Violenţa ca armă politică

Violenţa de limbaj în discursul politic actual.
Studiu de caz privind discursul parlamentar românesc¹

IOAN MILICĂ
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
This paper inquires into the nature of violence, providing a basic pragmastylistic typology of speech acts by focusing on the features and the relevance of discursive violence. It also investigates the array of the linguistic resources used by the Romanian MPs to violently challenge their opponents, and gives evidence of the most recurrent aggressive discursive practices currently in use within the Romanian parliamentary speech. Last but not least, the research aims at providing insights into the discursive solidarity between violence and impoliteness, on the one hand, and between violence and stylistic inadequacy, on the other hand. The theoretical framework is supported with illustrative linguistic data extracted from the electronic archives of the Romanian parliamentary debates, available at www.cdep.ro.

Keywords: violence; discourse; political text and talk; parliamentary debates; discursive practices and techniques

I. Consideraţii generale.

Ca manifestare condiţionată de un complex de factori interni şi externi, violenţa are unde de propagare variabile în epoci, teritorii şi civilizaţii diferite. Categorizarea unui act de limbaj, a unui comportament ori a unei acţiuni sau atitudini ca «violent(ă)» are caracter istoric şi caracter normativ. Caracterul istoric al categorizării este evidenţiat prin tradiţia recursului la violenţă într-o anumită societate² iar caracterul normativ derivă nu doar din motivele, reale sau fabricate, care generează şi alimentează violenţa, ci şi din natura socio-culturală a practicilor prin care se declanşează şi se reprimă violenţa³. Observarea, descrierea şi interpretarea a ceea ce indivizii şi comunităţile conceptualizează şi numesc ca fiind violent oglindesc, în esenţă, legăturile intime între gândire, limbaj şi acţiune. Acest aspect atrage o sumă de interogaţii asupra cărora vom insista: Ce este violenţa de limbaj ? Care îi sunt ipostazele ? Este discursul violent un discurs pertinent ? Care sunt consecinţele propagării violenţei de limbaj în spaţiul public ?

A răspunde la întrebarea „Ce este violenţa de limbaj ?” presupune fixarea unor nivele de raportare conceptuală. Pentru Paul Ricoeur, „violenţa şi limbajul se măsoară, de la un capăt la celălalt, ca două contrarii, fiecare potrivit cu întreaga extensie a celuilalt”⁴. Coborârea din abstractul facultăţii umane de a comunica în concretul vorbirii reflectă convertirea libertăţilor din polul limbajului în constrângeri guvernate de polul violenţei. Pe fondul opoziţiei violenţă - limbaj⁵, violenţa de limbaj apare ca limitare a lui homo loquens la un anumit tip de discurs, un discurs îngustat, un discurs partizan, un discurs deturnat.

Din perspectiva acestui prim nivel de raportare conceptuală, violenţă - limbaj, decurge ipoteza că limbajul violent este limbajul care încearcă să-şi legitimeze autoritatea prin intensitate, vehemenţă şi impetuozitate.

Din perspectiva unui al doilea nivel de raportare conceptuală, violenţă - limbă naturală, în literatura de specialitate sunt reţinute ca fundamentale două categorii de violenţă discursivă: 1) violenţa unor acte de limbaj agresive în sine, precum insulta, înjurătura sau blestemul şi 2) violenţa reprezentată în discurs, transpusă în acte de limbaj al căror potenţial agresiv rezidă în capacitatea lor de a instiga, de a demasca, de a ameninţa⁶. Actele de vorbire din prima categorie reflectă dimensiunea inerentă a violenţei de limbaj, cele din cea de-a doua categorie reflectă dimensiunea ei aferentă.

Manifestările inerente şi aferente ale violenţei în limba naturală deschid calea către observarea celui de-al treilea nivel de raportare conceptuală, violenţă – act lingvistic, din perspectiva căruia se poate evalua, urmându-l pe Coşeriu, „potrivirea cu privire la lucrurile despre care se vorbeşte, numind această potrivire adecvare”⁷. Adecvarea este esenţială pentru a evalua violenţa discursivă, întrucât permite deosebirea a ceea ce este potrivit de ceea ce este nepotrivit, distingerea, în planul efectelor de receptare, a ceea ce convine de ceea ce nu convine, dar, mai ales, delimitarea, în funcţie de circumstanţele în care se desfăşoară actul de limbaj, a ceea ce este oportun de ceea ce nu este oportun. Mai concret, în virtutea adecvării, violenţa discursivă poate fi judecată din perspectiva realizărilor potrivit – nepotrivit, convenabil - inconvenabil, oportun – inoportun. Dialectica acestor realizări poate forma, la rigoare, baza unei clasificări a fenomenelor de violenţă discursivă.

Înjurătura, prin violenţa ei inerentă, se potriveşte cu felul de a vorbi al anumitor indivizi, convine mai ales receptorilor predispuşi către vulgaritate şi este oportună doar în anumite cadre socio-culturale⁸, însă acelaşi fapt de limbă nu e compatibil cu registrele culte (didactic, academic, diplomatic), nu convine urechilor delicate şi nu ar trebui să îşi afle rostul în sferele de sus ale discursului. Mai departe, cuiva i se pare potrivit să insulte, şi, uneori, aşa cum se întâmplă în cazul anumitor tipuri de dueluri verbale (de tipul flyting⁹ sau ritual insults¹⁰), insulta este şi convenabilă şi oportună, dar, alteori, se dovedeşte, judecând după efectele produse, că violenţa nu e nici convenabilă, nici oportună. Altcuiva îi pare convenabilă apropierea de trivialitate şi obscenitate, dar cadrul nu e nici potrivit, nici oportun¹¹, iar individul devine pasibil de sancţiuni.

Violenţa aferentă unor acte de limbaj precum instigarea poate fi, de asemenea, interpretată din perspectiva realizărilor potrivit – nepotrivit, convenabil - inconvenabil, oportun – inoportun. Ceea ce lucrătorului îndemnat să înceteze lucrul şi să protesteze vehement i se pare potrivit, convenabil şi oportun, patronului îi apare ca instigare nepotrivită, inconvenabilă şi inoportună.

Exemplele sugerează că eforturile de categorizare a fenomenelor de violenţă este relativ. Cineva sau ceva este considerat violent numai prin prisma raportării la altcineva sau altceva, considerate altcumva şi din perspective diverse: temporală, geografică, socio-culturală¹² ş.a. În virtutea relativităţii care guvernează judecăţile asupra violenţei de limbaj, o cercetare realizată cu mijloacele retoricii, pragmaticii şi stilisticii nu are decât de câştigat.

Înscrisă în perspectivă retorică, conjuncţia violenţă - discurs se dezvoltă mai cu seamă prin patos¹³. Răscolirea pasiunilor are mare forţă discursivă. Quintilian demonstrează că în discursul animat de patos nu faptele interesează, ci abilitatea oratorului de a le înfăţişa ca şi cum ar fi luat parte la săvârşirea lor: „Numai focul dă naştere incendiului; numai lichidul umezeşte; nici o substanţă nu dă alteia culoarea pe care nu o are ea însăşi. Aşadar, trebuie, (...) să fim emoţionaţi noi înşine înainte de a încerca să emoţionăm pe alţii”¹⁴. Oratorul care ştie să creeze rezonanţa emoţională cu auditoriul trebuie să fie înzestrat cu imaginaţie, cu darul de a ilustra şi cu priceperea de a reliefa. Răscolirea pasiunilor poate eşua, dacă actorul discursiv nu reuşeşte să atingă starea pe care doreşte să o transmită: „Căci numai imitând jalea, mânia, indignarea putem deveni chiar ridicoli, dacă vom potrivi bine numai cuvintele şi fizionomia, nu şi sufletul”¹⁵.

Susţinând că discursul violent este un discurs de tip patetic, urmăm distincţia trasată de Quintilian între patos şi etos. Patosul se dezvăluie prin stări afective violente, etosul, prin stări calme şi ordonate. „În prima specie”, notează Quintilian, „pornirile sînt vehemente; în a doua domoale; primele poruncesc, acestea din urmă conving; unele au o eficacitate mai mare în a provoca o emoţie puternică, celelalte pentru a naşte bunăvoinţă”¹⁶. Se pot, în consecinţă, deosebi două categorii de discurs patetic: a) discursul în care patosul este autentic şi b) discursul în care patosul este gratuit, parazitar.

Considerată din unghiul pragmaticii, violenţa discursivă trebuie corelată cu principiile pragmatice ale comunicării, cooperarea¹⁷, politeţea¹⁸ şi pertinenţa¹⁹. Violenţa discursivă are, principial vorbind, natură uzurpatoare. Cele mai importante mize ale violenţei de limbaj sunt denaturarea, defavorizarea sau pulverizarea altor tipuri de discurs, prin discreditare, destabilizare sau dislocare, în favoarea legitimării propriului tipar. Maximele principiului cooperării, cantitatea²⁰, calitatea²¹, relaţia²² şi maniera²³ sunt tensionate în grade diferite, pentru a se încerca legitimarea violenţei. Contorsiunile cele mai evidente le suferă maximele calităţii şi manierei. În cazurile extreme de violenţă discursivă, sub presiunea separărilor maniheiste, dezideratul calitativ al adevărului este restrâns la „adevărul meu/ nostru” care contrastează inevitabil cu „vorbele (mincinoase) ale celuilalt/ celorlalţi” iar idealul clarităţii, coerenţei şi conciziei este aservit unei transformări majore de rol: actorul discursiv se erijează în acuzator, fie în ipostază activă, de agent al acuzării, fie în ipostază reactivă, de victimă devenită acuzator.

Violenţa discursivă nu promovează cooperarea cu, ci descompunerea modelelor şi practicilor discursive concurente, pe care, într-un fel sau altul, le situează sub semnul eşecului ori le neagă. De aceea trebuie luată în considerare şi chestiunea (im)politeţii.

Conform modelului socio-pragmatic propus de Leech, maximele principiului politeţii (tactul, generozitatea, modestia, aprobarea, acordul şi simpatia) sunt descrise în limitele unei scale dezvoltate pe baza raportului cost-beneficiu²⁴. Un act de limbaj poate fi mai mult sau mai puţin politicos, în funcţie de „costurile” şi „beneficiile” resimţite de participanţii la conversaţie („sinele” şi „celălalt”). Dacă „beneficiile” celuilalt cresc concomitent cu scăderea „costurilor”, politeţea interacţiunii verbale creşte. Dacă scad „beneficiile” celuilalt, crescându-i, în schimb, „costurile”, politeţea interacţiunii verbale descreşte.

Includerea violenţei de limbaj în limitele raportului valorificat de Leech arată că proferarea de injurii devalorizează dramatic „beneficiile” interlocutorului, concomitent cu multiplicarea „costurilor” acestuia. Mai poate fi vorba de politeţe ? Studiile asupra mai multor specii de discurs conflictual au arătat că acestea îşi dezvoltă identitatea prin suspendarea maximelor politeţii²⁵. Manifestările discursive ale violenţei sau, mai precis, strategiile menite să submineze, prin vehemenţă, tactul, să creeze impresia falsă de toleranţă şi modestie, să îngreuneze negocierea unui acord comunicativ între participanţii implicaţi într-o anume interacţiune verbală sau să sporească rivalitatea, neîncrederea, tensiunile şi duşmănia dintre actorii discursivi oferă prilejul de a comenta că cine practică violenţa discursivă este nu doar nepoliticos, ci şi iresponsabil şi periculos.

Deosebind, în planul discursului, conflictul de violenţă, prin prisma faptului că violenţa discursivă are natură conflictuală, însă discursul conflictual nu este numaidecât un discurs al violenţei, se poate aprecia că unele specii de discurs violent poartă numai aparenţa mărcilor politeţii, dar, în esenţă, sunt investite cu forţa impoliteţii. Această deghizare confirmă validitatea deosebirii între actele de limbaj inerent agresive, al căror potenţial violent se manifestă direct, şi actele de limbaj în care violenţa este reprezentată şi al căror potenţial ofensator se dezvoltă în chip indirect, mascat.

Este violenţa discursivă pertinentă ? La această întrebare delicată nu se poate oferi, deocamdată, un răspuns clar. Impoliteţea, arată Culpeper, este un domeniu de cercetare interdisciplinar care poate fi abordat cu mijloacele mai multor ştiinţe social-umane (istorie, psihologie, sociologie, drept, politologie, lingvistică etc.)²⁶. Cercetarea violenţei se situează în arealul comun al aceloraşi discipline iar o sinteză transdisciplinară nu se află încă la dispoziţia specialiştilor. Cuvântul de ordine care se potriveşte cel mai bine încercărilor de evaluare a agresivităţii, în general, şi a violenţei de limbaj, în particular, este prudenţa. Multitudinea de factori implicaţi face foarte dificilă o judecare fără echivoc a pertinenţei actelor de violenţă verbală şi nu numai. În consecinţă, certitudinile prezentului nu permit formularea de concluzii categorice. Este cert că violenţa de limbaj are caracter intenţional, în sensul că este orientată spre atingerea unor scopuri mai mult sau mai puţin legitime. La fel de cert este că violenţa de limbaj are caracter performativ, adică tinde să schimbe, şi, adesea, chiar transformă orizontul de cunoaştere, de limbaj şi de acţiune al fiinţelor umane. În fond, singura mărturie mai solidă pe care o avem despre pertinenţa violenţei este aceea că societatea depune eforturi consistente pentru limitarea proliferării fenomenelor de violenţă, prin îngrădirea şi reprimarea, uneori violentă, a actelor violente.

Identificat încă din Antichitate, izvorul afectiv al violenţei de limbaj poate fi studiat cu mijloacele stilisticii. Încă de la Aristotel se ştie că stările afective influenţează judecata asupra unui fenomen sau altul²⁷. Transpusă discursiv, emoţia, reală sau simulată, este generatoare de expresivitate. Mai mult decât atât, limba pune la dispoziţia vorbitorilor un inventar variat de unităţi apte să concretizeze, în planul vorbirii, universul emoţiilor. Nu doar emoţia este responsabilă pentru generarea unor fenomene de violenţă de limbaj. Fantezia, al doilea mare izvor al faptelor de stil ocupă, de asemenea, o poziţie centrală în potenţarea expresivităţii verbale. Quintilian prezintă în chip strălucit solidaritatea între emoţii şi fantezie. Dacă nu este ingenuă, o stare afectivă poate fi, graţiei fanteziei, re-produsă²⁸. Ca „hoinăreală a spiritului”, fantezia reflectă unitatea dintre dimensiunea cognitivă a fiinţei umane şi dimensiunea ei afectivă.

În analiza faptelor de violenţă discursivă este, prin urmare, necesară realizarea unei distincţii între mărcile stilistice implicite (embleme expresive constituite prin tradiţie, (re)cunoscute şi folosite ca atare de vorbitori) şi mărcile stilistice explicite (embleme expresive create prin forţa personalităţii discursive a emiţătorului)²⁹. Valorificarea acestei deosebiri ne permite să afirmăm 1) că actele de limbaj agresive în sine sunt purtătoare de expresivitate implicită, fiind, prin tradiţia uzului, fixate conştiinţa maselor de vorbitori, şi 2) că actele de limbaj în care violenţa este reprezentată discursiv sunt mai degrabă purtătoare de expresivitate explicită, întrucât aceste acte discursive sunt creaţii individuale ale vorbitorilor, nu bunuri lingvistice ale comunităţii. Prin exemplificare, înjurăturile, blestemele, termenii vulgari se înscriu în categoria unităţilor cu expresivitate implicită, în timp ce instigarea se poate dezvolta ca act de limbaj indirect, purtător de expresivitate explicită.

Pe de altă parte, rolurile emblemelor stilistice dintr-un discurs deschid drumul spre o clasificare funcţională; există mărci de identitate (de identificare), definite ca ansamblu de trăsături expresive prin care se asigură identitatea stilistică a discursului şi mărci descriptive (de caracterizare), înţelese ca serii de proprietăţi expresive care contribuie la scoaterea în relief a unui profilului stilistic discursiv³⁰. Între mărcile de identitate ale violenţei de limbaj includem recursul la cuvinte injurioase, întrucât ele se numără printre resursele lingvistice tipice ale agresivităţii, dar arhitectura expresivă denigratoare concepută de creatorul unui discurs poate fi dezvoltată atât prin folosirea resurselor lingvistice ale violenţei cât şi prin întrebuinţarea altor categorii de resurse lingvistice şi extralingvistice, fiind, în consecinţă, nu atât o reflectare a identităţii stilistice a discursului, cât o reliefare a unei atitudini stilistice³¹.

II. Exemplificări.

Violenţa şi politica sunt realităţi învecinate şi înlănţuite. Violenţa de acţiune şi de limbaj sunt în parte generate de dinamica internă a grupurilor de indivizi şi a nevoilor acestora³², iar grupările, partidele şi organizaţiile politice nu fac excepţie de la regula respectivă. De fapt, natura practicilor de violenţă tolerate de politic variază în acord cu parametrii majori ai oricărui fenomen cultural omenesc: timp, spaţiu, organizare socială, istorie, mentalitate ş.a. Ca şi în cazul fenomenelor religioase edificate pe fundamentele violenţei, practicile violente aflate sub patronajul sau în proximitatea vieţii politice tind să devină ritualizate, prin dobândirea de valori simbolice. O paradă militară nu este atât o defilare cu soldaţi costumaţi impecabil, cât şi un modalitate ritualică eficientă de a propaga atributele violenţei: energie, forţă, putere, superioritate. Regimurile totalitare valorifică plenar astfel de configuraţii simbolice. În orice regim totalitar, violenţa este mai mult decât o armă, ea devine însăşi substanţa prin care se legitimează, se impune şi se întreţine autoritatea ideologicului³³, putându-se vorbi de violenţă structurată, instituţionalizată şi dirijată.

În sistemele pluripartite, violenţa are doar caracter potenţial, relaţia între violenţă şi politic nemaifiind de contopire, ca în cazul totalitarismului, ci de reciprocitate: violenţa animă politicul iar politicul tolerează practicarea violenţei în limite variate de la caz la caz. Acest fapt derivă, aşa cum demonstrează studiile de tip cognitiv, din însăşi modul de a concepe natura şi funcţiile politicului. În discursul politic din S.U.A., observă Kövecses, una din metaforele conceptuale de largă circulaţie este „Politics is war”³⁴. Domeniul-ţintă al vieţii politice este structurat metaforic în termenii unui domeniu-sursă, războiul. Formaţiunile politice sunt conceptualizate ca grupările militare, şefii de partide ca lideri militari, membrii ca soldaţi, dezbaterile politice ca bătălii, ideile ca arme, succesele şi eşecurile politice ca victorii şi înfrângeri. Acest tip de conceptualizare funcţionează şi în discursul politic românesc. Interogarea arhivei electronice a dezbaterilor din Parlamentul României (disponibilă la adresa www.cdep.ro), atestă recurenţa în intervenţiile discursive ale membrilor partidelor parlamentare a unor termeni şi enunţuri prin care se evidenţiază forţa şi pertinenţa metaforei conceptuale Politica e o bătălie: a) confruntarea propriu-zisă: luptă, bătălie, război³⁵; b) armele: arme, a bombarda³⁶; c) trupele: soldaţi³⁷, d) liderii şi strategia: duel, aghiotanţi³⁸ etc. O astfel de schematizare sugerează că discursul politic se hrăneşte cu resursele metaforice ale imaginarului violent. Imaginarul agresivităţii este potenţat de practicile discursive ale violenţei.

Un inventar sumar al resurselor lingvistice întrebuinţate în discursul parlamentar românesc din ultimul deceniu evidenţiază preferinţa pentru actele de limbaj inerent agresive, cu expresivitate implicită şi potenţial violent direct, ceea ce demonstrează că violenţa de limbaj este conştientizată³⁹, dar nu asumată. Se practică discursul josnic, injurios, centrat pe desfiinţarea individului şi a imaginii sale publice, prin: a) insultare⁴⁰ şi calomniere⁴¹: este ridiculizată înfăţişarea fizică, se aduc ofense inteligenţei, moravurilor şi conduitei individuale, se practică umilirea membrilor familiei, se colportează aluzii jignitoare; b) întrebuinţarea de calificative peiorative şi imprecaţii⁴², preferându-se adresarea directă, pe un ton superior, profund dispreţuitor; c) folosirea unor fapte de limbă aparţinând registrului trivial⁴³; d) instigarea la violenţă fizică, însoţită de aluzii licenţioase⁴⁴, tehnică de atac la persoană ce mimează discursul machist, bulevardier; e) recursul la termeni şi expresii din argou⁴⁵, argotismele din discursul parlamentar⁴⁶ fiind fapte de limbă din stratul argotic comun⁴⁷, preluate, deci, din vorbirea maselor; f) atribuirea de porecle⁴⁸ şi supranume⁴⁹, fenomen de sorginte populară cu un potenţial ofensator remarcabil, adoptat pentru a discredita şi caricaturiza adversarii politici; g) atacuri asupra numelui⁵⁰; deformarea antroponimică⁵¹ este, în cazurile extreme, de o violenţă deosebită, prin efectele depreciative pe care generează, şi îşi are originea în conştiinţa că schimonosirea numelui prejudiciază imaginea publică şi prestigiul social al purtătorului; h) citarea altor acte de limbaj agresive în sine⁵², tehnică de potenţare a violenţei de limbaj ce dezvoltă un continuum de expresivitate implicită a agresivităţii directe.

Tehnicile violente de atac din discursul parlamentar românesc actual evidenţiază, pe de o parte, principalele embleme identitare ale unui discurs nepermis de agresiv şi, pe de altă parte, dovedesc existenţa unei convergenţe pragma-stilistice între grosolănie, vulgaritate şi licenţiozitate. Deplasată din zona ei naturală de folosire (registrele inferioare ale suburbanului), această convergenţă se grefează pe modelele discursului public, formal şi dă naştere unui hibrid discursiv inadecvat, virulent şi inoportun. Totodată, trebuie remarcat că situarea actorului politic în câmpul simbolic al intoleranţei faţă de alte modele discursive practicate în viaţa politică se produce sub pretextul necesităţii de a rosti adevărul, însă vehemenţa transformă discursul într-o diatribă sterilă, simptomatică pentru lipsa de relevanţă a dialogului şi a cooperării politice. Asemenea secvenţe discursive au, de fapt, caracter parazitar întrucât reflectă alterarea solidarităţii şi echilibrului care ar trebui să caracterizeze raportul expresie-conţinut în comunicarea politică. De cele mai multe ori, aceste ipostaze ale violenţei de limbaj se fixează în jurul unor teme realmente importante dar care, prin reluare şi măcinare excesivă, devin simple marote discursive: falimentul politic, manipularea, corupţia, conspiraţionismul, despotismul. Întrebuinţată nechibzuit şi iresponsabil, arma teribilă a violenţei distruge chiar discursul care o întreţine.

Bibliografie
ANDERSSON, Lars, TRUDGILL, Peter, Bad Language Cambridge, Massachusetts, Basil Blackwell, 1990.
ARISTOTEL, Retorica, traducere de Maria-Cristina Andrieş, Bucureşti, Editura Iri, 2004.
BATTISTELLA, Edwin, Bad Language: Are Some Words Better than Others ?, Oxford University Press, 2005.
BROWN, Penelope, LEVINSON, Stephen, Politeness: Some Universals in Language Usage, Cambridge University Press, 2004.
CHILTON, Paul, Analysing Political Discourse. Theory and Practice, London, New York, Routledge, 2004.
COŞERIU, Eugen, „Deontologia şi etica limbajului”, Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XXXII, 1992-1993, A, Eugen Coşeriu, - Prelegeri şi conferinţe: 1994.
CULPEPER, Jonathan, Impoliteness: Using Language to Cause Offence, Cambridge University Press, 2011.
CULPEPER, Johnathan, BOUSFIELD, Derek, WICHMANN, Anne, „Impoliteness revisited: with special reference to dynamic and prosodic aspects”, Journal of Pragmatics 35 (2003) 1545-1579.
GEYER, Michael, FITZPATRICK, Sheila (eds.), Beyond totalitarianism. Stalinism and Nazim Compared, Cambridge University Press, 2009.
GRICE, Paul, „Logic and Conversation” în Peter Cole, Jerry Morgan (editori), Syntax and Semantics, vol. 3, Speech Acts, New York, Academic Press, 1975.
HUGHES, Geoffrey, An Encyclopedia of Swearing. The Social History of Oaths, Profanity, Foul Language and Ethnic Slurs in the English-speaking World, New York, London, M. E. Sharpe, 2006.
IRIMIA, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom, 1999.
JAY, Timothy, Cursing in America. A Psycholinguistic Study of Dirty Language in the Courts, in the Movies, in the Schoolyards and on the Streets, Philadelphia, Amsterdam, John Benjamins Publishing Company: 1992.
KÖVECSES, Zoltán, Metaphor. A Practical Introduction, Oxford University Press, 2010.
LABOV, William, „Rules for Ritual Insults”, Language in the Inner City: Studies in the Black English Vernacular, Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1972.
LEECH, Geoffrey N., Principle of Pragmatics, London, New York, Longman, 1983.
MILICĂ, Ioan, „Argoul în discursul parlamentar” în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (editori), Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010.
MILICĂ, Ioan, Expresivitatea argoului, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
MILICĂ, Ioan, „Agresarea numelui în discursul public” în Daniel Şandru şi Sorin Bocancea (coordonatori), Mass-media şi democraţia în România postcomunistă, Iaşi, Institutul European, 2011.
McENERY, Tom, Swearing in English. Bad Language, Purity and Power from 1586 to the Present, London, New York, Routledge, 2006.
MIETHE, Terance D., HONG Lu, Punishment: A Comparative Historical Perspective, Cambridge University Press, 2005.
SCHMIDT, Bettina E., SCHRÖDER, Ingo W. (eds.), Anthropology of Violence and Conflict, London, Routlegde, 2001.
QUINTILIAN, Arta oratorică, traducere de Maria Hetco, 3 vol., Bucureşti, Minerva, 1974.
RICOEUR, Paul, „Violence and Language”, Journal of French and Francophone Philosophy, vol. 10, no 2 (1998): 33.
SPERBER, Dan, WILSON, Deirdre, Relevance. Communication and Cognition, Oxford, Blackwell Publishing, 1995.
VIANU, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.
ZAFIU, Rodica, Limbaj şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.

IOAN MILICĂ – Lect. dr., Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

 sus