilizare”, fie pentru a preveni oprirea maselor de la muncă¹³, fie pentru a produce incitarea frenetică la o acţiune imediată, amânând nedefinit constatarea fiasco-ului provocat de construcţia comunismului¹⁴. Astfel, indiferent desubiectul tratat, contextul conflictual trebuia neapărat adus în discuţie, în caz contrar materialul era amendat ideologic; obsesia confruntării trebuia să fie inclusă întotdeauna între rânduri.¹⁵ În acest sens, reprezenta un „far călăuzitor” imaginea transmisă de unul dintre principalii ideologi comunişti, Vladimir Ilici Lenin, la începutul secolului trecut: „Noi înaintăm în grup compact pe un drum abrupt şi anevoios, ţinându-ne strâns de mână. Suntem înconjuraţi din toate părţile de duşmani şi mai totdeauna suntem nevoiţi să păşim sub focul lor.”¹⁶

Una dintre cele mai importante observaţii asupra limbii de lemn româneşti este aceea că, din punct de vedere istoric, există în discursul totalitar autohton diferenţe manifestate în special în gradele de agresivitate şi de informativitate. În perioadele de început, de preluare a puterii, limbajul e destul de bogat în informaţii, în special din sfera conflictualităţii, pentru ca în perioada de stabilitate a regimului, violenţa să se retragă din prim-plan, în favoarea „ceremoniei obligatorii de afirmare a satisfacţiei”, fapt care a redus şi din capacitatea discursului de a vehicula informaţie.¹⁷

Primii ani: lupta pentru Putere

Răsfoirea unuia dintre volumele editate de comunişti imediat după 23 august 1944¹⁸, o compilaţie de discursuri ţinute de lideri ai Partidului Comunist Român cum ar fi Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Lucreţiu Pătrăşcanu, permite izolarea mai multor „fraze” sau elemente lexicale specifice registrului violent de limbaj. În contextul istoric specific, „duşmanii” erau partidele cu care comuniştii împărţeau puterea la acel moment, dar mai ales fasciştii, cei cu care România se afla încă în război. Încă din introducerea volumului, dar mai ales în paginile următoare, sunt prezente „formule de atac” care vor supravieţui în discursul practicat de-a lungul întregii perioade de dominaţie a regimului comunist (unele pot fi depistate şi în prezent): „lichidare a întregului putregai care ne-a târât la dezastru”, „clicile reacţionare”¹⁹, „ciuma fascistă”.²⁰ Există însă acel grad de informativitate ridicat pe care îl menţiona Rodica Zafiu şi care se manifestă, printre altele, prin nominalizarea exactă a „duşmanilor”, „călăul Rădescu”²¹, „aceiaşi legionari cari măcelăreau populaţia paşnică a ţării noastre, sunt luaţi sub aripa bătrâioară a domnului Maniu”²², „Sub scutul unor pretinşi democraţi, lupii fascişti au ieşit din bârlog, urlând a sete de sânge”, „lepădături fasciste”.²³ Violenţa este exercitată discursiv fără menajamente; nu lipseşte recursul la ironie, iar „duşmanul” este, cel puţin deocamdată, „intern”; chiar dacă este vorba de fascişti, lupta cu aceştia are loc în scop „eliberator”.

Perioada Gheorghe Gheorghiu Dej: bătălia încă nu e câştigată

Fostul lider al Partidului Muncitoresc Român este un creator de violenţă de limbaj, unele dintre formulele sale putând fi catalogate drept antologice. Din punct de vedere lexical, Gheorghiu Dej utilizează cuvinte care au suferit deprecieri de sens, de exemplu cele care se refereau la clase conducătoare anterioare şi la realităţi care aveau legătură cu acestea: burghez, slugă, cămătar; la derivatele obţinute de la unele dintre aceste cuvinte (cămătăresc, chiaburesc), sensul depăşeşte nuanţa peiorativă. Tot în categoria „cuvintelor violente” se numără cele referitoare la societatea occidentală (imperialist, monopol), termenii nou formaţi de la nume proprii aparţinând unor personalităţi membre ale partidelor de opoziţie sau din perioada anterioară (manist, antonescian), cei privitori la facţiuni sau scindări din cadrul unor partide (fracţionar, grupare, reacţionar, sectar), unele diminutive (grupuleţ).²⁴ La nivel stilistic, Dej utilizează înjurii şi invective, precum şi termeni cu o conotaţie puternic peiorativă, unele reluate din discursurile din perioada anterioară: „lepădături fasciste”, „bandă criminală”, „pături parazitare”, precum şi termeni folosiţi pentru a descrie diferite lupte: „regim sângeros”, „agresiune mişelească”. În acelaşi registru de atac apar expresii aparţinând vocabularului familiar sau popular: „dădea apă la moară duşmanilor muncitorimii”, „avea ac de cojocul lor.”²⁵

În bună măsură, gradul de informativitate şi agresivitate rămâne ridicat în mod sensibil egal, procesele de instaurare ale noii ordini fiind încă în plină desfăşurare, stopate uneori de obstacole extrem de dificile (aşa cum a fost, de exemplu, procesul de colectivizare): „Dinastia de Hohenzollern, înscăunată la noi în ţară de cele mai reacţionare cercuri ale burgheziei şi moşierimii”, „a aservit România capitalului străin, a transformat-o în hinterland agrar al marilor puteri imperialiste”, „Palatul devenise un focar al uneltirilor reacţionare şi incitărilor la război civil”, „s-au demascat ca agenturi de spionaj şi diversiune ale puterilor imperialiste”²⁶, „exploatării capitaliste şi a politicii antinaţionale a partidelor burghezo-moşiereşti”, „cercurile conducătoare ale reacţiunii româneşti au înfundat ţara”, „răsturnarea clicii antonesciene”, „hoardelor fasciste”, „aţâţătorii de război imperialişti”²⁷, „transfugii pripăşiţi la posturile de radio imperialiste deplâng trecerea ţărănimii pe făgaşul socialismului. (…) ţărănimea îşi aminteşte foarte bine de anii când muncea din zori până în noapte pe pământul moşierilor şi chiaburilor, neavând nici cele mai elementare condiţii de viaţă omenească; de lipsa de pământ, apăsarea moşierului, cămătarului, perceptorului, biciul vătafului şi patul de armă al jandarmului (…).²⁸

Faţă de primii ani, „duşmanul” a căpătat şi o altă faţă acum, parţial „externă”, într-o mare măsură generală, imaterială: „Împreună cu toate forţele progresiste, tineretul aduce o contribuţie important la zădărnicirea acţiunilor cercurilor reacţionare monopoliste, îndreptate împotriva păcii, destinderii în relaţiile internaţionale şi dreptului popoarelor de a dispune de propria lor soartă”²⁹, „forţele imperialiste”, „militarişti”, „forţelor revanşarde”, „presiunea imperialistă şi neocolonialistă” (Scânteia, 22 ianuarie 1965, p. 1)

Nici în această perioadă nu lipsesc accentele ironice, metaforele facile menite să convingă şi să fie înţelese cât mai repede de destinatari:
„Aceasta va constitui o strălucită manifestare a superiorităţii socialismului asupra orânduirii capitaliste, îmbătrânită şi sclerozată, care se zvârcoleşte în faţa sfârşitului ei inevitabil, ca orice societate ce şi-a trăit traiul.”³⁰

Perioada Nicolae Ceauşescu: Puterea e a mea

Şi în perioada ultimului conducător comunist, una dintre caracteristicile discursului rămâne maniheismul socialism-capitalist, trecut-prezent, proletari-imperialişti.³¹ „Duşmanul extern” îşi menţine conturul nedefinit, iar cel „intern” clasic (burghezo-moşieresc) cade cumva în plan secund, fiind amintit în special la aniversări pentru a reaminti că a produs dezastre în trecut, înainte de momentul instaurării orânduirii socialiste. Aproape că sunt excluse nominalizările, ca şi formulele inedite, cu un aer spontan, de atac. Violenţa e reprezentată de clişee reluate până la saturaţie, pornind de la cuvinte-cheie: exploatator, jaf, jefui, jug, putred, putrefacţie, putreziciune, rechin, retrograd, ploconire, transfug, uneltire, lichida, burghez, capitalist, moşieresc, aţâţa, bătălie, bestie, călău, cerc, decadent, descompunere, deviaţionist, dictatură, duşman, denigra.

Asta nu înseamnă că discursul totalitar nu a întrezărit identificarea şi condamnarea unui alt „duşman intern”, parţial moştenit: în această nouă fază, el se află (şi trebuie să se afle) chiar în rândurile cetăţenilor şi membrilor de partid, producând întârzierea producţiei, neîndeplinirea planurilor şesenale/cincinale şi, în final, dacă starea de lucruri va continua, periclitarea măreţelor realizări ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Chiar Statutul Partidului alocă spaţii pentru avertizarea asupra existenţei acestui tip de „duşman”: „Partidul nu admite existenţa fracţiunilor în interiorul său. Orice acţiune fracţionistă constituie o crimă împotriva partidului, fiind incompatibilă cu calitatea de membru de partid”, „loveşte în unitatea partidului, pactizează cu duşmanii construcţiei socialismului”, „vigilenţei revoluţionare şi combativităţii împotriva manifestărilor antipartinice şi ale ideologiei burgheze.”³²

Iată cîteva formule de atac destinate combaterii „duşmanului intern”: „Sunt încă multe lucruri de îndepărtat din conştiinţa oamenilor. Vechea societate – pe care am lichidat-o, iar din punct de vedere material am depăşit-o de mult, realizând ceea ce este cunoscut tuturor – a lăsat puternice urme şi obiceiuri care, multe din ele, nu mai corespund condiţiilor de astăzi, spiritului revoluţionar. Dealtfel, unele din aceste obiceiuri n-au corespuns niciodată cerinţelor progresului şi civilizaţiei. Am în vedere egoismul, individualismul, tendinţele de parazitism şi parvenitism şi alte mentalităţi retrograde. (…) trebuie să luptăm neabătut împotriva misticismului, a vechilor obiceiuri lăsate de societatea burghezo-moşierească. Aceste obiceiuri trebuie să fie lichidate pentru totdeauna!”³³

„Unii şi-au însuşit obiceiul de a crede că participarea la un proces revoluţionar înseamnă prezenţa lor, cu cămăşi bine scrobite, la masa festivă de la sfârşitul acelui proces revoluţionar (...) unii, când să punem în practică lupta pentru nou, ne-am izbit de greutăţi, ne-am cam domolit, ne-am cam oprit din aplauze.”³⁴

O mare parte din registrul violent este alocat însă şi „duşmanului extern”: „Aşa cum am spus mai înainte că trebuie să batem capitalismul în domeniul tehnicii, ştiinţei şi productivităţii muncii, trebuie să-l batem şi în domeniul eficienţei şi rentabilizării economice”³⁵, „împotriva politicii imperialiste de dominaţie şi dictat, a colonialismului şi neocolonialismului”, „în lume mai sunt încă puternice forţe reacţionare care pot pune în pericol pacea şi colaborarea internaţională” (Scânteia, 3 ianuarie 1975, Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu rostită la posturile de radio şi televiziune cu prilejul Anului Nou, 1)

Ralierea intelectualilor

Nume importante din epocă, cunoscute pentru faptul de a fi acceptat şi susţinut regimul comunist, nu au ezitat ca în discursuri, volume sau textele publicate în presă să apeleze la „pasaje de atac”. Iată doar câteva exemple:

Aurel Baranga: „Există în această direcţie şi o «carte albă», publicată în aceeaşi vreme, de unde reiese cum lucra maşina de vot, cum se pronunţau în faţa urnelor morţii, cum funcţiona «suveica», câte buletine de vot au sfeterisit liberalii, câte ţărăniştii.” (Scânteia, 15 februarie 1965, 1)

Ion Lăncrăjan: „Şi frământările de după război, din anii când au fost alungaţi moşierii, când a fost sfărâmată puterea domnilor, când s-au pus şi oamenii satelor în mişcare, la îndemnul muncitorimii (...) trufia boierească ori făloşenia găunoasă şi prostească a chiaburului şi a negustorului. (...) Ţărănimea era denumită odinioară, cu un dispreţ ciocoiesc, «talpa ţării».” (Scânteia, 28 februarie 1965, 1)

Tudor Arghezi: „Mi-aduc aminte că pe vreme regimurilor de stagnare a timpului, apăruse o broşură scrisă şi scoasă de conservatorii filipescani intitulată «Unde duce socialismul?» Concluziile acestei filozofii boiereşti erau că socialismul duce la nimic şi cel puţin la un dezastru naţional.” (Scânteia, 7 martie 1965, 1)

Victor Eftimiu: „Candidaţii de azi sunt oameni ai muncii manuale şi intelectuale, nu «nepoţii» şi filfisonii incapabili, carieriştii preocupaţi să-şi facă din mandatul de ales al poporului izvor de venituri ilicite, ipochimenii străini de aspiraţiile şi nevoile mulţimilor.” (Scânteia, 8 martie 1965, 1)

Zaharia Stancu: „Partidele mai vechi – cărora le plăceau să se numească istorice – se asemănau unul cu altul ca două picături de apă. Acelaşi ţel: puterea; puterea cu orice preţ. Şi o dată puterea câştigată acelaşi scop: jefuirea fără nici un scrupul şi fără nici o ruşine, a ţării.” (Scânteia, 9 martie 1965, 1)

Eugen Barbu: „Aceste mijloace tehnice ar fi trebuit, în alte condiţii, plătite cu bani grei şi răuvoitorii au toate motivele să nu se bucure de ridicarea noastră tehnică pentru că nu mai suntem clienţii unor societăţi străine şi nu mai cumpărăm, mai precis spus, nu mai vindem altora ceea ce cumpăram odată” (Scânteia, 19 februarie 1975, 1)

Concluzii

Apelul discursului totalitar românesc la formule violente reprezintă o certitudine care se încadrează natural în realitatea ideologică comunistă. Limba de lemn, capcană întinsă raţiunii, care fuge instinctiv spre ceea ce îi pare familiar³⁶, este transformată spre a ataca, după necesităţi, comportând fie o modalitate deschisă (limba de aparat), fie una ascunsă (pseudo-limbă naturală) – utilizată în falsele reportaje, cât şi în falsa literatură; aceasta din urmă permite limbii de lemn să se adapteze la împrejurări şi, mai ales, să ducă o ofensivă cu atât mai eficientă cu cât este disimulată; în aceste condiţii, în care pare să se retragă din faţa limbii naturale, ea atacă cel mai viguros.³⁷ Efectul formulelor „biciul vătafului”, „ploconire”, „lepădături fasciste”, „aripa bătrâioară”, „orânduirii capitaliste, îmbătrânită şi sclerozată, care şi-a trăit traiul” este superior celor aparţinând „limbii de aparat”: „duşmanii construcţiei socialismului”, „să luptăm neabătut”, „ideologie burgheză” sau „puteri imperialiste”. Practicanţii manipulării au simţit acest lucru şi l-au aplicat până la ultimele consecinţe.

Bibliografie
ANGHELESCU, Dan, „Limba de lemn şi distrugerea morală”, în Ilie Rad (coord.), Limba de lemn în presă, Bucureşti: Ed. Tritonic, 2009, 76-92.
BESANÇON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, trad. de Lucreţia Văcar, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2007.
BETEA, Lavinia, „«Limba de lemn» – de la Ceauşescu la Ion Iliescu”, în Ilie Rad (coord.), Limba de lemn în presă, Bucureşti: Ed. Tritonic, 2009, 179-187.
CEAUŞESCU, Nicolae, Creşterea rolului conducător al Partidului Comunist Român, Bucureşti: Ed. Politică, 1981.
GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Articole şi cuvântări, 1961-1962, Bucureşti: Ed. Politică, 1962.
MANOLESCU, Nicolae, Dreptul la normalitate, Bucureşti: Ed. Litera, 1991.
MIHAI, Nicoleta, „Limba de lemn a lui Gheorghiu Dej”, în Ilie Rad (coord.), Limba de lemn în presă, Bucureşti: Ed. Tritonic, 2009, 208-224. 
SLAMA CAZACU, Tatiana, „Limba de lemn – sinteză retropectivă şi constatarea vitalităţii acestui parazit al limbii române”, în Ilie Rad (coord.), Limba de lemn în presă, Bucureşti: Ed. Tritonic, 2009, 13-75. 
THOM, Françoise, La langue de bois, în La langue de bois / dossier edité par Alain Goldschläger et Jacques Lemaire, La pensée et les hommes. Nouvelle serie; 47, Bruxelles: Editions de l’Université de Bruxelles, 2001, 13-20.
THOM, Françoise, Limba de lemn, trad. de Mona Antohi, ed. a II-a, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2005.
ZAFIU, Rodica, Limbaj şi politică, Bucureşti: Ed. Universităţii din Bucureşti, 2007.
*** Pentru o Românie democrată, Bucureşti: Ed. Partidului Comunist din România, 1945.
*** Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român, Bucureşti: Ed. Politică, 1981.
Colecţia ziarului Scânteia din anii 1965 şi 1975.

SORIN CRISTIAN SEMENIUC – Doctorand, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

 sus