Teorie şi ideologie politică


Despre „poporul muncitor unic” și locul minorităţilor naţionale în cadrul „naţiunii socialiste”.
Maghiari, germani și evrei în România lui Ceaușescu (II)1

EMANUEL COPILAȘ
[West University of Timișoara]

Abstract:
If the first part of this paper analyzed the administrative reorganization of the territory inhabited by ethnic Hungarians during the first decade, taking into account the ideological implications, both Leninist and nationalist, that underlied the official attitude of the Ceaușescu regime towards minorities, the second part focuses briefly on the Jews and the Germans before returning to Hungarians and the nationalist tensions that characterized, among other components, Romanian domestic policies in the 1980s. The study explores the romantic-Leninist approach of the concept of nation and why the „unique working people” left no room for parallel national identities.

Keywords: romantic Leninism; ethnic minorities; „socialist nation”; „unique working people”; paramodern identity; „revolutionary socialist patriotism”


...evrei...

Populaţia de rit iudaic din România a cunoscut, în timpul „epocii de aur”, un important neajuns experimentat şi de către maghiari sau germani: limitarea extremă a emigrării, fapt care s-a soldat cu proteste internaţionale de anvergură. Considerabil redusă de către genocidul din timpul Holocaustului, cea mai profundă catastrofă morală a secolului XX şi a omenirii aşa-zis civilizate în general, populaţia evreiască din România va creşte din nou după 23 august 1944 datorită evreilor ajunşi aici din întreaga Europă pentru a emigra în Palestina, pe calea Mării Negre. Ana Pauker şi chiar Emil Bodnăraş vor facilita acest proces. După proclamarea Republicii Populare Române (RPR) în 1948, Gheorghiu-Dej a limitat posibilităţile de emigrare ale evreilor români: era nevoie acum de mână de lucru pentru „construirea socialismului”, iar plecare a sute de mii de evrei putea antrena, se temea elita PMR, disturbări economice grave. Pe de altă parte, s-a dovedit că ethosul comercial tradiţional al acestora nu era compatibil cu colectivismul forţat şi centralizarea economică demarate în RPR. Majoritatea evreilor nu îşi mai găseau locul în noul peisaj economic românesc. În plus, deteriorarea relaţiilor sovieto-israeliene (din cauza orientării pro-occidentale ferme a Israelului, aşteptările lui Stalin în privinţa atragerii acestui stat pe orbita sovietică fiind astfel înşelate) şi declanşarea de către „tătucul popoarelor” a unei politici antisemite, circumscrise desigur vocabularului leninist post-revoluţionar, îngreuna de asemenea posibilităţile emigrării populaţiei române de rit iudaic în Israel.2 Şi aşa însă, comunitatea evreiască din România s-a redus considerabil, concomitent cu dezorganizarea sa politică şi culturală. Spre exemplu, la recensământul din februarie 1956 şi-au decarat apartenenţa iudaică numai 146 264 de persoane, comparativ cu cele 451 892 care trăiau în ţară în 1930.3 În 1970, cifra se înjumătăţise.4

După 1965, Ceauşescu va facilita parţial, ca urmare a obţinerii clauzei celei mai favorizate naţiuni şi a amendamentului Jackson- Vanick - emigrarea evreilor români în Israel deşi, ce-i drept, numărul acestora scăzuse considerabil. Majoritatea celor care doriseră să plece o făcuseră deja pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Tot atunci, evreii români începuseră să emigreze cu ajutorul serviciilor de spionaj ale RPR, care încasau sume apreciabile pentru fiecare persoană ce alegea să ajungă în acest fel în Israel. Când i-a fost adusă la cunoştinţă afacerea, pentru că altfel nu se poate numi, Ceauşescu a fost scandalizat în primă fază, pentru ca apoi să o preia şi să o dezvolte, aplicând-o cu „succes” şi etnicilor germani care doreau să ajungă în RFG. Din raţiuni umanitare, dar şi, complementar, deoarece le lipsea mâna de lucru necesară unor economii aflate în expansiune, guvernele israelian şi vest-german acceptaseră să devină parte a acestui joc cinic şi imoral.5 Nimic nu era mai important însă pentru Ceauşescu decât sporirea, prin orice mijloace, a puterii RSR. Bastionul leninismului romantic trebuia consolidat prin orice mijloace, oricât de scandaloase ar fi părut lumii şi moralităţii „burgheze”. Aceasta nu era decât un partener temporar şi circumstanţial, colaborarea traducându-se printr-o subminare permanentă a duşmanului ideologic concomitent profitarea la maximum de pe urma slăbiciunilor de care dădea dovadă. Nu trebuie uitat aici nici rolul intelectualilor aserviţi regimului, care întreţineau antisemitismul şi un „profascism” uneori latent, alteori aproape manifest,6 contribuind astfel substanţial la consolidarea eşafodajului ideologic romantic leninist.


şi germani.

Germanii au reprezentat o altă minoritate importantă în România lui Ceauşescu. La fel ca şi în cazul evreilor, numărul lor a descrescut pe măsură ce părăseau RSR pentru a „reîntregi familiile” din ţările de origine. Cel puţin acesta era maniera în care problema emigraţiei apărea în presa românească şi formulată de statele occidentale, doritoare să îi amintească lui Ceauşescu de angajarea făcută la Helsinki în 1975 de a respecta principiile umanitare. Germanii însă, spre deosebire de evrei, nu ar fi dorit să emigreze în masă, susţine Wolfgang Rehner. La sfârşitul anilor ’70, când cei care se stabiliseră deja în RFG vizitau satele săseşti din Transilvania în care se născuseră, „Faptul că veneau cu maşină şi aduceau cadouri impresiona oamenii simpli. Astfel s-a creat o adevărată febră de emigrare, un fel de psihoză. Se spunea: «Toţi vor să plece», chiar dacă de fapt numai o treime era decisă pentru plecare”. După vizita din 1978 a cancelarului Helmut Schmit în RSR, având ca obiectiv, printre altele, „uşurarea condiţiilor de emigrare”, ponderea etnicilor germani decişi să se stabilească în RFG s-a amplificat ajungând, în 1985, la „două treimi”.7

Ceauşescu era cu siguranţă neliniştit de tendinţa etnicilor germani de a părăsi RSR, în mare măsură tocmai din cauza politicii PCR faţă de minorităţi. „Ctitorul României moderne” limita emigrarea, pe de o parte impunând sume de răscumpărare tot mai mari pentru guvernul de la Bonn, pe de altă parte accentuând propagandistic unicitatea RSR ca „patrie” pentru toţi locuitorii ei, indiferent de naţionalitate, subliniind totodată că nu are nimic împotrivă ca „reîntregirea familiilor” să se petreacă (şi) pe teritoriul statului român. Insistând asupra vechimii istorice a germanilor, şi a minorităţilor în general, pe teritoriile româneşti, Ceauşescu afirma că este imperativ necesar

„să arătăm cum au acţionat românii, saşii, şvabii, maghiarii, secuii în diferite împrejurări istorice, cum au conlucrat, cum au luptat împreună. Astfel vom trage învăţămintele corespunzătoare şi vom putea răspunde la întrebarea: care este patria populaţiei de naţionalitate germană? NU spun de origine germană, pentru că originea nu e tot una cu naţionalitatea! Originea lor este România pentru că aici trăiesc de sute şi sute de ani, şi este greu ca cineva ai cărui strămoşi au venit de 800 de ani în România să spună: «Originea mea este în altă parte». Deci la întrebarea: care este patria germenilor ce locuiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, cred că nu se poate da decît un singur răspuns. Acesta este: patria cetăţenilor de naţionalitate germană din ţara noastră este una singură – Republica Socialistă România! Noi considerăm că numai pornind de la această realitate istorică vom ajunge la concluzii juste în toate privinţele”.8

Fiind parte a „patriei socialiste”, germanii erau responsabili la rândul lor de bunăstarea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi de „avansul” înspre comunism. Emigrarea lor masivă ar fi rezonat, în optică romantic-leninistă, cu facilitarea unui fenomen „contrarevoluţionar”. Astfel că,

„În ce priveşte problema reunirii familiilor, doresc să arăt că ea nu trebuie înţeleasă în mod unilateral (...)” afirma Ceauşescu. „Sînt sau au fost şi anumite cazuri întemeiate, pe care le-am rezolvat pozitiv; dar dacă am merge cu aşa-zisa «reunire a familiilor» în sensul de a accepta că fiecare care pleacă din ţară să ceară să-i vină şi familia - şi fiecare ar avea pe cineva de adus – arunci n-am mai termina niciodată! Noi nu considerăm că aceasta este o problemă reală, care merită prea mare atenţie. Fireşte, sînt cazuri izolate şi, cum am mai spus, va trebui, în spiritul umanismului care caracterizează societatea noastră (nu în spiritul umanismului „burghez”, n. m.), să le rezolvăm în continuare. Dar reunificarea familiilor – dacă această problemă există (bagatelizarea problemei reflectă importanţa ei reală, n.m.) – se poate realiza nu numai prin plecarea din România, ci şi prin aducerea în ţară a rudelor sau a membrilor de familie. Noi vom primi cu toată dragostea pe aceia care doresc să vină la familiile lor şi să se stabilească definitiv în România. Aceşti oameni se vor bucura de drepturile pe care Constituţia ţării le acordă tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate. În acest spirit trebuie să înţelegem poziţia partidului şi statului nostru în problema reunificării familiilor, poziţia noastră faţă de oamenii muncii de naţionalitate germană. Nu plecînd din ţară, ci rămînînd aici, muncind, luptînd pentru a învinge greutăţile, pentru a dezvolta patria comună vom reuşi să facem din România un stat socialist înaintat. Eu am ferma convingere că marea majoritate a populaţiei de naţionalitate germană acţionează şi va acţiona în acest fel...”.9

Discursurile lui Ceauşescu în ceea ce priveşte problematica naţională încearcă să acrediteze ideea unei identităţi omogene a „poporului muncitor unic”. Tot ceea ce s-a produs pe teritoriile româneşti de-a lungul istoriei nu ar fi aparţinut numai românilor, ci, în diferite dozaje, tuturor grupurilor etnice care le locuiau, românii nefiind decât unul dintre ele.10 Argumentul, de factură marxistă, este imbatabil până în acest punct. Devine leninist însă prin obligativitatea indiscutabilă pe care o impune tuturor grupurilor etnice, inclusiv românilor – deşi leninismul romantic nu ar fi putut exista în absenţa multitudinii de naţionalisme româneşti, atât populare, sociale, „de jos”, cât şi intelectuale, elitare, politice, „de sus”, românii fiind deci, oricât de paradoxal ar suna, şi vinovaţi de şi victime ale leninismului romantic - de a rămâne în ţară, a se înmulţi şi a „construi socialismul”. Abaterea de la sarcinile demografice şi „muncitoreşti” trasate de către PCR întregii populaţii, indiferent de apartenenţa naţională sau etnică, echivala cu manifestări „contrarevoluţionare”; oricum, după cum ştim de la Kenneth Jowitt11 societatea în general reprezenta un teren ideologic inamic pentru regimurile leniniste, impregnată fiind de spirit „burghez”. Ceauşescu însuşi, la al XII-lea Congres al PCR, afirma cu intransigenţă nedisimulată că „partidul va combate cu tărie propaganda naţionalist-şovină a cercurilor reacţionare din afară, denaturarea realităţilor din ţara noastră, încercările de dezorientare a oamenilor muncii de alte naţionalităţi”. Pentru „marele cârmaci” era clar că „Interesele supreme ale celor ce muncesc, aspiraţiile lor de progres, bunăstare şi fericire se pot împlini numai printr-un efort unit pentru înălţarea patriei pe noi culmi de progres şi civilizaţie”.12

Robert King a observat faptul că PCR se pronunţa împotriva naţionalismului minorităţilor, încercând să le integreze, dar încuraja în acelaşi timp naţionalismul românesc. Un demers care cu siguranţă nu a încântat grupurile ne-române de pe teritoriul RSR. Pe de altă parte, pentru a putea integra, fie şi numai economic, minorităţile, partidul trebuia să le acorde drepturi educaţionale şi culturale. Temându-se pe bună dreptate că vor dispărea înghiţiţi într-o societate neatractivă ca nivel de dezvoltare şi cu un regim politic deosebit de opresiv, minorităţile au devenit tot mai îngrijorate, iar Ceauşescu era conştient că are numai de pierdut dacă nu estompează aceste nelinişti. La rândul său, regimul se temea că permiţând emigrarea pe scară mai largă, RSR va rămâne în scurt timp fără maghiari, germani sau evrei, deznodământ inconceptibil pentru ambiţioasele planuri economice ale „geniului Carpaţilor”. Pe de altă parte, limitarea drastică a numărului de emigranţi însemna nemulţumirea guvernelor maghiar, vest-german şi israelian, fapt pe care de asemenea Ceauşescu făcea tot posibilul să îl evite.13 Emigrarea a rămas în final la un nivel foarte scăzut, crescând strategic atunci când regimul dorea să obţină diferite avantaje de la statele mai sus menţionate şi/sau de la Statele Unite.

Mobilizator şi integrator deopotrivă, leninismul romantic nu admite să capituleze în faţa lumii „burgheze” permiţând abandonarea „patriei”, fie şi de către „elementele şovăitoare, nesănătoase” povenite din rândul minorităţilor naţionale, oricum suspecte de la bun început de atitudine „contrarevoluţionară”. În RFG-ul anilor ‘70, acolo unde etnicii germani din RSR visau să ajungă, imaginea RSR era deteriorată datorită sistemului economic disfuncţional, respectiv a exacerbării patriotice, romantic-leniniste, prin care regimul încerca din răsputeri să îndoctrineze populaţia. Propaganda PCR, putem citi într-un articol din cotidianul Die Welt publicat în 1976, „«inoculează populaţiei patriotism şi mândrie naţională. Ţara este menţinută psihologic într-o stare de apărare, deşi nimeni nu spune oficial cine ar fi posibilul duşman – totuşi fiecare ştie contra cui se va îndrepta această apărare în caz de nevoie... (aluzie la Uniunea Sovietică, n.m.). Ceauşescu este (...) bănuitorul şi solitarul conducător, care luptă în aceeaşi măsură cu vechea lene şi apatie balcanică ca şi cu noile concepţii de consum de import»”.14

În anii ’80 intransigenţa naţionalistă a regimului nu va cauza tulburări numai printre maghiari, aşa cum vom vedea în continuare, ci şi printre germani, mai ales şvabi. În Timişoara apărea, de fapt începuse să se manifeste tot mai pregnant, fiind înfiinţat încă din 1972 – Aktionsgruppe Banat, un forum al tinerilor inelectuali germani, poeţi şi prozatori în principal, preocupaţi de „idealism, un nonconformism naiv şi comun şi un stil modern infuzat uneori de gândire ermetică; toţi aceşti scriitori utilizau aceleaşi teme: locul poetului german în societatea română, statutul minorităţii germane, atitudinea acestei minorităţi faţă de problema imigraţiei şi contribuţia comunităţii germane la dezvoltarea societăţii române postbelice”.15 Trei membri au depus în 1985 şi 1986 cereri de emigrare – Herta Müller, Richard Wagner şi William Totok, fapt care s-a soldat cu amplificarea persecuţiilor regimului asupra grupului în general şi asupra lor personal.16


Din nou, maghiari. Despre contracţia xenofobă a leninismului romantic în ultima decadă a existenţei sale

În ultimul deceniu al existenţei RSR, relaţiile Bucureştiului cu Budapesta s-au deteriorat în ritm alert. Motivul l-a reprezentat bineînţeles maniera în care era tratată minoritatea maghiară din Transilvania. Încă de la începutul anilor ’70, între cele două state existau relaţii mai mult formale. Tratatul de prietenie semnat între cele două părţi în 1948 nu a fost reînnoit în 1968, data la care acesta expira oficial, ci de abia în 1972.17 Tratatul cu Uniunea Sovietică a fost reînnoit în 1970, cu doi ani mai devreme, fapt care demonstrează nivelul politic foarte scăzut al relaţiilor româno-maghiare. Politica externă pe care o adoptase RSR, disidentă în raport cu politica externă relativ sinergică a „lagărului socialist” deranja „ţările frăţeşti”, motiv pentru care tratatele de prietenie nu au fost reînnoite la timp. Acestea conţineau însă o clauză prin care se specifica prelungirea automată a duratei cu încă cinci ani după consumarea celor douăzeci, dacă părţile nu aveau nimic de obiectat. Iar RSR şi Ungaria, în ciuda divergenţelor, s-au încadrat până la urmă în acest interval.

Tensiunile şi-au făcut simţite prezenţa chiar şi la Congresul al XI-lea al PCR (1974), când delegaţia maghiară a fost singura care a adus în discuţie problema minorităţilor, declarând: „Un factor important în dezvoltarea ulterioară a prieteniei noastre este implementarea formei politicii leniniste a naţionalităţilor; această politică apreciază naţionalităţile ca pod viu între state”.18 Mesajul era clar. Transmiterea lui într-un astfel de context sugera faptul că i se atribuie o importanţă capitală, iar Ceauşescu a înţeles cu siguranţă acest lucru.

Disputa a cuprins teme istorice, statutul Transilvaniei în primul rând, fiind alimentată de intransigenţa lui Ceauşescu, total refractar la propunerile de discuţie ale omologului său Janos Kadar în problema minorităţii maghiare: „nu avem nevoie de lecţii şi nu primim lecţii de la nimeni” putem citi în „raport[ul] cu privire la participarea oamenilor muncii de naţionalitate maghiară la opera de dezvoltare şi înflorire multilateral a patriei” publicat în 1987. „Avem un partid puternic – Partidul Comunist Român – care a demonstrate cu prisosiţă capacitatea de a soluţiona corespunzător toate problemele edificării societăţii socialiste, inclusive problema naţională”.19 Divergenţele dintre Budapesta şi Bucureşti au existat nu numai la nivel politic, ci şi cultural sau mediatic. În acest sens, anumite articole din presa maghiară lăudau politicile faţă de minorităţi ale lui Petru Groza, lăsând astfel să se înţeleagă lipsa de succes a lui Ceauşescu la acelaşi capitol.20

Academia maghiară a publicat, în 1987, o istorie a Transilvaniei care a deranjat profund PCR deoarece se insista asupra aportului cultural al populaţiei ungare la configurarea Transilvaniei. Sigur, lucrarea avea o tentă politică în măsura în care urmărea să sublinieze maniera nesatisfăcătoare în care erau trataţi în prezent etnicii maghiari din această regiune, alipită României de abia în 1918 şi un permanent motiv de frustrare naţională şi istorică pentru Ungaria.21 „E greu să înţelegi reeditatea unor teze horthyste, fasciste, şoviniste, inclusiv rasiste. Cum se poate ca o Academie de ştiinţe să dea girul său unor texte şi lucrări care jignesc alte popoare?”, acuza Ceauşescu. „Ce ştiinţă e aceasta. Cui serveşte o asemenea aşa-zisă ştiinţă decât celor mai reacţionare cercuri imperialiste? În nici un fel asemenea teze nu servesc cauzei prieteniei şi colaborării, cauzei socialismului!”.22 Genul acesta de propagandă, se afirma, „lansează şi vehiculează ideea «dreptului de amestec» în treburile interne ale altor state, a «dreptului de a contribui» la rezolvarea problemei naţionale în alte ţări, de a fi mentori ai vieţii cultural-spirituale a naţionalităţii respective”.23

„Comunismul dinastic”24 a lui Ceauşescu ajunsese, din naţionalist, „xenofobic”. Pentru Michael Shafir, „comunismul xenofobic” este o exacerbare a conceptului clasic de comunism naţional, fiind considerat „comunism asediat în căutarea celui mai scăzut numitor comun naţional”. Dezideratul suprem al „comunismului xenofobic” rezidă în dinamica mobilizatoare a societăţii „pe care se străduie să o obţină apelând la resentimentul naţional”. Trăsătura distinctivă a „comunismului xenofobic” este dată de faptul că „duşmanii săi ideologici sunt indistinctibili de duşmanii săi naţionali”.25 Iar unul dintre principalii duşmani era desigur Ungaria vecină şi populaţia maghiară de pe teritoriul RSR. Putem considera „comunismul xenofobic” în sensul unei contractări fascizante a leninismului romantic, percepută ca o ultimă formă de profilaxie în faţa invaziei de acum ubicue a realităţii „burgheze”.

Situaţia s-a deteriorat atât de puternic încât în vara anului 1989 Ungaria nu mai considera Occidentul drept principalul inamic, ci România.26 Cu un an înainte, Gorbaciov primise o scrisoare de protest din partea unor cetăţeni sovietici de naţionalitate maghiară din Ucraina subcarpatică prin care erau denunţate abuzurile asupra conaţionalilor lor din RSR.27 Pluralismul politic limitat pe care Ungaria se pregătea să îl introducă în 1988 pentru a face faţă copleşitoarelor probleme sociale şi economice cauzate de către propriu sistem comunist a antrenat o vehementă reacţie de condamnare din partea secretarului general al PCR. „«Dezvoltarea socialistă»”, considera Ceauşescu, „nu putea fi lăsată «şansei» şi «perfectarea» societăţii socialiste nu trebuie «în nici un caz să deschidă calea pentru reforme capitaliste, care nu pot decât să afecteze grav dezvoltarea viitoare, construirea socialismului, şi bunăstarea poporului şi independenţa»”.28 Tot în acelaşi an, în data de 15 noiembrie a fost planificată, în faţa ambasadei române din Budapesta, o manifestaţie amplă împotriva încălcării drepturilor omului în RSR. Urmau să participe diferite organizaţii civice maghiare, împreună cu „Grupul Eliberaţi România” alcătuit din „etnici români refugiaţi în Ungaria” datorită insuportabilei atmosfere ideologico-politice şi a penuriei economice acute de acasă. „Într-un apel distribuit înaintea demonstraţiei planificate, organizatorii au subliniat «condiţiile inumane de muncă şi de trai» din România sub conducerea «fantomei lui Stalin»”. Manifestaţia ar fi fost centrată pe atragerea atenţiei asupra încălcării drepturilor omului în România, indiferent de apartenenţa etnică a prejudiciaţilor. „«Popoarele noastre sunt mutual dependente»” se încheia apelul. „Doleanţele minorităţii ungare din România au fost abia menţionate cu această ocazie (subl. m.)”. Manifestaţia a fost anulată de către autorităţi, şi cele aproximativ o mie de persoane care au ales să ignore interdicţia au fost dispersate brutal de forţele de ordine. Aproximativ cinci sute de oameni s-au reunit ulterior în incinta teatrului Jurtha „ pentru o seară de discursuri, poezie şi cântece sub stindardele care revendicau «drepturi ale omului în România» «salvarea satelor româneşti» şi «libertate pentru minorităţile României». Într-un gest fără precedent care ar fi putut fi considerat de asemenea inconceptibil, spectatorii maghiari şi refugiaţii români prezenţi au cântat împreună «Deşteaptă-te române», imnul naţional al românilor transilvăneni”.29

La nivel social, Ceauşescu părea a fi de acum singurul disident din România, „pentru că preşedintele era acela a cărui viziuni erau opuse celor ale majorităţii”.30 La nivel european, incluzând aici Vestul şi Estul, s-ar fi putut afirma exact acelaşi lucru despre RSR. Când Imre Nagy, simbolul revoluţiei maghiare din 1956, a fost reînhumat, o manifestare simbolică împotriva opresiunii sovietice la care au participat sute de mii de oameni, „presa română a prezentat ceremonia ca o demonstraţie majoră de iredentism maghiar direcţionată împotriva României şi de asemenea ca un asalt asupra socialismului şi a Tratatului de la Varşovia”.31 Aşa cum vom vedea în următorul capitol, confruntată cu schimbări sociale şi politice care îi depăşeau puterea de înţelegere, RSR va pretinde intervenţii ale OTV în Polonia aflată în efervescenţă revoluţionară pentru restabilirea fermă a comunismului, după ce timp de mai bine de două decenii ridicas în slăvi „independenţa popoarelor” şi dreptul lor de a „construi socialismul” în manieră autonomă, condamnând vehement intervenţiile centrului moscovit în problemele „lagărului”.

Uniunea Sovietică, în fruntea căreia se afla de acum Mihail Gorbaciov, a refuzat să se implice în dispută, „de abia încurajând cele două ţări să ajungă la o soluţie între ele însele”. Treptat însă, Moscova a înclinat spre soluţiile propuse de Budapesta: liberalizarea emigrării etnicilor maghiari, respectarea drepturilor omului şi respectarea drepturilor minorităţilor.32 Ceauşescu se menţinea însă pe aceleaşi poziţii rigide, izolând România de restul lumii, PCR de societate şi, în mai mică, dar indiscutabilă măsură, pe el însuşi în raport cu partidul. Între timp, relaţiile româno-maghiare ajunseseră la un nivel extrem de tensionat: consulatul maghiar de la Cluj-Napoca fusese închis, iar în presa maghiară, ulterior cea română, problema unui potenţial conflict armat între cele două părţi, deşi foarte improbabil, era frecvent adusă în discuţie.33

Rigiditatea şi intransigenţa lui Ceauşescu în problema minorităţilor naţionale au antrenat critici chiar şi din partea unor aliţi fideli ai RSR ca Organizaţia (teroristă) pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat.34 Dar nimeni şi nimic nu l-a putut convinge pe secretarul general al PCR să manifeste mai multă înţelegere faţă de temerile şi totodată drepturile populaţiilor ne-române de pe teritoriul RSR. Acesta se transformase şi încerca să transforme, fără prea mult succes, întreaga RSR în „fortăreaţa” prin care Jowitt descrie relaţia de izolare voluntară a partidelor leniniste cu realitatea exterioară în vederea asaltării revoluţionare a acesteia până la utopica victorie finală. Iar „fortăreaţa” romantic leninistă nu îşi deschidea porţile de bună voie; trebuia asediată şi finalmente cucerită, aşa cum înţelegea la rândul ei să interacţioneze cu realitatea „burgheză”. Leninismul romantic afirma şi încerca să pună în practică prin orice mijloace un „Front[] [al] unităţii socialiste”, considerat o „expresie a unităţii întregului popor”35, prin intermediul căruia trebuiau protejate „cuceriril[e] revoluţionare ale poporului roman”36, echivalent practic „poporului muncitor unic” animat de „patriotism revoluţionar socialist”. Minorităţile, atâta timp cât nu erau sau refuzau să devină parte a „poporului muncitor unic”, nu puteau reprezenta, în optică romantic leninistă, decât un fel de „cal troian” extrem de periculos pentru coeziunea, grandoarea şi forţa miticei „naţiuni socialiste”.

 

Bibliografie
***„Harrasment of ethnic German writers in Romania”, Radio Free Europe research paper, 4 October 1985, Open Society Archives.
***„Hungarian-Romanian relations: more than a polemic among writers”, Radio Free Europe research paper, 11 May 1978, Arhiva 1989.
***„Jews in Romania: a dwindling minority”, Radio Free Europe research paper, 26 February 1964, Open Society Archives.
***„New developments in the harassment of ethnic Germans writers in Romania”, Radio Free Europe research paper, 16 April 1986, Open Society Archives.
***„On Jewish emigration”, Radio Free Europe research paper, 20 March 1970, Open Society Archives.
***„Rumania situation report”, Radio Free Europe research paper, 13 July 1971, Arhiva 1989.
***Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român, Bucureşti: Editura Politică, 1981.
***Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, Bucureşti: Editura Politică, 1975.
***Naţiunea socialistă, Bucureşti: Editura Politică, 1972.
***Plenarele Consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană din Republica Socialistă România, 26-27 februarie 1987, Bucureşti: Editura Politică, 1977.
BUZATU, S., Frontul unităţii socialiste, expresie a unităţii întregului popor, Bucureşti: Editura Politică, 1975.
CIORĂNESCU, G., „Romanian campaign against emigration of ethnic germans continues”, Radio Free Europe research paper, 9 May 1977, Arhiva 1989.
COURTNEY, B.; HARRINGTON, B., Relaţii româno-americane, 1940-1990, Iaşi: Institutul European, 2002.
DEVLIN, K., „Hungary’s new defense doctrine: «Enemy not the West but Romania»”, Radio Free Europe research paper, 16 June 1989, Arhiva 1989.
FLORESCU, R., „Ceauseschism: Romania’s road to communism”, Current history, 381: (1973).
GEORGESCU, V., „Romania in the 80s: the legacy of dynastic socialism”, East European Politics and Societies, 2: (1988).
IOANID, R., Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi: Polirom, 2005.
IOANID, R.; FRILING, T.; IONESCU, M., (coord.), Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în Româniaraport final, Iaşi: Polirom, 2004.
KILZER, K., „Imaginea României în presa germană (1972-1982)”, în RUSAN, R., (ed.), Anii 1973-1989: cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2003.
KING, R., „Foreign policy aspects of the 11th Rumanian Party Congress”, Radio Free Europe research paper, 9 December 1974, Arhiva 1989.
KING, R., „Rumanian concern for national minorities”, Radio Free Europe research paper, 23 July 1971, Arhiva 1989.
KING, R.; ROBINSON, W., „Rumanian-Hungarian relations: friendship with reservations?”, Radio Free Europe research paper, 10 March 1972, Arhiva 1989.
PATAKI, J., „Growing official impatience with Hungarian national minority in Romania”, Radio Free Europe research paper, 29 December 1984, Arhiva 1989.
POPA, D., Apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român, Bucureşti: Editura Politică, 1987.
REHNER, W., „Problemele populaţiei de etnie germană în România. Tendinţele ei de emigrare”, în RUSAN, R., (ed.), Anii 1973-1989: cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2003.
REISCH, A.; PATAKI, J., „Hungarian-Romanian polemics over Transylvania continue”, Radio Free Europe research paper, 15 November 1982, Arhiva 1989.
ROTMAN, L., Evreii din România în perioada comunistă, 1944-1965, Iaşi: Polirom, 2004.
SHAFIR, M., „Ceausescu’s speech at the RCP CC plenum”, Radio Free Europe research paper, 29 November 1988, Open Society Archives.
SHAFIR, M., „Matyas Szuros’s interview with RFE’s Romanian service”, Radio Free Europe research paper, 20 July 1989, Open Society Archives.
SHAFIR, M., „PLO’s second in command denounces Romania’s treatment of Hungaryan Transylvanians”, Radio Free Europe research paper, 25 August 1988, Open Society Archives.
SHAFIR, M., „Romania and the reburial of Imre Nagy”, Radio Free Europe research paper, 30 June 1989, Open Society Archives.
SHAFIR, M., „The Mazilu riddle: Romanian official fails to appear befor UN body”, Radio Free Europe research paper, 23 August 1988, Arhiva 1989.
SHAFIR, M., „The Men of the Archangel Revisited: Anti-Semitic Formations among Communist Romania’s intellectuals”, Studies in Comparative Communism, no. 3, vol. IV: (1983).
SHAFIR, M., „Xenophobic communism. The case of Bulgaria and Romania”, Radio Free Europe research paper, 27 June 1989, Arhiva 1989.
SOCOR, V., „«Romania action day» in Eastern Europe”, Radio Free Europe research paper, 18 November 1988, Open Society Archives.
SOCOR, V., „Soviet citizens criticize repression in Romania”, Radio Free Europe research paper, 19 October 1988, Open Society Archives.
SOCOR, V., „Soviet reactions to the Hungarian-Romanian dispute”, Radio Free Europe research paper, 18 August 1988, Arhiva 1989.
UTE ANNELY, G., „Ceausescu rejects Hungarian «interference» in minority policy”, Radio Free Europe research paper, 22 April 1987, Arhiva 1989.

 

NOTE

1 Prima parte a acestui articol a fost publicata in Sfera Politicii nr. 4 (158)/2011.
2 Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, 1944-1965, (Iaşi: Polirom, 2004); pentru Holocaustul evreilor români vezi Radu Ioanid; Tuvia Friling; Mihail Ionescu, (coord.), Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în Româniaraport final, (Iaşi: Polirom, 2004). Documentarea pentru acest eseu se datorează parţial unui grant AMPOSDRU (Investeşte în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN, Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiectul „STUDIILE DOCTORALE FACTOR MAJOR DE DEZVOLTARE AL CERCETĂRILOR SOCIO-ECONOMICE ŞI UMANISTE”), obţinut din partea Universităţii Babeş-Bolyai pe perioada studiilor doctorale. Prima parte a acestui articol a apărut în nr. 158/2011 al revistei Sfera Politicii.
3 „Jews in Romania: a dwindling minority”, Radio Free Europe research paper, 26 February 1964, Open Society Archives, pp. 1-6.
4 „On Jewish emigration”, Radio Free Europe research paper, 20 March 1970, Open Society Archives, 1.
5 Radu Ioanid Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi, Polirom, 2005.
6 Michael Shafir, „The Men of the Archangel Revisited: Anti-Semitic Formations among Communist Romania’s intellectuals”, în Studies in Comparative Communism, no. 3, vol. IV, pp. 223-243.
7 Wolfgang Rehner, „Problemele populaţiei de etnie germană în România. Tendinţele ei de emigrare”, în Romulus Rusan, (ed.), Anii 1973-1989: cronica unui sfârşit de sistem, (Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2003), 231-232.
8 Naţiunea socialistă, (Bucureşti: Editura Politică, 1972), 99.
9 Naţiunea socialistă, 101; George Ciorănescu, „Romanian campaign against emigration of ethnic germans continues”, Radio Free Europe research paper, 9 May 1977, Arhiva 1989, 1-7.
10 Naţiunea socialistă, 96; Radu Florescu, „Ceauseschism: Romania’s road to communism”, Current history, 381: (1973), 212.
11 Jowitt, New world disorder. The leninist extinction, (Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1993).
12 Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român, (Bucureşti: Editura Politică, 1981), 58.
13 Robert King, „Rumanian concern for national minorities”, Radio Free Europe research paper, 23 July 1971, Arhiva 1989, 1-24.
14 Katharina Kilzer, „Imaginea României în presa germană (1972-1982)”, în Romulus Rusan, (ed.), Anii 1973-1989: cronica unui sfârşit de sistem, (Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2003), 756-757.
15 „Harrasment of ethnic German writers in Romania”, Radio Free Europe research paper, 4 October 1985, Open Society Archives, f. 616.
16 „New developments in the harassment of ethnic Germans writers in Romania”, Radio Free Europe research paper, 16 April 1986, Open Society Archives, f. 605-607.
17 Robert King; Robinson William, „Rumanian-Hungarian relations: friendship with reservations?”, Radio Free Europe research paper, 10 March 1972, Arhiva 1989, 1-11; „Rumania situation report”, Radio Free Europe research paper, 13 July 1971, Arhiva 1989, 1-5.
18 Robert King, „Foreign policy aspects of the 11th Rumanian Party Congress”, Radio Free Europe research paper, 9 December 1974, Arhiva 1989, 8; vezi, mai pe larg, Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, (Bucureşti: Editura Politică, 1975).
19 Plenarele Consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană din Republica Socialistă România, 26-27 februarie 1987, (Bucureşti: Editura Politică, 1977), 44.
20 Judith Pataki, „Growing official impatience with Hungarian national minority in Romania”, Radio Free Europe research paper, 29 December 1984, Arhiva 1989, 15-21; „Hungarian-Romanian relations: more than a polemic among writers”, Radio Free Europe research paper, 11 May 1978, Arhiva 1989, 2-7; Alfred Reisch; Judith Pataki, „Hungarian-Romanian polemics over Transylvania continue”, Radio Free Europe research paper, 15 November 1982, Arhiva 1989, 1-11.
21 Ute Anneli Gabanyi, „Ceausescu rejects Hungarian «interference» in minority policy”, Radio Free Europe research paper, 22 April 1987, Arhiva 1989, 3.
22 Plenarele, 19.
23 Plenarele, 43.
24 Vezi excelentul articol al lui Vlad Georgescu „Romania in the 80s: the legacy of dynastic socialism”, East European Politics and Societies, 2: (1988), 69-93.
25 Michael Shafir, „Xenophobic communism. The case of Bulgaria and Romania”, Radio Free Europe research paper, 27 June 1989, Arhiva 1989, 3.
26 Kevin Devlin, „Hungary’s new defense doctrine: «Enemy not the West but Romania»”, Radio Free Europe research paper, 16 June 1989, Arhiva 1989, 1.
27 Vladimir Socor, „Soviet citizens criticize repression in Romania”, Radio Free Europe research paper, 19 October 1988, Open Society Archives, 586-588.
28 Michael Shafir, „Ceausescu’s speech at the RCP CC plenum”, Radio Free Europe research paper, 29 November 1988, Open Society Archives, 605.
29 Vladimir Socor, „«Romania action day» in Eastern Europe”, Radio Free Europe research paper, 18 November 1988, Open Society Archives, 641-642.
30 Michael Shafir, „The Mazilu riddle: Romanian official fails to appear befor UN body”, Radio Free Europe research paper, 23 August 1988, Arhiva 1989, 3.
31 Michael Shafir, „Romania and the reburial of Imre Nagy”, Radio Free Europe research paper, 30 June 1989, Open Society Archives, 2.
32 Socor, Vladimir, „Soviet reactions to the Hungarian-Romanian dispute”, Radio Free Europe research paper, 18 August 1988, Arhiva 1989, 1-5.
33 Michael Shafir, „Matyas Szuros’s interview with RFE’s Romanian service”, Radio Free Europe research paper, 20 July 1989, Open Society Archives, 5-6.
34 Michael Shafir, „PLO’s second in command denounces Romania’s treatment of Hungaryan Transylvanians”, Radio Free Europe research paper, 25 August 1988, Open Society Archives, 1-4.
35 Stana Buzatu, Frontul unităţii socialiste, expresie a unităţii întregului popor, (Bucureşti: Editura Politică, 1975).
36 Dumitru Popa, Apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român, (Bucureşti: Editura Politică, 1987).


EMANUEL COPILAȘ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.


Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus