Violenţa ca armă politică

Campania negativă, violenţă în comunicarea politică?

IONELA CARMEN BOŞOTEANU
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Today, at the beginning of the XXIst century, politics has come to display itself, under all its forms, in front of a mass public through communication media, within the daily exercise of democracy practice. All of the political actors admit that one of the main conditions for having a successful intervention in public debate, in making decisions is to understand the way communication and media work. The growing immixture of communication mass media in the political arena, as well as the tendency to propagate politics – a show with more and more violent and aggressive acts, in absence of arguments, the way political parties and politicians use public relations, marketing and advertising techniques in elections campaigns testify to the political fervour and degradation of political speech.

Keywords: political communication; negative campaign; strong language; Guerrilla Marketing on the Internet; new media

Comunicarea politică a exis­tat dintotdeauna, de când a apărut posibilitatea de a exercita puterea sau de a accede la putere¹, aceasta fiind, de altfel, scopul activităţii politice. Comunicarea politică a fost definită ca un ansamblu de tehnici utilizate de oamenii politici, axându-se, în special, pe sondaje de opinie, relaţii publice şi publicitate sau „un mix de tehnici de persuadare utilizate pentru influenţarea comportamentului de vot”², subliniindu-se, astfel, relaţiile între actorii scenei politice: politicieni, alegători, profesionişti în consiliere poli­tică, care intracţionează printr-un schimb de informaţii în scopul influenţării participării politice³.

Politicul alimentează constant spaţiul public cu teme şi practici de comunicare, nu întotdeauna printr-un limbaj adecvat. Pentru D. Wolton, limbajul şi raţionamentul politic constituie codul dominant de evaluare a agendei politice, inclusiv a agendei nonpolitice, redusă din ce în ce mai mult la o demonstraţie de forţă.

Totuşi, atunci când vorbim de violenţa⁴ limbajului politic ne gândim şi la semnificaţia simbolistică a acestui termen mai ales din timpul unei campanii electorale. Astfel, Pierre Bourdieu⁵ arată că puterea este impusă prin violenţă simbolică şi nu prin violenţă fizică şi conştientă: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificaţie, iar procesul impunerii rămâne, în general, neconştientizat de către agenţi, indiferent dacă este vorba de dominaţi sau dominanţi. Impunerea prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţe care au generat-o, ci să le şi întărească şi să le augmenteze.

Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează structurile sociale prin reprezentările pe care le produc. În acest caz vorbim despre PR-işti sau strategii campaniilor electorale care, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, transmit publicului consumator informaţii selectate sau prelucrate într-o anumită manieră care deformează realitatea, uneori percepute ca veridice de către cei cărora li se adresează.

În acelaşi timp, Patrick Champagne precizează faptul că informaţia „transmisă prin imagine” produce un efect de dramatizare care stârneşte în mod direct emoţia colectivă şi, implicit, interesul publicului. Imaginile exercită un „efect de dovezi” mai puternic decât orice discurs⁶.

Limbajul plin de trivialităţi sau înjurături pare a fi la modă în politica românească din dorinţa de a capta atenţia electoratului, avid de „senzaţional”. Apetenţa pentru un astfel de limbaj a crescut, mai ales, după 1990, unii politicieni considerând că prin jigniri îşi atrag simpatizanţi sau ies în evidenţă prin atitutinea combativă pe care o adoptă. Violenţa de limbaj este un reflex al violenţei fizice şi psihice din societatea românească de azi, constatată în aproape toate palierele de manifestare.

În general, limbajul politicienilor în societatea românească post-revoluţionară este unul violent dacă ne gândim la expresiile folosite de Traian Băsescu („Ce credeţi că aveţi voi în cap şi nu spuneţi şi pe gură?”, „ţigancă împuţită”, „băi, găozarule”), Sulfina Barbu („imatur politic” – utilizat pentru Victor Ponta, „Ponta face de ruşine PSD cu un limbaj de tânăr care pare scăpat de curând de la şcoala de corecţie”), Victor Ponta („Băsescu e Dracu’ care îşi bagă coada, să-l pocnim pe unde-l prindem!”), Corneliu Vadim Tudor (Valeriu Turcan e un „handicapat”, Elena Udrea este o „rapandulă”, Regele Mihai I, „Mişu bâl – bâl”), în prelungirea antecedentelor iliesciene „măi animalule!”, „golani”, „prostănac” ş.a.m.d.

Violenţa se poate observa şi prin tonalitatea şi agresivitatea cu care răspunde un politician sau perfidia şi ipocrizia unor constatări aparent „nevinovate”, veritabile atacuri sub centură. Facem referire la celebra întrebare retorică a lui Traian Băsescu, adresată lui Adrian Năstase în confruntarea televizată din Campania electorală din 2004, decisivă în rezultatul final al alegerilor: „Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? Între Adrian Năstase şi Băsescu?”

Nu vom uita, probabil, nici cum Traian Băsescu sau Mircea Geoană s-au duelat verbal la „Confruntarea Finală”⁷ dinainte de alegerile prezidenţiale din 2009, fiecare încercând să-l intimideze pe adversarul său. Ambii candidaţi au răspuns întrebărilor cu fraze pline de conotaţii răutacioase, jignitoare şi chiar antologice care au rămas întipărite în memoria multor alegători. Astfel, Mircea Geoană afirma: „În ritmul acesta o veţi propune pe Elena Udrea premier”, „Niciodată nu aţi vorbit de locuri de muncă, doar de privilegii”, „Relaţia cu Vîntu v-aţi stricat-o din cauza Poştei”. Dezbaterea televizată i-a oferit, de altfel, lui Traian Băsescu şansa de a răspunde atacurilor verbale, „Preşedintele nu trebuie să fie la Cotroceni în vacanţă”, „Un preşedinte nu se lasă antrenat în jocurile partidelor”, dar, în acelaşi timp, şi posibilitatea de a-l ataca frontal pe contracandidatul său, distrugându-i imaginea pe care şi-o crease, prin ultima frază adresată: „Aţi fost acasă la Sorin Ovidiu Vîntu?”. Această ultimă întrebare subliniază o caracteristică definitorie a confruntării politice din România, patima politică, precum şi „vânătoarea” de greşeli a contracandidatului tocmai pentru a puncta o gafă ce a fost, ulterior, reflectată în rezultatul alegerilor.

Ultima campanie electorală prezidenţială din România nu a oferit doar un limbaj violent, agresiv şi plin de semnificaţii tuturor alegătorilor, dar şi o campanie negativă online realizată de către guerilla digitală tocmai pentru a-i denigra pe contracandidaţi.

Pentru David Mark, campania negativă înseamnă „The action a candidate takes to win an election by attacking an opponent rather than [by] emphasizing his or her own positive attributes or policies”⁸. Majoritatea candidaţilor şi a consilierilor lor politici sunt de acord că practica de a-ţi critica adversarul este o tactică legitimă în campaniile electorale, aducătoare de rezultate imediate şi facile. Mulţi teoreticieni, consilieri politici şi candidaţi observă faptul că o campanie ar trebui să aibă ca obiect diferenţele ideologice dintre candidaţi şi pragmatismul soluţiilor propuse. De cele mai multe ori, reclamele negative sunt mai eficiente în prezentarea diferenţelor dintre candidaţi decât reclamele pozitive care prezintă un candidat alături de familie sau vorbesc despre poziţia politică a acestuia.

Criticii campaniilor negative susţin că acestea degradează discursul public, ameninţă respectul cetăţenilor pentru încrederea acestora în oficialii guvernamentali, diminuează rata prezenţei la vot, dezamăgind electoratul şi sporesc conflictele în cadrul societăţii atunci când implică tendinţe manipulative care prejudiciză comportamentul populaţiei (ex. rasismul) sau frica (ex. terorismul). O altă critică la adresa campaniilor negative moderne constă în efectul dăunător pe care acestea îl au asupra procesului legislativ şi, în consecinţă, asupra guvernării. Au existat întotdeauna atacuri la adresa caracterului adversarului, recurgându-se inclusiv la apelative precum „afemeiaţi”, „beţivi”, „escroci” şi „nebuni”. Etichetarea unui adversar drept „comunist”, „socialist”, „liberal” sau „inconstant” cu privire la apartenenţa politică nu este deloc nouă. Folosirea sentimentului de teamă al cetăţenilor, susţinând că duşmanii unei anumite naţiuni îl preferă pe adversar sau asocierea adversarului cu personaje dezagreabile (precum Bin Laden) sunt de asemenea metode cunoscute.

O dată cu evoluţia noilor mijloace mass-media– de la ziar la radio, apoi la televiziune şi, în cele din urmă, la Internet – s-au modificat şi tacticile; capacitatea de a crea mesaje pentru un public ţintă variat a trecut de la stadiul de meşteşug la cel de artă, iar impactul campaniilor negative a crescut. Metodele convenţionale prin care candidaţii difuzau mesajele negative au evoluat către statutul de qvasi-ştiinţă. Astfel, prima fază a fost familiarizarea alegătorilor cu utilizarea Internetului şi migrarea unor audienţe dinspre mainstream media spre new media. Aceasta tinde să detroneze televiziunea din poziţia de „regină” în favoarea unui echilibru instabil: televiziune versus spaţiu virtual de comunicare. A doua tendinţă este dezinteresul în implicarea şi creditarea electoratului român pentru fenomenul politic, conducând la scepticism şi absenteism politic. Aceste două curente au obligat strategii de campanii să conceapă tehnici extrem de bine orientate. De exemplu, în spaţiul virtual nu s-au investit foarte multe resurse în crearea şi menţinerea site-urilor partidelor politice, ci mai degrabă în blogurile candidaţilor, publicul ţintă al acestora fiind format din bloggeri (public competent şi încă activ politic). Pentru mediul rural însă, s-a optat pentru comunicarea face to face cu alegătorii.

De la o epocă la alta, de la un eveniment major la altul, de la o campanie electorală la alta, tehnicile şi mediile de comunicare politică evoluează. Astfel, precum nota Barb Palser „ à chaque média, sa guerre. La radio est devenue majeure avec la Seconde Guerre mondiale. La guerre du Vietnam a été la première guerre américaine couverte par la télévision. La guerre du Golfe de 1991 a marqué la montée de l’information en continu sur le câble. La guerre en Irak, quant à elle, a souligné le rôle d’Internet”⁹.

Comunicarea politică a sesizat imediat avantajul folosirii new media, accelerând considerabil diseminarea informaţiilor şi multiplicarea mesajelor politice prin circularea lor virală, din blog în blog, cu ajutorul Internetului.

Utilizarea Internetului în timpul campaniilor electorale se axează în principal pe informaţiile privind programul politic al candidaţilor sau partidelor politice. Website-ul stă la baza comunicării politice în campaniile electorale, însă mesajul sau imaginea transmisă nu este întotdeauna una pozitivă. Internetul este mediumul care transmite cel mai rapid oriunde orice informaţie. El este şi o soluţie pentru campaniile negative, întrucât mesajul ajunge aproape instantaneu la un număr de internauţi greu de cuantificat. Astfel, violenţa verbală a politicienilor s-a transpus, cu ajutorul guerillei digitale, în imagini clonate şi trucate tocmai pentru a denigra un contracandidat. Astfel, impactul imaginilor sau campaniilor negative a fost unul mult mai mare, deoarece actorii politici sunt deseori caricaturizaţi ajungându-se la extrem, iar limbajul utilizat pentru clonarea site-urilor sau a unor idei nu este tocmai unul jovial.

Clonarea site-urilor este şi o formă de violenţă simbolică, de neantizare a contracandidatului politic ca imagine publică recognoscibilă, de „demonizare” a acestuia, precum şi de preluare a calităţilor sale prin substituire subliminală.

Campania pentru alegerile prezindenţiale din anul 2009 este prima campanie relaţionată cu evoluţia new media. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la televiziuni), au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri oficiale de campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger, site-uri de socializare).

Campania electorală online a candidaţilor pentru preşedinţie a introdus în mediul virtual pe lângă site-urile oficiale şi The Black PR, prin site-uri clonate cu mesaje negative şi site-uri special create pentru discreditarea contracandidaţilor¹⁰. Campania negativă constă în identificarea punctelor slabe ale adversarului politic, adresându-se, în special, nehotărâţilor¹¹. Astfel, una din facilităţile Internetului, sub anonimat, a favorizat desfăşurarea fără precedent a unei confruntări online, o luptă „între site-uri”, construite împotriva unor candidaţi: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu şi, chiar, George Becali.

Comunicarea online, mai ales în acest stadiu, este un adjuvant pentru manifestarea unui discurs radical şi agresiv împotriva adversarilor politici. De obicei, conform teoriei, „acest tip de campanii se derulează mai ales atunci când există doar doi candidaţi în competiţie”¹².

Dacă în 2004 Traian Băsescu şi staff-ul său de campanie s-au folosit într-un mod inteligent de caracterul viral al Internetului (jocuri şi mesaje scurte transmise pe Yahoo Messenger: „Dacă iese Bombo/ Eu mă car în Congo”)¹³, în 2009, candidatul Partidului Democrat Liberal a utilizat noile mijloace de comunicare, atât pentru a transmite mesaje virale atunci când a fost atacat, cât şi de încărcare cu materiale video – audio de către susţinătorii acestuia.

Cel mai atacat candidat pe Internet, în perioada campaniei electorale din 2009, a fost Traian Băsescu, însă, tot el, a fost cel care a exploatat această practică în favoarea sa, prin intensificarea mesajelor online anti-Geoană. Strategic, faptul că Mircea Geoană şi-a îndreptat tirul atacurilor sale împotriva lui Traian Băsescu la canalele TV de ştiri, nu a făcut altceva decât să îi lase culoar liber contracandidatului său pentru a ataca în mediul virtual, întărind credibilitatea mesajului anti-moguli al acestuia. Războiul de guerillă dus de către Traian Băsescu a încercat să contracareze şi prin Internet agresivitatea unor posturi de televiziune – Antena 3 şi Realitatea TV.

Cea mai grea înfrângere a staff-ului electoral al lui Traian Băsescu a fost însă clonarea paginilor oficiale www.basescu.ro, prin transformarea mesajului „De ce le e frică, nu scapă. Hai la referendum!” în „De ce ţi-e frică, păsărică? Hai la revedere!”, parodiind o expresie folosită de preşedinte. Însă, conţinutul site-ului a rămas neschimbat în cea mai mare parte, producând confuzie, mai ales la nivelul limbajului.

Site-ul anti-Băsescu www.pemarecuel.ro propunea vizitatorilor un chestionar cu două destinaţii: Cotroceni sau Fregata, recomandând click pe fotografia palatului sau a vaporului. Un alt site, www.byebyebasescu.com, oferă posibilitatea scrierii unui text de adio lui Băsescu.

După „loviturile online”, staff-ul de campanie al lui Traian Băsescu şi-a revenit rapid, mobilizându-se şi focalizând agresiv atacuri la adresa principalului contracandidat, Mircea Geoană. Astfel, au fost promovate, prin Google AdWords, site-ul www.nufigeoana.ro, înfăţişându-l pe Mircea Geoană ca balerină, alături de parodia cărţii, lansate pe site-ul oficial, cu titlul „Prostănac de Bucureşti”.

Nu au lipsit alte forme de discreditare a lui Mircea Geoană, cum au fost filmele animate „Aventurile Preşedintelui de Paie”¹⁴ sau fotografii trucate şi caricaturi, care au subliniat tuşa de ridiculizare şi de persoană manipulabilă.

De altfel, „spaţiul virtual a reprezentat mediul perfect în care s-a construit sau mai degrabă s-a consolidat imaginea publică de personaj slab, manipulabil, a lui Mircea Geoană. Mesajele virale, video sau foto, apărute pe diverse bloguri sau pe YouTube, comentarii şi intervenţii anti-Geoană pe diverse website-uri favorabile sau nu acestuia, diseminarea de mesaje pe Twitter sau Facebook, crearea de jocuri online au fost doar câteva dintre instrumentele prin care staff-ul lui Traian Băsescu l-a discreditat pe Mircea Geoană”¹⁵.

Nici Crin Antonescu nu a fost ocolit de guerilla digitală, astfel, apărând site-urile negative http://www.crinantonescuantiblog.wordpress.com, www.crinantonescu.org sau de ironii cu poze trucate.

Internetul oferă site-uri negative pentru majoritatea candidaţilor la preşedinţia României din 2009, gen Sorin Oprescu şi George Becali. Aceştia au fost parodiaţi pe site-urile negative www.antioprescu.wordpress.com, www.gigibecali.net, www.nobecali.uv.ro.

Paralel cu activitatea pe site-urile clonate, staff-urile electorale au depus eforturi pentru recuperarea domeniilor cu numele propriilor candidaţi, unele alegând chiar varianta finală a neantizării conţinutului lor.

Site-urile negative au oferit, pe parcursul întregii campanii electorale, un adevărat spectacol de violenţă simbolică asupra consumatorului. Este o violenţă invizibilă, nepercepută niciodată ca atare. Campaniile electorale au un grad mult mai mare de violenţă, bineînţeles, simbolică, pentru a cuceri, pentru a seduce. Este un joc la care participă aproape întreaga societate şi în care alegătorii sunt puşi să decidă între două rele şi s-o aleagă „răul cel mai mic”.

Concluzii

În mod cert, campania electorală prezidenţială din 2009 s-a diferenţiat de campaniile electorale anterioare prin recursul la noile tehnologii, favorizate de evoluţia fără precedent a Internetului şi a formelor de comunicare online.

Campania din 2009 a comportat o intensificare a transmiterii mesajelor video pe Internet, spoturile electorale fiind mai vizualizate online decât la televiziuni şi distribuite către alţii de anumite grupuri ţintă ale electoratului. Principalii candidaţi la preşedinţie, în strategia de publicitate electorală, pe lângă modalităţile clasice outdoor, print şi marketing direct au inclus şi promovarea online. Publicitatea online a fost realizată prin publicitate text sau banner display, favorizată de costuri atractive per click (ex. Google). Echipele de campanie ale primilor trei candidaţi, cu şanse reale de a deveni preşedinţi, au exploatat spaţiul online prin difuzarea unor mesaje de divertisment pentru a atrage publicul indecis şi pentru a ridiculiza adversarul politic punctând în creşterea credibilităţii. Atât site-urile negative cât şi materialele video care parodiau un candidat au circulat pe net de la un utilizator la altul, preluate şi retransmise de utilizatorii dezinteresaţi politic. Astfel, au proliferat mesajele online negative, anti-Băsescu, anti-Geoană, anti-Antonescu, popularitatea acestora făcând posibilă preluarea şi prezentarea unor faze amuzante din mediul online la televiziuni. Sub masca imaginilor transmise cu ajutorul Internetului s-a ascuns un adevărat spectacol de violenţă, ritualizat.

Sfera politicii a fost invadată de simboluri şi impunerea lor ca legitime s-a concretizat în maniera violenţei la nivelul ideilor, reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare. Astfel, vehicularea de simboluri politice în mass-media a creat identităţi colective şi a modelat atitudini, stabilind dimensiuni şi forme concrete ale culturii politice.

Violenţa, indiferent de forma ei de manifestare, este considerată adesea de către politicieni o metodă sigură şi facilă în campania electorală pentru obţinerea de voturi.

Violenţa în comunicarea politică, manifestată prin limbaj licenţios sau atac la persoană, nu reprezintă o noutate în societatea românească, de-a lungul timpului fiind consecvent consemnată, diferă poate tehnicile sau ... medium-ul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, în calitatea lui de „analist politic” în publicistica vremii, considera că „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii, ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care-ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo idee, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul, ci acreditarea unei opinii personale.”

În acelaşi sens, Mircea Eliade, un fin observator al mentalităţilor epocii interbelice şi postbelice, constata că „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid”. Nici începutul mileniului al III-lea, marcat de dezvoltarea Internetului, nu exclude din marketingul politic virulenţa atacurilor specifice mediului online, guerilla digitală.

Şi guerilla digitală este abia la început!

Bibliografie
BECIU, Camelia, Politica discursivă. Psihologie aplicată, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
BONGRAND, Michel, Marketing politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1993.
BOURDIEU, Pierre, Despre televiziune, traducere de Bogdan Ghiu, Ed. Art, Bucureşti, 2007.
CHAMPAGNE, Patrick Champagne, La vision mediatique, Ed. Le Seuil, Paris, 1993.
DA LAGE, Olivier, „Internet, Métamédia”, Revue internationale et stratégique, nr. 56 (2004).
LEVINSON, Jay Conrad, GIBSON, Shane, Guerrilla Social Media Marketing: 100+ Weapons to Grow Your Online Influence, Attract Customers, and Drive Profits, Entrepreneur Press; 1 edition, 2010.
LEVINSON, Jay Conrad, MAYERSON, Mitch, SCARBOROUGH, Mary Eule, Guerilla Marketing on the Internet: The Definitive Guide from the Father of Guerilla Marketing, Entrepreneur Press; 1 edition, 2008.
MARK, David, Going Dirty: The Art of Negative Campaigning, MD: Rowman and Littlefield, Lanham, 2006.
ROŞCA, Viorica, Mediatizarea discursului electoral, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007.
TUDOR, Sorin, Politica 2.0.08: politica marketingului politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2008.
ULMANU, Alexandru Brăduţ, Cartea Feţelor. Revoluţia facebook în spaţiul social, Humanitas, Bucureşti, 2011
WOLTON, Dominique, Informer n’est pas communiquer, CNRS Éditions, Paris, 2009.
YANOSHEVSKY, Galia, „L’usage des viéoblogs dans l’élection présidentielle de 2007. Vers une image plurigérée des candidats”, Mots. Les langages du politique, nr, 89 (2009).

IONELA CARMEN BOŞOTEANU – Asist. univ. drd. la Facultatea de Ştiinţe Politice si Administrative din cadrul Universitatii „Petre Andrei” din Iaşi. A absolvit Facultatea de Litere, specializare Jurnalism in cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Este doctorand în filosofie cu teza „Rolul new media în campania electorală”. Ultimele studii publicate sunt: New media şi Democraţia în „Mass-media şi democraţia în România postcomunistă”, Daniel Şandru, Sorin Bocancea (coord.), Editura Institutul European, Iaşi, 2011, volum publicat în cadrul Proiectului POSRU ID 56815 al Academiei Române; New media în alegerile din 2009, în Sfera Politicii, vol XIX, nr. 8 (162) – august 2011, Revistă cotată B+.

 sus