Violenţa ca armă politică

Oare există un sfârșit!?
Instituționalizarea violenței politice.

ANDREEA GEORGIANA RABOJ
[The University of Bucharest]

ALEXANDRA CORINA NICOLAU
[The University of Bologna]

Abstract:
The aim of this paper is to present the different types of situations in which violence is used as a political tool both from a historical and philosophical-political perspective. It gives an insight on the genuine dilemma of violence and the political use of it..

Keywords: violence; state; government; democracy; totalitarian regimes; legitimacy; control; people; civil society; law and order

Violenţa ca arma politică este o mişcare eficientă, cu un efect letal asupra unor generaţii demult apuse, prezente şi de ce nu viitoare. Istoria a dovedit că violenţă este ucigătoare, poate asupri un trib, un popor, o naţiune, un continent, poate da naştere unor ideologii, idei sau forme de supravieţuire. Exemplele sunt multiple, încât trecutul istoric de multe ori iartă violenţa, reliefând mereu condiţia umilă a judecăţii umane, deseori justificată de o gândire îngustă, mereu periferică, înclinând spre sălbăticie şi barbaritate. Au urmat primii stimuli de emancipare, s-a recurs mereu la mişcări violente pentru impunerea unor regimuri, forme de guvernământ, simboluri, religii sau personaje devenite apoi personalităţi istorice. Violenţa a dat naştere unor monştri istorici, a strivit în picioare demnitatea unei omeniri, a unui secol istoric, regăsindu-se în propagandă, în limbaj, gesturi şi atitudine¹.

A construit fortăreţe, a delimitat pământul, a selectat naţiuni, a îngenuchiat popoare, a transformat pacea în simbolul războiului, a pus stăpânire pe raţiunea umană, a eliminat idei, opinii, a ştrangulat fiorul libertăţii. Până la apariţia primelor democraţii, longevitatea tuturor formelor de guvernământ s-a bazat pe diverse forme de violenţă, pentru a colma barbaritatea popoarelor, pentru a-şi impune suveranitatea. Imperiul Roman şi-a justificat actele de barbarie pentru a mântui popoarele nomade prin a le deschide calea către civilizaţie şi a impus creştinismul prin cruciade. În schimb, istoria a iertat barbaritatea Imperiul Roman, elogiat pentru ceea ce a oferit Europei, când de fapt Europa a clădit istoria Imperiului Roman, asuprind popoare. Mişcările violente au avut întotdeauna efectul scontat. Dacă violenţa nu ar fi avut urmări, nu ar mai fi fost folosită drept armă de propagandă politică.

Dictaturile au fost acele forme de guvernământ care au recurs cel mai des la violenţă şi teroare. Doar în acest mod, timpul istoric îşi poate explica longevitatea formelor dictatoriale. Violenţa poate impune o formă de guvernământ, un stat, o clasă politică, simboluri şi idei, căci nimeni nu se va împotrivi violenţei, aceasta transformând vocea unui popor într-un mut obedient.

Violenţa a avut întotdeauna scopul de a intimida, nu a ezitat niciodată în a-şi atinge obiectivul de a oprima libertatea gândului, de a fi o contrapodere pentru cine îndrăzneşte să se opună, a dat naştere unui efect reversibil ce nu poate fi oprit.

Este violenţa un act al terorismului? Violenţa pentru a deveni terorism trebuie să fie politică, (Weisbound si Roguly , 1977).², acesta este răspunsul cel mai plauzibil.

Repudierea violenţei trebuie să fie una absolută pentru că ameninţă integritatea fizică a fiecarei fiinţe umane, a demnităţii, a tuturor drepturilor inviolabile care le asigură tutela şi garanţia juridică. Periclitează mediul, limitele, modalităţile de exercitare a puterii, atât statale, economice, sociale cât şi culturale.

Cine luptă împotriva violenţei? Toţi cei care au curaj să lupte împotriva unui sistem violent, împotriva unei corupţii statale, împotriva unor idealuri neîmpărtăşite. Cât de legitim este să răspunzi violenţei cu aceeaşi monedă? Atunci când instrumentele constituţionale nu îşi pot face datoria, când legea este aplicată doar în avantajul perpetuării violenţei, care poate compromite integritatea fizică a oricărei fiinţe umane, demnitatea, chiar şi prin abolirea drepturile inviolabile, în această situaţie nu va mai exista posibilitatea asigurării garanţiei juridice.

De mai bine de două secole, constituţionalismul luptă împotriva puterii, indiferent de forma sa, impunând celor care deţin puterea, de a o folosi doar în mod legitim, numai în formele sale legale. Este o realizare a civilizaţiei aceea de a impune puterii de a se legitima şi de a răsturna diversele apartenenţe, surse, derivării ale puterii nelegitime prin constituirea statului încă din incipit.

Mizăm pe un triumf constituţional utopic, mistificat, contestat, înşelat. Dar în numele său, folosit în mod curent, dacă devine efectiv, şi este aplicat, vine în sprijinul celor oprimaţi, marginalizaţi, aflaţi în condiţii precare pentru a satisface nevoile de viaţă, de muncă, pentru demnitatea şi viitorul acestora. Din punct de vedere istoric violenţa a fost arma puterii, folosită încă în prezent aceasta va continua în a fi utilizată şi în viitor.

Violenţa este un sentiment meschin împotriva libertăţii gândului, prin violenţă se înţelege orice tip de abuz de putere şi control³. Chiar dacă democraţiile sunt fondate constituţional, totul este doar o utopie, pentru că nucleul de bază al unei democraţii este exercitarea dreptului de vot şi activismul cetăţenilor în viaţa politică a propriei naţiuni. Însă sunt din ce în ce mai puţini cei care cred în simţul civic, în puterea unui stat constituţional, având în spate un trecut istoric şi în faţă un viitor umbrit de o economie şubredă care nu poate pune decât o singură întrebare. Care va fi următoarea armă politică a viitorului? Şubrezirea instituţiilor publice, lipsa credibilităţii, o economie în continuu regres, o clasă politică apostrofată şi blamată, un sistem de valori invers proporţional cu cel al non valorilor, o criză a identităţii. Răspunsul va fi acelaşi: violenţa!

Atunci cand impasul istoric s-a produs a fost folosită acea armă politică numită violenţa care a determinat o dezinfectare socială. Exemplele ar fi multiple, dar cele mai elocvente sunt cele două războaie mondiale.

Din păcate, instituţiile democratice sunt ca nişte fortăreţe, rezistă doar dacă garnizoana este eficientă, în cazul acesta ganizoana este formată din guvernatori si guvernaţi. Guvernatorii ar trebui să aplice o politică responsabilă însoţită de o justiţie distributivă şi aplicată, care să elimine cea mai mică formă de violenţă, înţeleasă greşit drept formă autoritară, pentru că violenţa nu va produce niciodată justiţie, este doar o iluzie. Aceasta atentează în a elimina autoritatea constituţională. Va găsi întotdeauna oportunitatea şi momentul decisiv pentru a se manifesta.

Regimurile constituţionale sunt cele mai puţin permisive în faţa violenţei, cel puţin teoretic. Dar pe de altă parte, sunt acele regimuri neconstiuţionale, abuzive, totalitare care conturează foarte bine violenţa ca armă politică⁴. Chiar dacă, într-o democraţie, utilizarea politică a violenţei în afara statului este, de regulă, condamnată, anumite perioade (rezistenţa în faţa ocupaţiei naziste) sau anumite grupuri sociale (proletariatul, la începutul secolului XX) au creat teorii ale violenţei, justificate prin măreţia sau urgenţa cauzei de apărat.

În schimb, liniştea presupusă a sistemelor socialiste a fost dezminţită de agresivitatea celor două variante majore ale totalitarismului: Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

Regăsim în definiţia regimului fascist, în afara cultului dedicat tinerilor, considerat un instrument pentru a constitui marea naţiune prin intermediul războiului şi al muncii, cultul dedicat Romei antice, ce elogiază tradiţia şi identitatea, apoi cultul omului de stat, al autorităţii si în cele din urmă cultul violenţei, ce glorifică agresivitatea, plecând de la o degenerare a gândului lui Sorel⁵. Mai mult Nietzsche, tratează cu exaltaţie violenţa ca un mijloc de soluţionare a conflictelor şi ca armă politică.

Folosirea violenţei şi a intimidării pentru a menţine controlul politic pentru aceste regimuri politice este, de asemenea, o confirmare a faptului că cel care comite actul violent nu are nicio pretenţie legitimă la putere. Pe de o parte, guvernul care foloseşte violenţa ca o modalitate de a menţine controlul său, în vigoare legitimează violenţa ca mijloc de transfer de putere, şi de multe ori trebuie să continue să escaladeze nivelurile de violenţă pentru a rămâne la putere⁶.

Conform datelor prezentate de Amnesty International, începând cu al Doilea Război Mondial, folosirea violenţei prin molestare fizică şi anume violul, ca armă politică a atins o importanţă strategică şi a devenit o reală strategie militară. Date confirmate şi de cercetătorii, într-un editorial în revista britanică Medical Journal, care raportează rezultatele unei cercetări recente în Republica Democrată Congo.

Conform acestora violul⁷ ca armă de război, a reprezentat un instrument specific de teroare în conflictele din anii ‚90 în Europa. Cu ocazia Zilei Mondiale dedicată violenţei împotriva femeilor, a fost publicat un document referitor la cazul din Bosnia şi Herţegovina.

În Bosnia, în timpul războiului, naţionaliştii sârbi au perfecţionat această „crimă spontană,” au transformat violul într-o strategie clară, planificată şi coordonată. Pentru prima dată în istoria războiului, violurile din Bosnia şi Herţegovina au devenit parte a unei strategii politice confirmate precedată de cea militară.

Jurnalista croată Seada Vranic, autoarea cărţii „Breaking the Wall of Silence”⁸, a fost printre primii care au constatat că violurile în masă nu au fost cazuri izolate, ci a fost o politică clară. În cartea sa, a adunat peste 300 de mărturii privind violurile comise împotriva femeilor din Bosnia şi Herţegovina .

Lumea opiniei publice a fost revoltată de ceea ce s-a întâmplat în Bosnia. A fost într-adevăr un fenomen nou. Nu a fost doar violul în sine, violenţa sexuală a fost folosită ca armă politică bine planificată şi executată sistematic.

Violurile şi violenţa sexuală sunt în acest moment instrumente ale luptei politice şi de represiune în Khartoum, Sudan. O serie de documente atestă o mulţime de abuzuri legate de hărţuirea sexuală şi verbală săvârşite de oamenii securităţii partidului de guvernământ, considerate a fi vinovate doar pentru că au îndrăznit să partipe la diverse demonstraţii de stradă împotriva regimului care conduce ţara din 1989.

În semn de protest au fost organizate o serie de manifestaţii împotriva regimului, acuzat de responsabilităţile sale istorice şi politice în raport cu secesiunea din Sud, pentru corupţia larg răspândită şi nepotismul, lipsa de justiţie, pentru incitare la ură şi de divizare, pentru continuarea războiului în Darfur, pentru creşterea sărăciei, şomajului şi pentru situaţia economică dezastruoasă.

Ca răspuns la aceste proteste au fost arestaţi mulţi oameni, NISS, partidul de guvernământ a vizat mişcările studenţeşti, universităţile şi ziarele. Riscul de tortură a fost deja exprimat de către Amnesty International⁹.

Crimele de natură sexuală, cum ar fi violul, hărţuirea, toate reprezintă un instrument nou în mâinile partidului aflat la putere împotriva celor care luptă pentru drepturile lor, faţă de cei care exprimă idei diferite în comparaţie cu cele ale sistemului, sau faţă de cei care luptă pentru dreptate şi democraţie. În anii nouăzeci, zeci de mii de femei au fost supuse violenţei sexuale în Darfur, Sudanul de Sud şi Munţii Nuba, perioada anilor de conflict care a izbucnit în aceste regiuni. Violenţa este atestată de mărturii în scris ale administraţiei locale şi internaţionale.

O serie de organizaţii au făcut apel atenţionând întreaga comunitate internaţională să fie atentă şi să nu ramână pasivă la aceste acte de cruzime care au la bază strategia politică impusă de guvern pentru degradarea demnităţii umane.

Împreună trebuie să construim pentru viitor şi să dezvoltăm o cultură a păcii bazată pe non-violenţă, pe dialogul, respect reciproc şi justiţie socială, poate ar trebui să punem în practică doctrina non-violenţei teoretizat de Mahatma Gandhi.

Puterea politică şi insituirea violenţei.

Controlând instrumentele de putere, armată, poliţie şi servicii de informaţii, guvernul are un avantaj asupra societăţii civile. Statul are obligaţia de a utiliza aceste instrumente de putere cu înţelepciune.

Atunci când guvernul foloseşte acest avantaj de putere pentru realizarea unor scopuri nelegitime este o incălcare a unei obligaţii sacre, a drepturilor fundamentale cât şi un act de terorism împotriva populaţiei.

Utilizarea violenţei¹⁰ şi a intimidarii pentru a menţine controlul politic reprezintă o recunoaştere a faptului că cel care comite asemenea acte nu are nicio pretenţie legitimă asupra puterii. De regula, folosirea violenţei indică pierderea autorităţii politice şi degradarea relaţiilor de putere, respectiv înlocuirea raportului normal de conducere-supunere cu cel de dominare-subordonare, prin apelul la forţa brută. Un minim de violenţă din partea statului poate fi justificat pe considerentul menţinerii ordinii sociale, dar numai în contextul legalităţii şi al unui regim ce are sprijinul majorităţii. Guvernele legitime conduc cu acordul poporului –în schimb guvernele care încearcă să supună populaţia nu sunt cu nimc mai presus decât bandele criminale. Guvernul care se declară împotriva violenţei dar nu ia nicio masură pentru a soluţiona astfel de probleme este la fel de vinovat ca şi autorii actelor de violenţă - deoarece acesta are responsabilitatea şi puterea de a face mai mult decât simple declaraţii. Sunt şi alte consecinţe negative ale violenţei susţinute de stat care sunt adesea trecute cu vederea. Pe de o parte, guvernul care foloseşte violenţa ca o modalitate de a menţine controlul, într-un fel, legitimează violenţa ca mijloc de transfer de putere, şi de multe ori trebuie să continue să utilizeze atât forţa fizic cât şi forţa psihică pentru a rămâne la putere. O altă consecinţă tragică este că violenţa de stat tinde să creeze o cultură a violenţei în cadrul statului, creând o lipsă de respect reciprocă precum şi o atmosferă de teamă şi neîncredere care are un impact negativ asupra dezvoltării sociale şi economice.

Utilizarea violenţei ca un instrument politic pentru a produce o schimbare tinde în de a deveni nelegitimă în vest¹¹. Cei mai mulţi intelectuali, variind de la stânga la dreapta, tind să favorizeze consensesul sau o forma non-violentă de protest. Este violenţa întotdeauna o metoda greşită pentru a produce o schimbare? Razvrătirea violentă poate fi justificată numai împotriva tiraniei?

Statul modern al lui Weber¹² este definit ca ’o comunitate umană care pretinde (cu succes) în a deţine monopolul utilizării legitime a forţei fizice pe un anumit teritoriu’, fie că acesta işi trage legitimitatea din tradiţie, lege sau carismă. Scopul este de a asigura protecţia cetăţenilor faţă de cei ce încalcă ordinea. Violenţa fiind astfel necesară pentru păstrarea ordinii publice sau/şi apărarea puterii împotriva adversarilor interni şi externi. Deci, dacă un stat foloseşte violenţa împotriva anumitor grupuri pentru a realiza propriile scopuri „legitime” (vezi guvernul Statelor Unite ignorând habeas corpus, şi Convenţiile de la Geneva), este greşit ca actorii non-statali să se angajeze în acte de violenţă, pentru a reusi să atragă atenţia asupra lor sau să protesteze?

Karl Marx¹³ crede că schimbările istorice se produc numai prin conflict, şi Georg Lukacs¹⁴ ar putea argumenta că ideea de consens, şi de schimbare politică paşnică, reprezintă instituţionalizarea capitalismului asupra indivizilor. Dacă acesta este cazul, atunci când ar trebui să fie utilizată violenţa, şi care este scopul care scuză mijloacele?

Atacul asupra civililor a reprezentat întotdeauna o problemă sensibilă, dar aceştia au fost mereu victime viabile în timpul războaielor de-a lungul istoriei. Vestul pare să nu aibă nicio problemă în a viza sau sprijini dictatori care asupresc şi ucid oameni nevinovaţi. Cine a hotărât că viaţa popoarelor noastre este mai impotantă decât cea a popoarelor din Lumea a Treia (parcă il aud pe Edward Said spunând acum)?

Bibliografie
Amnesty International, Rapporto Annuale 2010, Africa sub sahariana, http://www.amnesty.it/Rapporto-Annuale-2010/Sudan, accesat 09.10.2011.
BRULLO, Genziana - ROMANO Franca, Studi sullo stupro. La pratica della verità, Aracne, 2010.
CANETTI, E., Massa e potere, Adelphi-Milano, 1981.
CECCHINI, Ezio, Storia della violenza politica, Mursia, 1994.
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Iaşi, Institutul European, 2000.
LUKACS, Georg, History and Class Consciousness: Studies in Marxist Dialectics, trans. by Rodney Livingstone, London, Merlin Press, 1971.
MARX, Karl and ENGELS, Friedrich, Gesamtausgabe (MEGA), Berlin, 1975.
MARX, Karl, Karl Marx: Selected Writings, 2nd edition, David McLellan (ed.), Oxford, Oxford University Press, 2000.
OLTEANU, Gabriel Ion, IACOB, Adrian, GORUNESCU, Mirela, Metodologie Criminalistică - Structurile infracţionale şi activităţile, Bucureşti, Ed. AIT LABORATORIES S.R.L, 2008.
OXFORD, Dicţionar de politică, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2001.
PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Bucureşti, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce Homo”, 1993.
RUGGIERO, Vincenzo, La violenza politica. Un’analisi criminologica, Laterza, 2006.
TĂMAS, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Bucureşti, Ediţia a II-a revazută şi adaugită, Casa de editură şi presă „SANSA” S.R.L., 1996.
WEBER, Max, Political Writings, ed./trans. by P. Lassman and R. Speirs, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.
VENTRONE, Angelo, La seduzione totalitaria. Guerra, modernità, violenza politica, Donzelli, 2003.
VOLPATO, Chiara, Deumanizzazione. Come si legittima la violenza, Universale Laterza, 2011.
VRANIC Seada, Breaking the wall of silence: the voices of raped Bosnia, Izdanja Antibarbarus, 1996.

ANDREEA GEORGIANA RABOJ – Absolventă a Facultăţii de Ştiinte Politice, Universitatea Bucureşti şi a European Master’s Degree in Human Rights and Democratisation (E.MA)-EIUC.

ALEXANDRA CORINA NICOLAU – Absolventă a Facultăţii de Istorie, Secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în prezent bursieră la Universitatea din Bologna, Facultatea de Ştiinte Politice.

 sus