Teorie şi ideologie politică

Ideologia globalizării – repere teoretice¹

ADELA DELIU
[Romanian Academy]

Abstract:
The paper briefly examines the dimensions of the phenomenon called globalization and reveals the issues concerning the ideological support. Arguments for or against globalization covers a wide range of interests reported both to the benefits and the costs that globalization generates.

Keywords: ideology; globalization; identity; politics; interests; attitudes

Acest studiu relevă procese definitorii şi dimensiuni esen­ţiale ale globalizării ana­lizate succint prin prisma semnificaţiilor lor ideologice. Recursul la ideologie şi la rolul discursului ideologic are sopul de a radiografia, explica şi evalua societatea şi problemele ei, de a contura modelul funcţional de existenţă umană şi de a desemna deţinătorii legitimi ai autorităţii şi, mai ales, de a coordona evenimente şi fapte particulare în acţiuni con­certate, unitare. Altfel spus, rolul central al ideologiei, potrivit interpretărilor din zona sociologiei cunoaşterii, este acela de a fi „codul unei societăţi” menit să faciliteze înţelegerea fenomenelor sociale şi să orienteze acţiunile în jurul unor proiecte comune.

În accepţiunea obişnuită globa­li­zarea, deşi se regăseşte adesea ca pro­ces în diferite momente ale istoriei universale, vizează în primul rând transformări generale şi fenomene specifice ultimelor două decenii ale secolului al XX-lea şi începutului secolului actual.

Dezbaterile şi disputele teoretice au ca obiectiv, deopotrivă, globalizarea şi problema identitară, atât sub aspectul fundamentărilor teoretice, cât şi al raportării la sistemul de interese angrenat şi ataşat celor două procese sau la evenimente dramatice şi atipice cu impact social, uman şi politic deosebit.

Depăşind cu mult secolele anterioare la capitolul realizărilor spectaculoase în domeniul dezvoltării economice, al cunoaşterii şi progresului tehnic, al democratizării vieţii politice în zone aparent cucerite definitiv de regimuri totalitare, lumea actuală, în general, nu a fost absolvită de sărăcie şi inechitate, iar în plan individual de insecuritate, incertitudine şi nelinişte. Realitatea în care trăim este, mai mult decât oricând, o realitate globală marcată de un substrat comun, dar şi de diferenţe culturale şi de mentalitate, dinamizată de contradicţii şi discrepanţe la nivelul dezvoltării şi coordonată de proiecte politice specifice şi conciliate, legitimate ideologic.

Multitudinea conexiunilor care explică şi certifică fenomenul globalizării actuale a fost reliefată de Marshall McLuhan, cel care prin sintagma „satul global” (the global village) vorbea de integrarea pieţelor, interdependenţa economică, interconectare comunicaţională şi „probleme planetare”².

Încadrându-se în logica „societăţii deschise”, lumea în globalitatea ei şi-a multiplicat interdependenţele şi, odată cu ele, instrumentele necesare de natură teoretică şi ideologică sau metodele de acţiune politică şi organizatorică. Aceste transformări sunt direct legate, pe de o parte, de prăbuşirea sistemului comunist, care a condus la extinderea economiei de piaţă şi la adoptarea principiilor de guvernare democratică, iar, pe de altă parte, de „reformele de sorginte neoliberală” materializate in politici publice susţinute şi încurajate de organisme internaţionale care „au pledat – prin aşa-numitul «Consens washingtonian» – pentru deschiderea pieţelor financiare interne, privatizarea masivă, liberalizarea comerţului etc.”³.

Globalizarea este abordată fie în cadrul teoretic al înţelegerii şi explicării acestui amplu fenomen, fie în cel contextual şi pragmatic al identificării intereselor care animă şi prefigurează direcţia de mers a lumii în care trăim. Spre exemplu, dacă în perioada Războiului Rece animozităţile şi atacurile reciproce ale celor două sisteme politice rivale acopereau în bună parte această bipolaritate ideologică, astăzi atenţia este captată de o paletă extinsă de interese şi de un alt tip de competiţie, anume de cel dintre diferitele modele sau „reţete” de capitalism, dintre tipuri viabile de democraţie, dintre politici care încurajează şi susţin conservarea identităţii şi politici care favorizează globalizarea.

Comparativ cu istoria altor concepte (libertate, dreptate, egalitate, democraţie), istoria conceptului de ideologie, este mult mai restrânsă (aproximativ 200 de ani), fiind în esenţă „expresia modernităţii” „ivită pe ruinele miturilor ce garantau vechea ordine”⁴ sau o împlinire a Iluminismului care cultivase încrederea în progresul cunoaşterii, respectiv speranţa în capacitatea raţională a omului de a crea o lume mai bună şi mai echitabilă. În acest context, se trasează structura semantică a conceptului prin care ideile devin credinţe şi, deopotrivă, coordonate esenţiale în derularea activităţii umane. Paternitatea termenului a fost atribuită lui Antoine Destutt de Tracy care, în lucrarea Éléments d’idéologie, situează ideologia la baza tuturor ştiinţelor, în calitatea ei de „ştiinţă a mijloacelor de cunoaştere” sau „Ştiinţă a ideilor”. Argumentul principal viza funcţionarea normală a societăţii şi fundamentarea raţională a ordinii sociale ca urmare a înţelegerii substratului ideologic şi a originii ideilor ce dau sens şi consistenţă drepturilor naturale⁵. Mai târziu, fiind „victima succesului ei”, ideologia a cunoscut „o evoluţie inegală şi paradoxală”. Astfel, datorită ambiguităţilor semantice pe care le conţine, ideologia a dobândit înţelesuri şi funcţii diferite. În acest sens este de menţionat conotaţia negativă atribuită ideologiei de Napoleon. La modul general, Napoleon afirma adesea că „ideologii vor să schimbe lumea în capul lor”. La modul concret, acesta nu a ezitat să critice şi să conteste ideologia, asociat-o cu „orice credinţă republicană” ostilă politicii sale şi interesului naţional⁶.

Raportarea ideologiei la sistemul de credinţe pozitive i-a întărit poziţia, împotriva tuturor rezistenţelor şi a contestărilor. În ansamblul construcţiilor intelectuale explicite şi sistematizate, ideologia a cunoscut o multitudine de definiţii şi o diversitate de puncte de vedere privind natura, funcţiile, statutul actual sau viitorul ei. Mai mult, deşi s-a prezis sfârşitul ideologiei (Daniel Bell avea în vedere o etapă a conflictului ideologic derulat cu scopul impuneri valorilor fundamentale ale civilizaţie occidentale), se constată astăzi o accentuare a rezonanţelor ideologice ce însoţesc opţiunile teoretice şi, deopotrivă, existenţa substratului ideologic ataşat metodologiilor adoptate. În deplin acord cu aceste constatări, ideologia se identifică în termeni generali cu un sistem de idei, reprezentări şi credinţe care reflectă o ierarhie de valori, sistem asimilat şi instituţionalizat printr-un proces de socializare şi de organizare. De asemenea, ideologia reprezintă, potrivit interpretării lui Raymond Boudon, mai mult dominaţia ideii, explicit „doctrina care se bazează pe o argumentţie ştiinţifică, dotată cu o credibilitate excesivă şi nefondată”. Această interpretare critică ţine cont atât de definiţia tradiţională a ideologiei, care aduce în prim plan criteriul adevărului şi falsului, cât şi definiţia modernă, care prin dinamica transformărilor sociale evidenţiează ideea de sens. Celor două tipuri de definiţii Boudon le asociează două tipuri de explicaţii, raţională şi iraţională, cu rol decisiv şi în activarea funcţiei emoţionale, indispensabilă procesului de realizare a adeziunii şi coeziunii sociale⁷.

Orice ideologie, prin obiectivele şi valenţele sale normative, are în vedere o realitate posibilă şi dezirabilă. Această poziţie este împărtăşită de toţi cei care cred că, indiferent de natura obiectivelor asimilate de grupurile sociale fidele, ideologia, prin structura sa argumentativă, creionează o perspectivă asupra lumii şi lansează programe de reformare, conservare sau schimbare a ordinii sociale existente. Acest demers este posibil şi credibil, conform interpretării lui Max Weber, prin asimilarea şi integrarea selectivă a unor „elemente comprehensibile” sau elemente de cunoaştere ştiinţifică şi, implicit, a unei „doze de eficacitate” care face să fie real şi funcţional demersul în cauză. De cealaltă parte se poziţionează adversarii ideologiei care nu ezită să taxeze partizanatul şi predispoziţia ideologilor de a disimula realitatea şi de a legitima şi servi puterea⁸. Indignat, precum Emil Cioran, că „lumea este forţată şi condamnată să oscileze între oportunism şi disperare”, Jean-François Revel nu ezită să condamne ideologia pentru „tripla dispensă: intelectuală, practică şi morală”. Ceea ce are în vedere Revel este îndepărtarea sau denaturarea realităţii, suprimarea criteriului eficienţei şi ignorarea voită a componentei morale a acţiunilor derulate⁹.

Procesul cristalizării şi afirmării ideologiilor relevă faptul că acestea au o dinamică reală, uşor adaptabilă. În acest sens, Georges Balandier susţinea că ideologiile în general se construiesc şi se îmbogaţesc în funcţie şi de transformările ce au loc în viaţa concretă şi de modificările ce se produc la nivelul conştiinţei politice. Astfel, funcţia politică a ideologiei este activată, cu deosebire, în perioadele de schimbări sociale şi este asociată, adesea, cu proiecte politice de construire şi reconstruire a societăţii sau cu programe de reformare şi modernizare structurală. Nu în puţine cazuri, ideologia, cu toate nuanţele circumstanţiale dobândite, capătă şi „un aspect utopic şi milenarist”, iar acţiunile colective, dobândesc uneori „o semnificaţie istorică universală”, conformă cu promisiunile iniţiatorilor şi cu aşteptările susţinătorilor lor¹⁰. Totodată, saturate de elemente afective nefiltrate raţional, ideologiile dobândesc dimensiuni fanatice sau ajung să fie proiecţii nesemnificative, destinate uitării.

Ideologia globalizării, ca formă de justificare teoretică a unui fenomen petrecut sau în curs de realizare se regăseşte în toate încercările şi demersurile care fac să prevaleze unitatea asupra particularismelor şi în care sunt incluse teme şi simboluri unitare, dar şi instituţii şi reprezentanţi comuni ai puterii. De notat este distincţia care trebuie operată între unitate,ca rezultat al unificării componentelor distincte, şi integrare, care vizează interesul comun al părţilor antrenate în procesul globalizării¹¹. Prin urmare, globalizarea ar presupune unificarea eforturilor în acţiuni şi proiecte cu largă acoperire şi integrare în mecanismul de funcţionare convenit şi validat fie de experienţa marilor proiecte sociale, fie de consecinţele unor „dramatice separări” trăite şi înregistrate de istorie. Uniunea Europeană, prin deviză „unitate în diversitate”, reflectă în primul rând procesul complex şi uneori dificil de conciliere a intereselor statelor membre în raport cu obiective de interes general. Dimensiunea ideologică a integrării europene reprezintă o exemplificare la scară zonală a modului în care „un element important al discursului despre globalizare combină un puternic ataşament faţă de suveranitatea naţională cu susţinerea unei deschideri complete pe piaţa globală”¹².

Ideologia asociată fenomenului globalizării nu face excepţie de la funcţiile generale ale unei teorii politice care îi asigură un spaţiu adecvat şi un „teren fertil de raţionalizare”. Prin esenţa ei, acestă ideologie îşi impune adevărul şi sistemul de valori printr-o structură logică menită să activeze capitalul afectiv al fondatorilor şi susţinătorilor ei. Astfel, nefiind neutră sub aspect emoţional, ideologia globalizării reprezintă interesele unei categorii sociale şi se manifestă partizan cu scopul evident şi declarat de a se impune şi domina în lupta cu ideologiile concurente. Pentru aceasta sunt valorificate funcţiile esenţiale care pun accentul pe explicare–evaluare plauzibile şi, mai cu seamă, pe funcţia pragmatică, indispensabilă procesului de cristalizare şi credibilizare a acestui demers. Concret, ideologia globalizării, având ca ţintă principală integrarea diversităţii in programe şi politici comune, trasează sensul acţiunilor colective de transformare a societăţii. În baza modelului de societate stabilit sunt prevăzute etape şi finalităţi parţiale, cadrul organizatoric şi funcţional şi, nu în ultimul rând, este legitimată autoritatea de drept care solicită consensul cetăţenilor şi asigură adeziunea la proiect¹³. Dar realitatea nu confirmă întotdeauna şi în totalitate ceea ce prescrie ideologia globalizării. Aceasta întrucât spaţiul globalizării nu este rezervat unui proces simplu şi netensionat. Acesta nu exclude discontinuităţi şi reversibilităţi rezultate din confruntarea a două logici: logica economică şi logica exigenţelor sociale şi umane¹⁴.

Cooperarea şi angajamentele comune asumate, deşi au la bază motivaţia ideologică a depăşirii dificultăţilor existente şi a schimbărilor ce se impun, nu se derulează fără dificultăţi şi rezistenţe din partea celor care semnalează consecinţele negative, precum pericolul asimilării şi al pierderii identităţii. Argumentele principale vizează neînţelegerile şi dificultăţile întâmpinate de procesul de conciliere a intereselor la nivel internaţional care, în contextul crizei, reactualizează rolul statelor puternice şi al organismelor internaţionale de „fortăreţe tradiţionale ale mentalităţilor de influenţă şi dominaţie”¹⁵.

Analizând procesul complex al democratizării Americii şi anticipând direcţia de evoluţie a societăţii, Alexis de Tocqueville anunţa şi explica triumful iminent al unei globalizări avant la lettre care avea să influenţeze întreaga planetă. În acest context, globalizarea reprezintă pentru autorul francez „o extensie naturală a procesului de egalizare a condiţiilor, adică tocmai a fenomenului democratic” care, având „«caracterul sacru al voinţei divine» (I,8) este, din punct de vedere istoric, un fait accompli”. Logica globalizării actuale, raportată la logica democraţiei analizată de Tocqueville, relevă procese asemnătoare, anume: flexibilizarea graniţelor naţionale şi relaxarea ierarhiilor sociale, multiplicarea mijloacelor de comunicare şi creionarea unui cadru general şi funcţional de legi, principii, valori şi norme comune¹⁶.

Ideologia globalizării, pusă în relaţie cu ideea de identitate, a generat reacţii diferite atât la nivelul colectivităţilor restrânse, cât şi la nivel naţional. Reacţia dură a contestatarilor fenomenului globalizare este contrabalansată de atitudinea temperată a celor care recunosc validitatea şi complementaritatea celor două procese. În acest sens, pe de o parte, se invocă faptul că istoria umanităţii este rezultatul extinderii progresului tehnic, al culturii şi civilizaţiei, al perfecţionării universului informaţional şi al generalizării proceselor democratice, iar, pe de altă parte, se reiterează faptul că evoluţia societăţii este produsul conservării, negocierii şi afirmării identităţii, a ceea ce este particular şi specific la nivel etnic sau naţional. În consecinţă, complementaritatea lor este dezirabilă şi reală şi se poate manifesta într-un cadru internaţional firesc şi neconflictual. Aceasta face posibilă interacţiunea dintre procese care angrenează mari suprastructuri economice, financiare, politice şi fenomene sau evenimente tradiţionale şi culturale derulate într-un spaţiu delimitat administrativ şi într-un mediu spiritual specific. În alte condiţii, atunci când contextul internaţional este dezechilibrat şi tensionat, exagerările globalismului alimentează ripostele violente ale apărătorilor identităţii, iar excesul de identitate antrenează solidarizări negative şi periculoase de tip xenofob considerate, în bună masură, „expresia patologică” a unei ideologii centrate pe resentimente antimoderne şi antidemocratice.

Problema complexă a definirii globalizării, a explicării cauzelor şi a finalităţilor vizate şi, în egală măsură, problema înţelegerii contrastelor apărute în jurul acestui amplu şi complex fenomen ţin de contextul ideologic, respectiv: de fundamentul teoretic sau de construcţiile teoretice afiliate, de sistemul de interese care susţin sau contestă globalizarea, de circumstanţele istorice şi, nu în ultimul rând, de crize, de transformări sociale sau de evenimente atipice şi şocante, precum atentatul din 11 septembrie 2001 care a impus revizuirea critică a necesităţii globalizării.

După acest tragic eveniment, discursurile legate de globalizare au ezitat să mai prezinte acest fenomen drept unul implacabil sau inexorabil. Au apărut seriose îndoieli privind capacitatea reală a lumii actuale „de a crea o nouă ordine mondială cosmopolită care dizolvă antagonismele naţionale şi depăşeşte statele-naţiuni”¹⁷. Mai mult decât oricând lumea infirmă acest fals universalism şi certifică o ordine axată pe acceptarea diferenţelor şi a raporturilor de colaborare, implicit a ordinii teritoriale a sistemului internaţional de state sau a ordinii hegemonice a sistemului de guvernare transnaţională¹⁸.

Globalizarea, această „marotă” transformată rapid în „lozincă şi incantaţie magică”, aşa cum afirmă Zygmund Bauman, nu a întrunit consensul dorit şi mult aşteptat. Dimpotrivă, a generat şi continuă să genereze dispute privind virtuţile, neconcordanţele şi neajunsurile acestui proces susţinut sau contestat cu argumente ideologice. Cei care apreciează globalizarea pentru reformele petrecute în sistemul economic, dar şi în cel politic, prin prăbuşirea comunismului, au în vedere câteva schimbări majore precum: apariţia şi valorificarea unor oportunităţi semnificative în zona dezvoltării economice, prin deschiderea pieţelor şi prin dinamica capitalului informaţional şi tehnologic; distribuirea globală a activităţilor şi susţinerea comerţului internaţional; facilitarea unor „noi forme de instituţionalizare a dialogului între principalii actori ai vieţii internaţionale” şi încurajarea procesului de structurare a „conştiinţei globale” privind problemele acute ale planetei¹⁹.

Beneficiile globazării nu justifică ignorarea sau minimalizarea neîmplinirilor şi a consecinţelor negative. De altfel, spaţiul globalizării nu este rezervat exclusiv transformărilor economice, comerciale sau financiare susţinute şi stimulate de progresul ştiinţific sau tehnologic. Acesta acoperă şi zone mai puţin luminoase care necesită soluţii urgente şi eficiente cum sunt: multiplicarea inegalităţilor şi a nedreptăţilor sociale la nivel naţional şi internaţional, degradarea fără precedent a mediului natural, terorismul, traficul de arme şi de droguri etc. Îngrijorările care conduc la adoptarea unor poziţii diferite faţă de globalizare au ca bază de susţinere şi argumentare probleme serioase care vizează: slăbirea coeziunii, agravarea anomiei sociale şi extinderea atitudinii „localiste”, problema identitară (prin intensificarea conflictelor interetnice şi interconfesionale), accentuarea inechităţilor şi deteriorarea distribuirii veniturilor (efect contrar predispoziţiilor globalizării), ca urmare a discrepanţelor dintre civilizaţii şi, nu în ultimul rând, multiplicarea şi adâncirea crizelor şi incapacitatea instituţiilor de a gestiona corect aceste procese²⁰. În acelaşi sens Stephen Joung, preocupat de „capitalismul moral”, atrage atenţia asupra faptului că procesul globalizării a încurajat deopotrivă nu doar activitatea productivă şi comercială, ci şi „cultura egoismului şi a lacomiei, a indiferenţei şi consumului nestăvilit”²¹. Opozanţii globalismului, indiferent că sunt din Seattle, Geneva, Davos sau de oriunde, potrivit afirmaţie lui Joung, sunt adversarii capitalismului agresiv, capitalism ce se impune a fi revizuit şi regândit în primul rând „ca proces global şi responsabil”²². De altfel, temerile faţă de globalizare nu vin doar din zona ţărilor sărace care afirmă adesea că fenomenul numit globalizare este doar în beneficiul celor bogaţi. Ţările dezvoltate, la rândul lor îşi exprimă reticenţele faţă de posibilitatea unei competiţii incorecte privind reducerea nejustificată a costurilor de producţie sau utilizarea abuzivă şi iraţională a resurselor naturale.

Astăzi, globalizarea în diversele sale forme, nu se identifică cu „expansiunea” sistemului capitalist sau cu generalizarea modelului neoliberal, ci presupune, pe de o parte, „interconexiuni” dictate de parametrii progresului tehnic ai producţiei, distribuţiei şi schimbului economic şi, pe de altă parte, reducerea segmentării sociale şi reconstrucţia solidarităţii prin conectarea spaţiului economic la cerinţele diferenţiate şi specifice ale spaţiului politic, social şi uman. Concilierea poziţiilor sau dialogul ideologic impune, înainte de toate, renunţarea la idealul unei civilizaţii universale, în favoarea unei realităţi multivalente şi multipolare ce poate fi armonizată, şi concentrarea asupra problemelor stringente ale planetei ce aşteaptă soluţii urgente. Marea provocare ce poate fi o bază a acestui dialog vizează diminuarea sentimentului de insecuritate şi de frustrare al unor comunitaţi sau grupuri sociale animate de nevoia de identitate, dar şi de solidaritate.

Reperele furnizate de teorii sau ideologii ale globalizării au în vedere şi dimensiunea instituţională indispensabilă atât derulării proceselor, cât şi gestionării adecvate a consecinţelor, mai ales negative ale globalizării. În acest sens, au apărut semne de întrebare legate de existenţa instituţiilor capabile să coordoneze globalizarea sau de realismul unei posibile „guvernanţe globale”. Totuşi, fără acest cadru instituţional, globalizarea se transformă într-un fenomen greu de controlat şi anticipat cu efecte şi costuri nedorite. Ralf Dahrendorf, analizând procesul de constituire a Uniunii Europene prin prisma competiţiei şi a intereselor comune (ca parte a unui proces global), deosebeşte o Europă a ofertei, a pieţei libere, situată în zona occidentală, şi o Europă a îndreptăţirilor, a aşteptărilor şi a garanţiilor constituţionale, existentă în partea centrală şi de răsărit. Apropierea celor două părţi ale Europei se realizează deopotrivă în plan material şi uman, aşa cum globalizarea implică transformări ce au loc la nivel social şi individual. Dahrendorf vorbeşte de consolidarea libertăţii prin crearea structurilor de indreptăţire (condiţii ale statului de drept), crearea premiselor pentru asigurarea ofertei (garantarea proprietăţii private şi piaţa liberă) şi prin vitalizarea sistemului de motivaţii şi virtuţi care fundamentează societatea civilă²³. Din această perspectivă globalizarea poate fi inţeleasă şi acceptată ca premisă necesară a existenţei libere într-un spaţiu comun.

Structura şi dinamica sistemului economic, comercial şi financiar actual evidenţiează o multitudine de conexiuni pe care comunităţile, sub aspect social, politic şi cultural, încearcă să le preia şi să le implementeze. Întrucât logica globalizării nu se impune de la sine, opţiunea politică, susţinută şi legitimată ideologic, explică atitudinea pro sau anti globalizare şi, în cazuri specifice, pledoaria pentru „regionalism deschis”, ca formă de implicare şi angajament pe piaţa globală, sau pentru un „regionalism închis”, care readuce în atenţie „ideologia sferelor de influenţă”. Oricare ar fi această atitudine, mai ales atitudinea reticentă faţă de un asemenea plan grandios, globalizarea reprezintă „ultima armă din panoplia conceptuală a forţelor schimbării… folosită pe o multitudine de planuri” care ar trebui să aibe în vedere, cu prioritate, „distanţa dintre schimbarea economică şi adaptarea socială”²⁴.

BIBLIOGRAFIE
BALANDIER, Georges, Antropologie politică, traducere de Doina Lică, Timişoara, Editura Amarcord, C.E.U., 1998.
BOUDON, Raymond, L’Idéologie ou l’origine des idées reçues,Paris, Fayard, 1986.
CRĂIUŢU, Aurelian „Tocqueville, teoritician al globalizării democratice”, Secolul 21– Globalizarea şi Identitate 7-9, 436-438 (2001).
DAHRENDORF, Ralf Conflictul social modern. Eseu despre politica libertăţii, traducere de Radu Neculau, Bucureşti, Humanitas, 1996.
DĂIANU, Daniel, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?,Iaşi, Polirom, 2000.
DĂIANU, Daniel, „De ce stârneşte globalizarea atâtea pasiuni?”, Secolul 21 – Globalizarea şi Identitate 7-9, 436-438 (2001).
DUMONT, Fernand, Les Idéologies,Paris: PUF, 1974.
GAMBLE, Andrew, Politică şi destin. Sfârşitul istoriei, sfârşitul politicii, sfârşitul statului, traducere de Nicolae Năstase, Filipeştii de Târgovişte, Antet, 2001.
JOUNG, Stephen, Capitalismul moral. O reconciliere a interesului public cu interesul privat, traducere de Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu, Bucureşti: Curtea Veche, 2009.
JUDT, Tony, Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluari, traducere Lucia Dos şi Doris Mironescu, Iaşi, Polirom, 2011.
LAPIERRE, William Jean, „Que’est-ce qu-une idéologie ?”, în Les idéologies dans le monde actuel,Paris, Desclée de Brouwer, 1978.
McLUHAN, Marshall Understanding Media. The Extensions of Man, New York, Mc Graw–Hill, 1964.
PLEŞU, Andrei „Europa, Spiritul Critic şi imaginaţia”,în Dilema, X – 477/3-9 (mai 2002), în Adrian Neculau (coordonator), Noi şi Europa,Iaşi, Polirom, 2002.
POND, Elizabeth, Renaşterea Europei, traducere de Adina Avramescu şi Adriana Gheorghe, Târgovişte, Pandora-M, 2003.
REBOUL, Olivier, Langage et idéologie, Paris, PUF, 1980.
REVEL, Jean-François, Cunoaşterea inutilă,traducere de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Humanitas, 2007.
ROUQUETTE, Michel-Louis (coordonator), Gândire socială. Perspective fundamentale şi cercetări aplicate, traducere de Luminiţa Botoşineanu şi Florin Botoşineanu, Iaşi, Polirom, 2010.

ADELA DELIU – Cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

 sus