Violenţa ca armă politică

Globalizare și cunoaștere –
un argument subiectiv în favoarea libertăţii¹

BOGDAN ȘTEFANACHI
[Romanian Academy]

Abstract:
This study intends that identifying some of the main aspects that sustained the relations between the contemporary globalization and the classical liberalism features to underscore that the knowledge decentralization is fundamental for the understanding of contemporary transformations. The study, also argues that the explanation of such a process is encapsulated in the subjectivism approach developed by the Austrian Economic School.

Keywords: globalization; liberalization; knowledge; subjectivism; Austrian Economic School

Globalizarea – o perspectivă epistemologică

Dacă liberalismul, din perspectiva principiilor fundamentale se prezintă ca o ideologie unitară, din perspectiva interpretării şi operaţionalizării acestor principii apar diferenţe consistente între diversele abordări liberale. Fără a insista asupra acestor interpretări divergente, putem totuşi evidenţia că sfârşitul secolului XX este caracterizat, mai mult mai sau puţin incontestabil, de un sfârşit al istoriei² ca formulă care să reflecte funcţionalitatea principiilor liberale. Dispariţia barierei ideologice est-vest, implică, pe de o parte fluxul reformelor liberale către un spaţiu interzis până atunci (cel al statelor foste comuniste), iar pe de altă parte reformarea sistemului capitalist în contextul unei economii real globale. Constanta acestui fenomen este reprezentată de necesitatea reformelor politice extensive pentru a diminua rolul statului în favoarea mecanismelor pieţei.

O astfel de premisă poate fi operaţionalizată din cel puţin două perspective, măcar convergente dacă nu identice: pe de o parte, democratizarea celei mai mari părţi a mapamondului şi, pe de altă parte creşterea permeabilităţii şi a liberei circulaţii conturată sub forma globalizării. Fără a insista asupra lecturii liberalismului prin prisma celui de-al treilea val de democratizare, studiul de faţă argumentează că, în exteriorul unei sinonimii perfecte între globalizare şi neo-liberalism, totuşi în spaţiul economiei globale argumentele neo-liberale împotriva „intervenţiei proactive a statului”³ pentru a gestiona funcţionarea pieţei sunt cele care pot reflecta cel mai bine tendinţele economico-politice ale sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI.⁴ De aceea, trăsăturile globalizării, măcar la nivel ideologic, sunt identice cu cele stipulate de ceea ce numim Washington Consensus, înţelegând prin aceasta – disciplină fiscală, liberalizare financiară, liberalizarea comerţului, privatizare şi dereglementare, precum şi garantarea proprietăţii⁵ adică, cu acele caracteristici care anunţă revirimentul liberal.

Contractarea statului, diminuarea reglementărilor oficiale determină abolirea reală a restricţiilor existente în calea libertăţii de mişcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor; altfel spus, „sectorul public trebuie să înceteze să mai coordoneze forţele pieţei în context global.”⁶ Astfel, globalizarea şi liberalismul (neo-liberalismul) sunt măcar interdependente, dacă nu în întregime congruente, sau după cum susţinea Andrew Gamble, „una dintre cele mai semnificative tendinţe ale ultimilor 30 de ani se constituie sub forma revitalizării liberalismului economic atât ca economie politică, cât şi ca, ideologie politică.”⁷ Mai mult chiar, conform lui Martin Carnoy şi Manuel Castells, însăşi sursa globalizării a fost reprezentată de procesul de restructurare a capitalismului – atât a statului cât şi a corporaţiilor – care era menit să depăşească criza de la mijlocul anilor 1970. Această reformă are un profund caracter liberal în condiţiile în care „dereglementarea, liberalizarea şi privatizarea, atât la nivel intern cât şi internaţional au reprezentat baza instituţională care a pavat traiectoria noilor strategii (de afaceri) cu caracter global.”⁸

Jan Aart Scholte consideră că intensificarea relaţiilor transnaţionale generează şi susţine modificări profunde la nivelul epistemologiei, ontologiei, metodologiei şi esteticii. În acest context trebuie subliniat faptul că globalizarea implică interrelaţionarea forţelor structurale ale cunoaşterii raţionale şi ale producţiei de tip capitalist cu iniţiativele actorilor implicaţi în susţinerea procesului de globalizare, care se manifestă în forma inovaţiei tehnologice şi a măsurilor de dereglementare.⁹ Consecinţa directă a unei asemenea realităţi se traduce prin aceea că „globalizarea implică procese complexe care internaţionalizează politica domestică – dar în acelaşi timp modelează politica externă funcţie de presiunile interne în creştere” ceea ce se reflectă în faptul că „statele naţiune au învăţat să-şi partajeze suveranitatea cu instituţii regionale şi globale şi, în acelaşi timp, să-şi deschidă economiile către dimensiunile regională şi globală.”¹⁰ Acest sistem descentralizat de guvernare erodează monopolul autorităţii statului fapt pentru care statele naţiune nu mai reprezintă singurele centre sau formele principale de guvernare şi autoritate din lume.¹¹ Mai mult, regimurile şi organizaţiile internaţionale sunt singurele capabile să ofere soluţii unor probleme contemporane pentru că reuşesc să gestioneze mult mai bine decât statul cunoaşterea disponibilă (particularitatea acestei cunoaşteri este că trebuie să fie astfel construită încât să poată fi utilizată simplu şi eficient în cadrul unei reţele).

Dacă, în general „relaţiile globale, reproduc cunoaşterea raţională, trebuie menţionat că globalizarea reprezintă un accelerator al raţionalismului reflexiv.” Dintr-o asemenea perspectivă, trebuie să iterăm faptul că „globalizarea alterează noţiunea de spaţiu şi, se asemenea, modifică şi redefineşte calităţile temporale.”¹² Or, una dintre implicaţiile cele mai profunde şi mai evidente ale unei astfel de transformări poate fi analizată la nivel epistemologic prin faptul că se produce o extrem de importantă descentralizare a cunoaşterii care permite generarea ordinii spontane iar, pe de altă parte, fenomenul acesta trebuie înţeles ca o reflectare a policentrismului decizional.

Cunoaştere şi subiectivitate

Globalizarea implică descentralizarea cunoaşterii (a puterii) iar apariţia societăţii bazate pe cunoaştere diminuează rolul internaţional al statului şi propune o formulă teoretică şi practică utilă pentru a explica politica globală. Incapabil să mai gestioneze şi controleze bunăstarea şi informaţia, delegitimat de chiar acţiunile şi ideologia sa, statul se transformă sub presiunea globalizării care produce modificări structurale în relaţia dintre putere şi cunoaştere. Particularitatea acestei cunoaşteri este de a fi esenţialmente una dispersată, iar prin aceasta trebuie să înţelegem o cunoaştere practică specifică circumstanţelor individuale; aceste circumstanţe exprimă o raţionalitate imposibil de cuprins în întregime în limbajul conceptual, care ar putea justifica mecanismele unui centru de control.¹³

La fel cum abordarea filosofico-pragmatică propusă de Şcoala Economică Austriacă pare „să ofere cel mai bun cadru de analiză pentru înţelegerea transformărilor economice contemporane,”¹⁴ la fel, descentralizarea cunoaşterii specifică globalizării îşi găseşte o explicaţie extrem de solidă în modul în care este înţeleasă (înţeles) subiectivitatea (subiectivismul), ca una dintre cele mai importante contribuţii ale Şcolii Austriece la dezvoltarea domeniului economic.

Însă pentru a avea o înţelegere corectă a acestui concept trebuie evitate două posibile erori: pe de o parte, subiectivitatea nu este sinonimă cu o teorie absolut subiectivă a valorii, iar pe de altă parte, subiectivitatea nu se confundă cu imposibilitatea teoriei de a fi testată (obiectiv). În cel mai general sens, „subiectivismul înseamnă presupoziţia că raţiunea umană, şi prin aceasta decizia, nu sunt, în mod rigid, determinate de evenimente externe. Subiectivismul permite manifestarea creativităţii şi autonomiei opţiunii individuale,”¹⁵ devenind o reflecţie a individualismului metodologic şi poate, singura modalitate de a susţine real, obiectiv filosofia socială a lui Hayek sau Mises sau a noii drepte în general. Astfel, piaţa devine o realitate datorită opţiunilor, alegerilor individuale, iar economia reflectând în primul rând „raţiunile care determină alegerea”¹⁶ devine un domeniu al subiectivităţii.

În The Counter – Revolution of Science, Hayek sublinia necesitatea abordării analizei economice din prisma subiectivităţii – „nu este probabil nicio exagerare dacă spunem că, în ultima sută de ani, orice progres semnificativ în teoria economică a fost un pas înainte în aplicarea consistentă a subiectivismului.”¹⁷ Tot în aceeaşi lucrare, filosoful şi economistul austriac evidenţia rolul fundamental pe care l-a avut Ludwig von Mises în structurarea acestei tendinţe moderne şi contemporane: „Aceasta este o abordare care a fost cu precădere dezvoltată de Ludwig von Mises şi cred că cele mai multe dintre trăsăturile frapante ale concepţiei sale care, la prima vedere, pentru mulţi cititori par stranii şi de neacceptat se datorează tocmai dezvoltării constante a abordării subiectiviste, care l-a făcut neînţeles contemporanilor săi”.¹⁸ De aceea, întreaga tradiţie austriacă de înţelegere şi explicare a domeniului economic trebuie evaluată folosind ca grilă valorică subiectivismul.

Subiectivismul metodologic construieşte un model al raţiunii individuale căruia i se atribuie „anumite scopuri, constrângeri, cunoaştere şi expectaţii.”¹⁹ Acest construct²⁰ (mental) este ulterior translat şi implicat în activitatea care urmează „a înmagazina relaţia de comprehensiune a fenomenului pe care dorim să-l explicăm.”²¹

Pentru a fi funcţional constructul mental trebuie investit doar cu acele cunoştinţe care sunt relevante, doar cu acele cunoştinţe care sunt rezonabil acceptabile, altfel spus „cunoaşterea cotidiană este structurată în termeni de relevanţă. Unii dintre aceştia sunt determinaţi de interesul (meu) pragmatic imediat, alţii de situaţia generală din societate.”²² Prin urmare, o „relaţie de comprehensiune” trebuie concepută în „termenii structurali ai interpretării practice de zi cu zi.”²³ Legătura dintre acţiunile individuale şi modelele interacţiunii sociale nu se realizează prin intermediul conţinutului (identităţii, convergenţei de conţinut) a planurilor individuale, ci prin structura decizională. „Ceea ce grupăm ca fiind aspecte ale aceluiaşi întreg sunt complexe diferite de evenimente individuale, în ele însele poate chiar diferite, dar pe care le credem interrelaţionate; ele sunt selecţii ale anumitor elemente dintr-o imagine complexă, în baza unei teorii despre coerenţa lor. Ele nu reprezintă obiecte sau clase de obiecte (definite) certe (dacă înţelegem termenul obiect în sens concret şi material), ci constituie un model al ordinii în care lucruri diferite pot fi interrelaţionate – o ordine care nu este spaţiată sau temporală ci poate fi definită doar în termenii relaţiilor care sunt atitudini umane inteligibile. Această ordine sau acest model este puţin perceptibil ca un fapt fizic, ca şi relaţiile ca atare; poate fi studiat(ă) doar analizând implicaţiile combinaţiei specifice a acestor relaţii. Cu alte cuvinte, întregul despre care discutăm există doar dacă, şi în măsura în care, teoria pe care am dezvoltat-o despre conexiunea părţilor implicate este corectă şi dacă o putem explicit formaliza doar ca model construit din aceste relaţii. Astfel, ştiinţele sociale nu au ca obiect de studiu un întreg dat, ci sarcina lor este de a constitui acest întreg (întreguri) prin construirea modelelor formate din elemente familiare (cunoscute) – modele care reproduc structura relaţiilor dintre diverse fenomene pe care întotdeauna le observăm simultan, în timp real.”²⁴ În această manieră devine posibilă coordonarea planurilor individuale de acţiune, maximizând libertatea fiecărui agent şi legitimând valoarea necoercitivă (sau minim coercitivă) a ordinii spontane.²⁵

Aşadar, putem rezuma, spunând că metoda subiectivismului propus de Şcoala Economică Austriacă, presupune trei etape:
1. Realitatea empirică este percepută prin intermediul constructelor observabile şi rezonabile; tot în acest stadiu, se realizează o identificare preliminară a modelelor de interacţiune socială;
2. Continuă rafinarea acestor modele şi de asemenea, sunt identificate altele noi, prin conceptualizarea categoriilor observabile. În această etapă, omul de ştiinţă elimină asocierile concrete ale acestor categorii şi construieşte un cadru abstract, general al înţelesului (sensului) subiectiv;
3. Stagiul final al analizei constă în reconstrucţia statică sau dinamică a întregului model – înţeles ca fapt social – din elementele sale individuale. Astfel, faptele sociale nu sunt rezultatul planificării centrale asupra deciziilor de acţiune individuală, ci un întreg complex de acţiuni care mutual se susţin şi produc rezultate dincolo de capacitatea individuală de înţelegere.²⁶

De aceea, economia lui Mises sau Hayek este una a subiectivităţii, una a imposibilităţii planificării datorită limitei cunoaşterii umane, una a timpului şi ignoranţei. Altfel spus, „subiectivismul şi incertitudinea acţiunilor umane sunt idei inseparabile”²⁷ şi tocmai această conjuncţie creează spaţiul necesar libertăţii individuale.

Concluzii

Subiectivitatea ca argument în favoarea descentralizării cunoaşterii şi, prin aceasta ca argument împotriva oricăror formule de tip totalitar, reflectă autonomia, sau mai bine zis relativa autonomie a alegerii individuale care, la rândul ei, creează spaţiul apariţiei imposibilităţii determinării tuturor consecinţelor acestei alegeri. Datorită faptului că individul este parte componentă a spaţiului socialului (un spaţiu în care autonomia individuală se multiplică la nivelul tuturor părţilor sale, la nivelul tuturor indivizilor), acţiunile sale vor fi perpetuu modelate de constrângerile (nu coerciţiile) provenite din partea celorlalţi actori. Lumea indivizilor autonomi devine lumea care creează premisele libertăţii individuale, eliminând planificarea centrală (utopică, de altfel); aceasta este lumea care favorizează decizia autonomă, decizia creativă şi tocmai prin această coordonată euristică nu doar că nu este cunoscută ci, este de necunoscut. Inaccesibilitatea sa pentru capacitatea de comprehensiune individuală se traduce prin aceea că nimic din ceea ce putem cunoaşte nu ne permite să previzionăm viitorul; iar ceea ce putem cunoaşte (chiar şi incomplet) sunt doar constructele mentale, în schimb, interelaţionarea modelelor de acţiune individuală şi consecinţele acestora devin accesibile doar ex-post.

BIBLIOGRAFIE
„Special Report: China and the World Economy. From T-shirts to T-bonds”, The Economist, July 30th - August 5th (2005): 65-67.
Group of Experts on the United Nations Programme in Public Administration and Finance, Globalization and State: an overview. Report prepared by the Secretariat (May 2000), http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un/unpan000557.pdf, accesat 22.08.2011.
BERGER, Peter L., LUCKMANN, Thomas, The Social Construction of Reality: A Treatise in the Sociology of Knowledge, New York: Anchor Books, 1966.
CARNOY, Martin, CASTELLS, Manuel, „Globalization, the knowledge society, and the Network State: Poulatzas at the millenium”, Global Networks, 1 (2001): 1-18.
FUKUYAMA, Francis, Sfărşitul istorie şi ultimul om, Bucureşti: Paideia, 2008.
GAMBLE, Andrew, „Neo-liberalism,” Capital and Class, 75 (2001): 127-134.
HAYEK, Friedrich A., The Counter-Revolution of Science, London: The Free Press of Glencoe, Collier – Macmillan Limited, 1995.
MACHLUP, Fritz, Metohodology of Economics and Other Social Sciences, London: Academic Press, 1972.
O’DRISCOLL, Gerald P., RIZZO, Mario J., The Economics of Time and Ignorance, London: Basil Blackwell, 1985.
ROSENAU, James, Along the Domestic – Foreign Frontier, Cambridge: Cambridge University Press, 1997.
SCHOLTE, Jan Aart, Globalization. A Critical Introduction,London: Palgrave, 2000.
ŞTEFANACHI, Bogdan, „Dimensiuni epistemice ale globalizării – cunoaştere şi libertate”, Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane 22 (2010): 98-104.
ŞTEFANACHI, Bogdan, „Statul şi provocările globalizării: descentralizarea guvernării şi descentralizarea cunoaşterii,” Sfera Politicii 151 (2010): 27-33.
WILLIANSON, John (ed.), The Political Economy of Policy Reform, Washington: Institute for International Economics, 1994.

BOGDAN ȘTEFANACHI –  PhD. Lecturer, Grant Recipient, Romanian Academy Iaşi.

 sus