Teorie şi ideologie politică

Partide şi membri de partid în Europa şi în România

SORIN MITULESCU
[The University of South-East Europe – „Lumina”]

Abstract:
The article Parties and party membership in Europe and Romania is focusing on the relationship of the parties with their own members, relating the situation in Romania to the European trends.In Romania, after the renegaded legacy of the mass (communist) party it has been adopted the pattern of the staff party, preferring instead of a large number of members, a mass of „sympathizers” easy to mobilize but with limited claims to be involved in the life of the party. The same trends can be observed in other European countries and especially from Eastern Europe (the case of Poland). However, the possibility to maintain a good connection with the society exists. The case of the parties in the Netherlands demonstrate this.

Keywords: mass parties; party membership; elite; identification; strategy

Partidele nu sunt doar simple grupuri politice menite să câştige competiţia electorală. Ele au şi importanţă în socializarea politică a cetăţenilor prin medierea între aceştia şi stat. Îndeplinind rolul de interfaţă între societate şi stat, ele canalizează mesajul electoratul către putere şi mediază feed-back ul.¹ Pe de altă parte, pentru partide este important să aibă un contact cât mai deplin cu societatea, nu doar prin canalele mass media sau prin instituţiile statului atunci când se află la putere şi acesta se poate foarte bine obţine prin membrii lor.

Dintre tipurile de partide menţionate în literatura de specialitate, numai o specie relativ rară – respectiv cele numite şi partide de comitet sau concus – reprezintă cercuri înguste de membri care nu sunt preocupate de extindere. Toate celelalte varietăţi menţionate de exemplu în tipologia clasică a lui M. Duverger – partide de secţii, de celule sau de miliţii – sunt – sau ar trebui să fie – orientate către atragerea unui număr cât mai mare de aderenţi (susţinători, simpatizanţi, membri).²

Membrii de partid (sau aderenţii³ sunt persoane care fac parte juridic din organizaţie, varsă periodic sume de bani numite şi cotizaţii, aceasta fiind cea mai strânsă legătură cu partidul din care fac parte. Un partid ar trebui să îşi formeze lista de membri în funcţie de cotizanţi. În acest articol ne propunem să stabilim dacă partidele sunt cu adevărat preocupate de întărirea relaţiei pe care o au cu proprii lor membri si cum gestionează această relaţie. Ne vom referi atât la situaţia generală din Europa ultimilor 20 de ani cât şi la cea specifică din Romania postcomunistă.

Estimarea numărului de membri

Numărul de membri este considerat o importantă resursă a grupurilor politice. Orice partid îşi afirmă în public numărul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. Pe plan european, la sfârştiul anilor '90, aşa cum au arătat Mair şi van Biezen după examinarea situaţiei din 20 de ţări, doar circa 5% din electorat era înregistrat ca reprezentând membri ai unor partide politice⁴. Dar la acest procent actual destul de modest s-a ajuns în urma unei continue scăderi a gradului de înregimentare politică a populaţiei în ultimele decenii. Aceasta atingea cote mult superioare în anii  '60 (15%) sau '80 (10,5%). În ultimul deceniu doar câteva ţări ca Austria sau ţările scandinave îşi mai menţin ratele relativ ridicate, în timp ce ţările postcomuniste se află toate sub media europeană de participare.⁵

În România ultimilor 20 de ani, se observă o evoluţie în privinţa numărului de membri ai partidelor, chiar dacă aceasta nu poate fi măsurată cu exactitate din lipsa transparenţei partidelor, aproape fără vreo excepţie. Atunci când un partid se putea înfiinţa cu un număr de 250 de membri fondatori (legea din 1989) Romania a ajuns la un numar record de partide. Aşa numitele „partide de apartament” au proliferat.

Ultima lege a partidelor (Legea 14/2003) instituie – prin prevederile referitoare la rolul adunării generale ca organ suprem de decizie în partid- un model al organizării partidelor mai aproape de ceea ce se poate numi tipul partidului de mase, deci un partid al membrilor. Şi totuşi, cu greu se pot găsi în literatura din ţara noastră informaţii despre numărul de membri ai partidelor sau despre contribuţia membrilor la viaţa politică.

Situaţia înregistrată în România la nivelul anului 2003, atunci când noua lege a partidelor a cerut reînscrierea acestora cu declararea numărului de membri (simpatizanţi) ne prezintă un grad destul de ridicat de aderare la partide: 1.735.430 de simpatizanti⁶ la circa 18 milioane de alegători. Deci o rată de înregimentare de aproape 10%. Cifra pare însă mult exagerată în condiţiile în care partide de pe lista celor 27 cum ar fi Partidul Forţa Dreptăţii sau Partidul Popular din România declarau peste 65.000 de membri fiecare, iar în alegerile din anul imediat următor obţineau cateva sute de voturi⁷ sau dispăreau subit de pe scena politică.

Situaţia în unele ţări est- europene

Presa din R Moldova a prezentat date destul de precise (dar tot fără un control al surselor şi veridicităţii) privind numărul de membri ai principalelor partide (în total 30) la nivelul anului 2010: cel mai mare număr de membri înscrişi avea Alianţa Moldova Noastră – 50.000 de înscrişi. Urmat de Partidul Comuniştilor cu 30.000 de membri şi Partidul Liberal Democrat cu 23 de mii. Iar partidele Social Democrat şi Popular Creştin Democrat cu câte 20 de mii de persoane înregistrate. Pe baza unor asemenea date am putea estima procentul membrilor de partid peste Prut la circa 6% ceea ce probabil că este mai mult decât procentul real.

În schimb, pentru Polonia, A Szczerbiak calcula un procent de înregistrare politică la nivelul anului 1992 de numai 1,5%, adică 4-500.000 de polonezi înscrişi în câteva partide de maxim 150.000 de membri şi altele, ceva mai multe cu câte 3.000 de membri fiecare. Dar chiar şi aceste cifre bazate pe declaraţiile partidelor i se păreau autorului ca exagerate considerînd că partidele - în absenţa oricărui audit extern – au tendinţa naturală de a exagera iar propria lor slăbiciune organizatorică le împiedică să furnizeze date exacte şi la zi.⁸

Cotizaţiile – un indicator al numărului de membri

Un indicator ceva mai obiectiv ar putea reprezenta pentru numărul real de membri, situaţia cotizatiilor încasate de la aceştia dacă evidenţă păstrată în scriptele partidului ar fi corectă.

O analistă din Republica Moldova constata în peisajul partidelor politice din această ţară, tendinţa de a nu se acorda prea multă importanţă contribuţiei membrilor de rând, nici măcar sub forma cotizaţiei. Aceasta, în opinia autoarei pentru ca liderii să nu fie obligaţi să accepte controlul exercitat de cei care susţin financiar partidul: „dacă membrii ar achita cotizaţii, interesul lor pentru monitorizarea acţiunilor partidului... ar fi mult mai mare, inevitabil vor dori ca procesul de luare a deciziilor să nu mai fie unul fictiv”⁹.

C. Preda (2008)¹⁰ oferă câteva date extrase din Raportul Curţii de Conturi a României privind rezultatele controlului efectuat conform legii 43/2003 la partidele politice vizând finanţarea acestora în perioada 2003-2004. Pe baza acestora am calculat la rîndul meu o medie aritmetică a încasărilor anuale din cotizaţii în cei doi ani analizaţi şi am obţinut următoarea situaţie:

Tabel 1 Cotizaţii încasate de partide şi număr estimat de membri

**Sursa: Raportul Curţii de Conturi a României privind rezultatele controlului efectuat conform legii 43/2003 la partidele politice, vizând finanţarea acestora în perioada 2003-2004

Cifrele din coloana 3 a Tabelului 1 au rezultat din următorul calcul estimativ: presupunând că fiecare membru de partid a plătit aproximativ 100 de lei cotizaţie anuală ar rezulta în jur de 150.000 de membri de partid plătitori de cotizaţie la nivelul ţării. Cifra nu este lipsită de credibilitate având în vedere aprecierea unui comentator citat de Szczerbiak după care „numai 10% din cei 200.000 de membri ai Partidului Ţărănesc Polonez ar plăti de fapt cotizaţie”¹¹ Astfel am putea aprecia numărul real al membrilor de partid la circa un milion. Totuşi, nici cuantumul cotizaţiilor nu reprezintă un indicator ideal pentru numărul real de membri ai unui partid atunci când se adeveresc criticile formulate de unele asociaţii de la noi (Pro Democraţia sau Institutul pentru Politici Publice) cu privire la utilizarea de către partide (mai ales PSD fiind vizat) ca paravan pentru donaţii ilicite. În estimarea făcută, dacă cifra totală pare credibilă, diferenţele între efectivul PSD şi al celorlalte partide pare exagerată. Probabil că la un total de 150.000 de membri cotizanţi, la momentul respectiv PSD/ului îi revenea nu mai mult de jumatate.

Preocuparea pentru creşterea numărului de membri

În România, numărul membrilor de partid nu pare să prezinte mare interes – nici pentru liderii partidelor şi nici pentru public. Acest din urmă aspect permite partidelor să păstreze o discreţie aproape totală în legătură cu numărul membrilor (probabil redus şi niciodată cunoscut cu stricteţe). Şi totuşi, numărul membrilor apare ca argument sau subiect de dezbatere politică, mai ales în viaţa internă a partidelor. Presa a relatat episoadele unei polemici între personalităţi marcante ale PSD privind numărul de membri ai acestui partid: în timpul mandatului Geoană, fostul prim-ministru Văcăroiu lua atitudine faţă de o declaraţie a lui Marian Vanghelie conform căreia partidul ar avea 200.000 de membri, apreciind că ar fi „numai 50.000 de membri cu carnet”, iar Miron Mitrea vorbea despre un număr real de 100.000, din care maxim 50.000 de plătitori de cotizaţie...dar declaraţiile liderilor de filiale sună cu totul altfel, numai Vanghelie singur susţine că ar avea vreo 250 000 de membri la PSD Bucureşti, ceea ce pare complet paralel cu realitatea”.¹² La PDL, recentul congres îi prilejuia lui Vasile Blaga afirmaţia: „Dacă acest partid cu 350.000 de membri nu este în stare să pună patru guverne, să plece.”¹³

Preocupările partidelor românesti de a-şi stabili cu exactitate numărul de membri sunt destul de sporadice şi ţin mai degrabă de domeniul promisiunilor electorale: în statutul PDL se vorbeşte despre Registrul Naţional al Membrilor care urmează a fi înfiinţat iar conducerea PSD inaugura pe 24 februarie 2011 sistemul de evidenţă a membrilor de partid, estimând că la finalul centralizării datelor, numărul membrilor va fi de 350.000.¹⁴

Dovada slabului interes pentru creşterea numărului de membri o aduce şi faptul că numărul de membri ai filialelor judeţene sau locale nu mai reprezintă cel mai important criteriu de apreciere si ierarhizare a acestora.

În Regulamentul de aplicare a Statutului PNL se stabileşte că norma de reprezentare la Conferinţa filialei teritoriale este doar în proporţie de 10%, funcţe de numărul de membri ai organizaţiei în timp ce 90% din reprezentanţi sunt stabiliţi în funţie de rezultatele în diferitele confruntări electorale (europarlamentare, prezidenţiale, parlamentare şi locale).

La PSD, norma de reprezentare se face printr-o formulă în care numărul de membri (x) intră alături de alte două criterii (numărul aleşilor locali şi numărul de membri ai consiliului local ponderat cu proporţia obţinută la ultimul scrutin naţional). Şi mai puţin pare să fie valorizat numărul de membri ai filialelor la PDL. Aici, dintre cei 864 de delegaţi la Congres, jumătate au fost aleşi în funcţie de rezultatul la ultimele 4 confruntări electorale şi jumătate în funcţie de numărul de voturi aduse de fiecare organizaţie. Rezultă că ceea ce interesează stafurile partidelor de la noi este în primul rând performaţa electorală şi mult mai puţin nivelul recrutării de membri.

Strategii pentru atragerea de noi membri

Liderii politici din România ca şi cei din Polonia despre care vorbea Szczerbiak, consideră că investiţia în creşterea numărului de membri nu este foarte eficientă.¹⁵ Ei nu realizează că cea mai bună strategie de marketing politic poate eşua în absenţa oamenilor devotaţi şi pregătiţi să o pună în aplicare. În consecinţă, nici partidele din România nu se remarcă prin desfăşurarea de campanii proactive ample de recrutare de noi membri. Se preferă „simpatizanţii” motivaţi prin modalităţi improvizate, unor membri de partid cu acte în regulă.

Comentatorii internaţionali argumentează că noile partide – atât din Europa de vest cât şi din cea de est – au tendinţa de a se dezvolta ca structuri centralizate cu o bază limitată de membri şi grupuri de conducere elitiste jucând rolul predominant¹⁶. Deşi cele mai multe partide recunosc nevoia de a recruta noi membri şi de a forma noi structuri la baza organizaţiei, totuşi, ele preferă întreţinerea unei reţele de „simpatizanţi” în locul membrilor oficiali. Explicaţia pentru nivelul scăzut al numărului de membri este datorat parţial strategiei partidelor respective şi parţial interesului scăzut al societăţii privind integrarea în noile partide.Studiile care urmăresc atitudinea cetăţenilor faţă de partide arată că ar fi şi greu să se atragă foarte mulţi membri, având in vedere că partidele politice au una dintre cele mai scăzute cote de încredere din partea societăţii în comparaţie cu alte instituţii.¹⁷

Un studiu comparativ asupra participării politice a tinerilor europeni din 8 ţări, citat de EU Observer a arătat că tinerii au mai multă încredere în societatea civilă decât în partidele poltice. Totuşi, ţări ca Finlanda sau Italia înregistrază cote relativ ridicate ale ataşamentului faţă de anumite partide (peste 65%) în schimb în Marea Britanie şi în ţări din est ca Estonia sau Slovacia ataşamentul se gaseşte la cote mult mai joase (23 – 30 %). La fel şi interesul tinerilor pentru politică variază de la 51% (proporţia celor care declară ca sunt interesaţi) în Germania, 42/ 43% în Austria şi Italia, până la cote mult mai joase în Marea Britanie, Estonia şi Slovacia. Franţa şi Belgia se aflau undeva la mijlocul scalei.¹⁸

În consecinţă şi procentul de tineri înrolaţi în patide politice este şi el, în general, scăzut. Pentru câteva ţări pentru care am putut găsi estimări interne, cum sunt Suedia sau Estonia acest procent este între 2 şi 3,5%¹⁹. Aceste cifre sunt confirmate numai parţial de rezultatele unui Eurobarometru realizat în randul populatiei europene (EU27) in vârstă de 15-30 de ani în primăvara lui 2011. Conform acestui sondaj rata medie de participare a populaţiei tinere la activitatea organizaţiilor politice sau partidelor politice era de 5%, în condiţiile în care rata participării la alte tipuri de organizatii cum ar fi cluburile sportive sau organizatiile culturale se ridica la 14-34%.²⁰

Pe ţări, situaţia se prezintă în modul deja amintit. Austria şi câteva ţări nordice au cele mai ridicate procente (dar şi Portugalia, Grecia, Cipru) – între 7 şi 10%. Iar la coada clasamentului stau mai ales ţările foste comuniste din estul Europei (Polonia-2%, Cehia-3%, Ungaria3%).

România face o excepţie destul de puţin aşteptată, cu o rată de participare a tinerilor la organizaţii şi partide politice de 7%.²¹ Aceasta în condiţiile în care un alt Eurobarometru, din 2007 (Young Europeans), dădea estimări mult mai puţin favorabile: o cotă de înrolare a tinerilor sub 30 de ani în partide politice de 1,5%.²²

Am putea astfel conchide că în ultimii 4 ani ar fi avut loc în România o activizare serioasă a tinerilor şi o puternică înrolare a acestora în rândurile partidelor politice de la noi, ceea ce ar fi greu de susţinut pentru oricine cunoaşte realitatea socială şi politică românească. Mai degrabă, în cazul României avem de a face cu o confuzie asupra ce înseamnă a lua parte la activitatea unui partid, confundându-se participarea la anumite acţiuni organizate de partide cu asumarea calităţii de membru, confuzie originată în cultura politică precară a unor importante segmente din electorat. Deci, nu ar trebui să ne declarăm mulţumiţi doar pe baza rezultatelor ultimului Eurobarometru ci să analizăm mai profund formele de participare politică din ţara noastră.

Cum ar putea totuşi să proceze partidele pentru a îşi atrage mai mulţi tineri în rândurile lor ? În nici un caz nu ar trebui să sporească dificultăţile birocratice în calea celor care ar dori să intre într-un partid. aşa cum a semnalat presa de la noi. În timp ce la nivelul declaraţiilor, partidele noastre promovează ideea deschiderii şi atragerii de noi membri, atât PNL cât şi PSD sau PDL au prevederi complicate în statut referitoare la atragerea de noi membri şi eventualii solicitanţi trebuie să aştepte săptămâni bune până să devină membri cu acte în regulă²³

O strategie mai potrivită pare să fie cea care se aplică în ţări cu tradiţie democratică, unde tinerii formează propriile lor organizaţii politice (dar nu partide), tutelate de câte un partid parlamentar. Având propria personalitate juridică, organizatiile politice ale tinerilor devin eligibile pentru a primi subvenţii guvernamentale şi pentru a participa la viaţa societăţii civile, dar păstrează şi legătura strânsă cu un partid politic. Tabelul 2 prezintă cazul Olandei în acest domeniu.

Tabel 2 Organizaţii politice în Olanda

Sursa datelor: primele trei coloane preluate din documentul postat pe http://youth-partnership-eu.coe.int/youth-partnership/documents/Questionnaires/Participation/20/ Ultima coloană cf. http://wikipedia.org/list-of-political-parties-in-theNetherlands/

Exemplul pune în evidenţă o strategie cvasigenerală în Olanda: partidele, aproape indiferent de cota reprezentată în electorat patronează organizatii politice ale tinerilor, adevărate pepiniere de cadre şi totodată „antene” îndreptate către public, către comunităţi către segmentele mai greu mobilizabile la vot cum sunt în general tinerii.

Pe de altă parte se constată că nu se păstrează o relaţie semnificativă între succcesul electoral al partidului şi gradul său de susţinere de către tinerii angajaţi civic, în forma organizaţiilor politice. Partide importante pe scena politică olandeză cum sunt Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie sau Partidul Muncii patronează organizaţii minuscule de 1300 de membri, în timp ce partide mult mai puţin importante din punct de vedere electoral cum este Partidul Ortodox Reformat (Dutch Orthodox Reformed Party) se remarcă printr-o organizare politică în rândul tineretului mult mai extinsă. Acest fapt se explică prin accentul etic pe care îl dezvoltă partidul respectiv şi prin aderenţa sa aproape exclusivă la nivelul unor municipalităţi (comunităţi) reformate.

O asemenea strategie de atragere a aderenţilor este recunoscută şi de P. Brechon care vorbeşte despre „aderenţii indirecţi” întâlniţi la partide din alte ţări decât Franţa, prin aderarea la o organizaţie satelit cum ar fi o mişcare de tineret sau un grup de femei²⁴

Din perspectiva unor evenimente recente ca cele din Norvegia, putem spune că sunt de preferat tinerii care se integrează în activitatea unui partid politic legal, fie şi indirect (chiar indiferent de ideologia pe care acesta o susţine), unora care se ascund în spatele unor identitîţi virtuale pe internet iar apoi încearcă să-şi impună convingerile politice cu ajutorul explozibililor sau al armelor automate.

Concluzii

Prin lipsa lor de interes pentru creşterea numărului de membri, partidele din România se înscriu într-o tendinţă europeană generală care se înregistrează pe întregul continent dar mai ales în partea estică a acestuia. Această tendinţă vine pe de o parte din slaba identificare a cetăţenilor cu partidele, iar pe de alta din absenţa unor strategii adecvate la nivelul partidelor în privinţa recrutării de noi membri sau a cultivării relaţiilor apropiate cu societatea civilă. Cazul prezentat al Olandei exemplifică faptul că în condiţiile unei rezerve manifestate de electorat privind înscrierea în partide (prezentă desigur şi în Olanda utimelor decenii), partidele pot găsi mijloace de a păstra o legătură strânsă cu societatea civilă şi a-şi exercita rolul de ferment social.

BIBLIOGRAFIE
BRECHON,Pierre, Partidele politice, Cluj-Napoca, Eikon, 2004.
FISICHELLA, Domenico, Ştiinţa politică.Probleme, concepte, teorii, Polirom, Iaşi, 2007.
MAIR, Peter, VAN BIEZEN, Jan, „Party Membership in Twenty European Democracies. 1980-2000”, în Party Politics, 7:1, 2001.
ROSE, R, Misher, W. Positive „Party Identification in Postcomunist Contries” în Electoral Studies, vol. 17, nr 2, 1998.
PREDA, Cristian, SOARE, Sorina, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, Nemira, 2008.
SZCZERBIAK, Aleks, „The new Polish political parties as membership Organisations”, Contemporary Politics, Volume 5, no 1/2001.
VOICU, Constantin, Pluripartidismul/ O teorie a democraţiei, Bucureşti, Ed All, 1998.

SORIN MITULESCU – Conferenţiar universitar dr., Universitatea de sud est Lumina.

 sus