Teorie şi ideologie politică

Piaţa şi statul în viziunea economiei constituţionale¹

CRISTIAN-ION POPA
[Romanian Academy]

Abstract:
This study addresses the general problem of the relationship between Market and State from Constitutional Political Economy perspective, a research program that has developed in recent decades within Public Choice Theory as a paradigmatic alternative to Welfare Economics of Keynesian extraction.

Keywords: market; state; gains-from-trade; maximization; voluntary cooperation; Buchanan; Vanberg

Acest studiu abordează problema generală a raportului dintre Piaţă şi Stat din perspectiva Economiei Politice Cons­ti­tu­ţionale (Constitutional Political Eco­nomics), un program de cercetare care s-a dezvoltat în ultimele decenii din Teoria Alegerii Publice (Public Choice) precum o alternativă paradigmatică la Economia Bunăstării (Welfare Eco­no­mics) de extracţie keynesiană.

Din această perspectivă, Piaţa şi Statul sunt cele două tipuri principale de „arene” sociale în care oamenii pot obţine beneficii mutuale prin schimb şi, respectiv, prin cooperare voluntară. Proprietăţile acestor arene sunt definite de „constituţiile” lor, adică de „regulile jocului” care definesc constrângerile în interiorul cărora oamenii pot să-şi satisfacă interesele şi aspiraţiile lor. Astfel, aşa cum argumentează Viktor J. Vanberg, unul dintre cei mai prestigioşi autori în acest domeniu, eforturile actuale de „îmbunătăţire” (improvement) a pieţei trebuie să vizeze adoptarea şi menţinerea unei „constituţii economice” (un ansamblu de reguli) care să instituie „suveranitatea consumatorului”, după cum încercările de „îmbunătăţire” a statului rezidă în impunerea unei constituţii politice întemeiate pe „suveranitatea cetăţeanului”².

De la Alegerea Publică la Economia Constituţională

Problema raporturilor dintre piaţă şi stat a constituit o preocupare centrală a economiştilor politici încă de la Adam Smith şi se află, de asemenea, în centrul dezbaterilor politice actuale asupra crizei economice, în general, şi asupra crizelor fiscale severe pe care le înfruntă „statele sociale”, ale „bunăstării”, în special.

După cum afirmă Vanberg, soluţia acestei probleme fundamentale poate fi teoretic întrevăzută prin angajarea, mai întâi, a unei judecăţi normative cuprinzătoare – care să indice obiectivele pe care pieţele şi, respectiv, statele ar trebui să le realizeze – şi, apoi, a unei judecăţi factuale, descriptive asupra realizărilor lor efective.

Deşi judecăţile economiştilor politici s-au mai schimbat de-a lungul timpului, mainstream-ul gândirii economice a reţinut două principii fundamentale, care constituie identitatea paradigmatică a acestei discipline. Acestea sunt: individualismul normativ, potrivit căruia bunăstarea indivizilor reprezintă standardul ultim după care trebuie judecate deopotrivă piaţa şi statul; şi individualismul metodologic, conform căruia procesele economice şi, deopotrivă, procesele politice se pot explica, în ultimă instanţă, în termenii acţiunilor şi interacţiunilor fiinţelor umane individuale³.

Privite din acest unghi de vedere, Economia Politică Constituţională sau Economia Constituţională (de acum înainte, EC) şi Economia Bunăstării (de acum înainte, EB) au viziuni fundamental diferite asupra rolului pe care pieţele şi, respectiv, statele îl îndeplinesc în coordonarea activităţilor umane datorită judecăţilor lor normative şi descriptive diferite şi, în special, datorită versiunilor lor diferite asupra individualismului normativ şi metodologic.

EC este „economia regulilor”, un program de cercetare iniţiat în principal de James M. Buchanan⁴, valorificând şi alte surse importante precum ideile lui Friedrich A. Hayek despre limitele cunoaşterii şi raţiunea regulilor⁵. Astăzi, EC se înscrie în abordarea teoretică mai largă numită ”neoinstituţionalism”, având precursori în Şcoala ordoliberală de la Freiburg.

EC studiază proprietăţile efective ale diverselor ansambluri de reguli şi instituţii sau, cum spunea Hayek, analizează modul în care „ordinea regulilor” (the order of rules) afectează „ordinea acţiunilor” (the order of actions), presupunând că oamenii îşi pot îmbunătăţi aranjamentele sociale, economice şi politice dacă adoptă „reguli ale jocului” mai bune. Metafora jocului este utilizată aici în mod deliberat şi insistent pentru a sublinia că desfăşurarea „jocului” vieţii sociale, ca orice alt joc, depinde în mod critic de regulile sale. EC chestionează în mod deschis cum pot fi îmbunătăţite regulile şi instituţiile sociale pentru a deveni mutual benefice pentru toţi membrii unei societăţi.

Ca ştiinţă teoretică, EC studiază în mod sistematic relaţia dintre ordinea regulilor şi ordinea acţiunilor asumând individualismul metodologic, adică explică fenomenele economice şi sociale ca fiind rezultatul acţiunilor şi interacţiunilor fiinţelor umane individuale. Ca ştiinţă aplicativă, ea asumă individualismul normativ, fiinţele umane individuale fiind considerate judecătorii ultimi ai ceea ce este „bun” sau „dezirabil” în toate aranjamentele sociale şi a căror legitimitate ultimă derivă din acordul lor voluntar. EC nu este însă o ştiinţă normativă, în sensul că stabileşte a priori cum trebuie să fie aranjamentele sociale, ci formulează conjecturi teoretice şi empirice refutabile asupra unor posibile îmbunătăţiri ale acestor aranjamente, considerate ca atare de oamenii înşişi.

În termeni filosofici mai generali, EC „pronunţă imperative ipotetice sau recomandări condiţionale, opuse imperativelor categorice sau recomandărilor necondiţionale”⁶. Ca ştiinţă aplicativă, ea nu spune pur şi simplu oamenilor ce trebuie să facă, ci îi informează asupra resurselor legale şi instituţionale pe care le pot utiliza pentru a rezolva, în beneficiul lor comun, probleme economice şi politice semnificative. Precum recomandările pe care orice altă ştiinţă aplicativă le oferă (de exemplu, ingineria), recomandările EC sunt recomandări conjecturale.

După cum a indicat Buchanan în repetate rânduri, prin schimbarea denumirii programului său de cercetare din Alegerea Publică în EC a dorit să se delimiteze de acele părţi ale literaturii prea tributare EB postbelice⁷. Dar sursa principală de inspiraţie o constituie perspectiva teoretică generală şi atitudinea reformistă a lui Adam Smith, reprezentantul cel mai de seamă al tradiţiei liberale clasice. Într-adevăr, între diferitele variante actuale ale neoinstituţionalismului, EC se apropie cel mai mult de ceea ce Adam Smith a numit „filosofia morală”. Ea conjugă perspectivele economică, socială, politică, juridică şi filosofică, altădată doar părţi ale filosofiei morale pe care procesul contemporan de specializare a fragmentat-o în domenii separate. EC este dezvoltatea actuală a ceea ce Smith numea „ştiinţa legislaţiei”, o analiză comparativă a diferitelor aranjamente legale şi instituţionale în scopul de a sugera îmbunătăţiri ale regulilor „jocului social”. După cum declară şi Ronald H. Coase, la peste două secole de la publicarea Avuţiei naţiunilor, sarcina principală a economiştilor politici, inclusiv a sa, este aceea de a completa lipsurile din „sistemul” lui Adam Smith⁸.

Într-un timp al schimbărilor constituţionale majore în întreaga lume, impulsionate şi de prăbuşirea regimurilor comuniste din urmă cu două decenii, nu este deloc surprinzător, arată şi Ludwig Van den Hauwe, că „ focus-ul analizei alegerii publice s-a mutat de la alegerile politice ordinare la structura instituţional-constituţională în care se face politica”⁹.

Alţi autori, precum Jürgen G. Backhaus, definesc EC drept „analiza economică a legii constituţionale”¹⁰. Într-adevăr, examinarea constituţiilor istoric-existente este întotdeauna un exerciţiu teoretic interesant, care poate confirma caracterul fecund al întregii perspective a EC. Ronald G. Holcombe¹¹, de exemplu, a analizat regulile constituţionale şi rolul lor constrângător asupra guvernului în cele „trei constituţii” ale Statelor Unite: The Articles of Confederation, The Constitution of the United States şi The Confederate Constitution. Geoffrey Brennan şi Jose Casas Pardo¹² au examinat Constituţia spaniolă din 1978. Iar Russell S. Sobel¹³ a analizat evoluţia a două „constituţii” internaţionale: The League of Nations Covenant şi The United Nations Charter.           

EC reprezintă un tip particular de analiză teoretică. Dacă teoria economică ortodoxă studiază alegerile agenţilor economici, interacţiunile lor şi rezultatele acestor interacţiuni în interiorul unei structuri legal-instituţional-constituţionale date (un Stat sau o Politie), EC examinează proprietăţile acestei structuri existente, precum şi a unor structuri alternative, posibile, întrucât constrâng alegerile agenţilor economici, dar şi politici. Aşadar, accentul cade aici asupra regulilor care definesc cadrul în care se desfăşoară activităţile agenţilor sociali.

Este evident că EC se află la un alt nivel de cercetare decât teoria economică ortodoxă deoarece examinează alegerea însăşi a contrângerilor, diferită de alegerile în interiorul constrângerilor date. Prin urmare, analiza comparativă a ansamblurilor de reguli sau constrângeri fundamentale ale pieţei, dar şi ale statului constituie domeniul de cercetare al EC.

EC asumă, cum spuneam, în mod explicit individualismul metodologic¹⁴, potrivit căruia fenomenele sociale sunt rezultatul acţiunilor şi interacţiunilor fiinţelor umane individuale, care, separat sau împreună, îşi urmăresc interesele aşa cum le înţeleg ei, pe baza înţelegerii lor asupra lumii înconjurătoare¹⁵. Un astfel de rezultat „de compoziţie” care nu poate fi explicat prin alegerile indivizilor rămâne mereu o „provocare” pentru această ştiinţă, nicidecum o „demonstraţie” a existenţei vreunei „unităţi organice”, supraindividuale.

Literatura EC actuală datorează mult economistului suedez Knut Wicksell. În lucrarea sa clasică de teorie a finanţelor publice¹⁶, Wicksell a analizat regulile după care iau deciziile oamenii politici, argumentând că îmbunătăţirea rezultatelor societale globale se poate realiza în primul rând prin îmbunătăţirea acestor reguli, nu prin schimbarea (îmbunătăţirea) comportamentului lor. Era însă necesar un standard foarte puternic de evaluare a rezultatelor obţinute în urma schimbării regulilor, astfel încât Wicksell a propus principiul unanimităţii sau consensului drept criteriu ultim de evaluare a tuturor acţiunilor şi deciziilor guvernamentale.

Această idee a avut o influenţă puternică (şi recunoscută) asupra întregii opere a lui Buchanan, care conceptualizează procesul politic ca un schimb de beneficii, în cadrul căruia unanimitatea (sau consensul) este regula ultimă căreia trebuie să se supună orice acţiune sau decizie politică.

Prin alegerea consensului ca etalon normativ ultim, EC continuă în mod evident tradiţia filosofică contractualistă potrivit căreia individul ocupă locul central în interiorul procesului politic. Evaluările sale – în mod necesar subiective –, bazate pe interesele şi aspiraţiile sale, constituie criteriul fundamental după care trebuie judecată eficienţa instituţiilor politice. Contractualismul valorifică acest criteriu, atribuind fiecărui individ un tratament constituţional egal.

Apoi, Buchanan a conceptualizat distincţia fundamentală dintre acţiunile politice întreprinse în interiorul regulilor constituţionale şi acţiunile politice care vizează schimbarea acestor reguli. Ideea activităţii politice ca un proces alcătuit din două stadii, dezvoltată pentru prima oară în Calculul consensului¹⁷, este recurentă în lucrările lui Buchanan, operând ca un etalon al calităţii instituţiilor şi practicilor politice în societăţile contemporane. Astfel, acţiunile din stadiul secund al procesului politic, postconstituţional, sunt „constrânse” de regulile adoptate în primul stadiu, constituţional, indiferent dacă acestea sunt întreprinse de cetăţenii individuali sau de guvernanţi, aleşi sau numiţi, legislatori sau birocraţi. Prin urmare, consensul asupra „regulilor jocului” este temeiul ultim de justificare în politică. „Spre deosebire de alţi economişti care au subliniat fie eficienţa, fie raţionalitatea regulilor, Buchanan este preocupat exclusiv de faptul dacă oamenii consimt sau nu la ele” (s. m.)¹⁸.

De asemenea, în raport cu economia ortodoxă, Buchanan tratează relaţia dintre autonomie şi eficienţă într-un mod total opus¹⁹. De regulă, teoria economică afirmă că eficienţa poate fi definită ca o proprietate a stărilor şi schimbărilor economice independent de procesul schimbului voluntar. Pieţele competitive sunt eficiente, dar rezultatele obţinute în situaţiile descrise de „dilema prizonierului” nu sunt. Şi, în logica proprie a standardelor relevante – în special „optimul paretian” –, rezultă că oamenii aprobă stările şi schimbările economice şi sociale eficiente. „Buchanan pune problema exact în modul opus. Ceea ce oamenii consimt este eficient. Eficienţa rezultă din consens”²⁰. Prin urmare, prin contrast cu „alocarea optimă a resurselor” de tip paretian, o situaţie de „eficienţă wickselliană” este caracterizată prin faptul că cetăţenii sunt satisfăcuţi dacă regulile şi instituţiile societăţii lor sunt libere de „coerciţia improprie”. Criteriul wicksellian al eficienţei sociale se bazează pe procesele subiective de evaluare, spre deosebire de „optimul paretian” al economiei neoclasice a bunăstării, care permite unui „observator extern” să folosească utilitatea individuală ca o unitate de măsură obiectivă a bunăstării sociale. Eficienţa socială este însă o noţiune prea complexă pentru a putea fi determinată cu ajutorul unor judecăţi cantitative asupra utilizării resurselor într-o societate.

Criteriul lui Wicksell nu poate evalua totuşi decât politici publice alternative hic et nunc. În Calcul, Buchanan şi Tullock au extins aplicabilitatea criteriului consensului de la nivelul politicilor publice concrete, postconstituţionale, la nivelul constituţional cel mai înalt, arătând că design-ul constituţional rezidă în mod esenţial în a determina reguli stricte pentru fiecare activitate a statului. Din această perspectivă, „cea mai bună regulă de decizie publică este aceea care minimizează costurile de interdependenţă”²¹. Astfel, individul mediu sau reprezentativ percepe costurile de interdependenţă socială a unei activităţi publice drept suma costurilor externe şi a costurilor de luare a deciziei. Costurile externe apar pentru că unii indivizi obţin beneficii în urma unor politici publice prin transferul costurilor asupra celorlalţi indivizi. Grupul (societatea) obligă individul să contribuie (prin impozite) la o politică publică nedorită de el (la acel preţ). Din punctul său de vedere, al „calculului” său, costurile externe sunt rezultatul unor decizii greşite. Dacă normele legale, chiar constituţionale, ar cere însă acordul unui număr mai mare de indivizi pentru adoptarea unei politici, probabilitatea deciziilor greşite ar scădea în mod corespunzător. Costurile de luare a deciziilor, la rândul lor, sunt investiţiile individuale (şi, prin însumare, ale societăţii) de timp şi de energie alocate în procesul negocierilor şi adjudecărilor diverselor politici publice.

Prin urmare, dacă admitem că unanimitatea este în principiu standardul ultim al democraţiei constituţionale, „regula majorităţii trebuie considerată, în cel mai bun caz, ca unul dintre multele expediente practice cerute de costurile de asigurare a acordului larg asupra unor probleme politice faţă de care interesele individuale şi de grup se află în divergenţă”²².

Tot mai frecvent astăzi alegerea constituţională (dar şi postconstituţională) făcută de indivizi raţionali cu interese (potenţial) conflictuale este descrisă ca o „dilemă a prizonierului”. Aşa cum sugerează structura acestui cunoscut joc, dacă urmărirea interesului privat se generalizează la scara întregii societăţi, rezultatul global poate fi dăunător pentru toţi. Prin urmare, câştigul individual nu se poate generaliza fără pierderi. Indivizii, urmărindu-şi în mod raţional interesele lor, contribuie, fiecare în parte, adesea neintenţionat, dar sistematic, la obţinerea unor rezultate indezirabile pentru toţi (sau, în orice caz, mai puţin dezirabile decât acelea care ar putea fi obţinute prin cooperarea dintre ei). De aceea, din această perspectivă, Constituţia este concepută ca fiind în mod esenţial un contract menit să asigure (mai multe) câştiguri şi, respectiv, (mai puţine) pierderi din cooperarea socială.

Două paradigme: câştiguri-din-schimb vs. maximizare

EC este ştiinţa „câştigurilor-din-schimb” (gains-from-trade), studiul căilor şi mijloacelor prin care oamenii pot obţine beneficii mutuale din cooperarea voluntară – în sfera economică şi, deopotrivă, în sfera politică. „Argumentul meu”, afirmă Buchanan, este acela că „economia, ca ştiinţă socială, studiază sau ar trebui să studieze comerţul, schimbul şi numeroasele şi variatele forme instituţionale care implementează şi facilitează schimbul, incluzând contractele moderne în toată complexitatea lor, precum şi întregul domeniu al acordului colectiv asupra regulilor constituţionale ale societăţii politice”²³. Mai precis, EC studiază modalităţile în care oamenii pot obţine câştiguri mutuale prin angajarea lor comună faţă de reguli (voluntary joint commitment to rules)²⁴. Dacă economia ortodoxă analizează de obicei câştigurile mutuale din schimburile comerciale, EC extinde ideea câştigurilor mutuale la angajamentul comun faţă de reguli, adică acceptarea comună a unor constrângeri (reguli) adecvate asupra propriilor lor alegeri, private şi publice. Mai mult, în timp ce economia ortodoxă studiază în mod uzual alegerile indivizilor în interiorul constrângerilor date, EC examinează alegerile între constrângeri posibile²⁵. Astfel, urmând procedurile democratice, oamenii pot alege (decide) să schimbe unele reguli existente şi să adopte altele, care promit să îmbunătăţească convieţuirea lor socială.

Din perspectiva EC, aranjamentele (regulile şi instituţiile) dintr-o societate sunt socialmente benefice dacă sunt mutual benefice pentru toţi membrii societăţii. Căci, consecvent individualismului normativ, „mai binele” în chestiuni sociale este evaluat ca atare în cele din urmă de către membrii individuali ai societăţii, exprimat prin acordul lor voluntar. Aşa cum în miriadele de schimburi care au loc în continuu pe piaţă câştigurile reciproce sunt relevate de nimic altceva decât de acordul voluntar al participanţilor, tot astfel în toate celelalte forme de cooperare socială şi politică beneficiile mutuale sunt atestate de acordul voluntar al părţilor implicate.

Prin acest accent al său asupra acordului voluntar ca standard ultim de judecată a „bunătăţii” (goodness) tuturor aranjamentelor sociale, EC este numită în mod frecvent şi contractuală²⁶. Spre deosebire însă de teoria economică ortodoxă, care se limitează la analiza contractelor comerciale, EC studiază contractele sociale sau constituţionale, adică acordurile voluntare ale membrilor unei societăţi asupra regulilor şi instituţiilor sociale.

Beneficiile mutuale potenţiale obţinute prin angajarea voluntară faţă de reguli nu exclud existenţa câştigurilor unilaterale ale unor membri ai societăţii în dauna celorlalţi, precum o atestă literatura actuală dedicată „rentelor birocratice” substanţiale obţinute din fondurile publice. Ideea fundamentală pe care o argumentează EC este însă aceea că „încercările de a obţine câştiguri unilaterale pe socoteala celorlalţi pot produce rezultate care sunt inferioare pentru toate părţile implicate, prin comparaţie cu acelea care ar putea fi obţinute dacă ei s-ar angaja faţă de reguli care exclud astfel de strategii «exploatative»” (s.m.)²⁷. În condiţiile omniprezenţei oportunităţilor de câştig al unora în dauna celorlalţi, argumentul central al EC este acela potrivit căruia cooperarea mutual benefică oferă câştiguri mai mari şi mai durabile, astfel încât există puternice „raţiuni prudenţiale” ca oamenii să încerce să-şi îmbunătăţească propriile lor interacţiuni sociale prin angajarea lor comună faţă de acele reguli care încurajează cooperarea voluntară şi, respectiv, descurajează adoptarea strategiilor exploatative.

În societăţile actuale, „contractul social” are două forme, care relevă două tipuri posibile de câştiguri mutuale: „câştiguri din schimburi complexe” şi „câştiguri din angajamente constituţionale” (gains from constitutional commitments)²⁸. Primele se referă la gestionarea colectivă a contribuţiilor individuale în scopul producerii unor bunuri publice, de care beneficiază toţi membrii unei comunităţi restrânse (locale) sau chiar ai unei societăţi întregi, dar care, precum se ştie, din raţiuni intrinseci, care ţin de natura lor de a fi neexclusive şi nerivale în consum, sunt subproduse sau nu sunt produse deloc de piaţa liberă, privată. Cele din urmă vizează acţiunea colectivă de elaborare şi impunere a „regulilor jocului” faţă de care se supun apoi membrii unei societăţi. Prin angajamentul lor comun faţă de reguli adecvate, adoptate de ei înşişi, membrii unei societăţi pot obţine beneficii mutuale superioare acelora care ar putea fi obţinute în condiţiile inexistenţei acestei (auto)contrângeri. „Denumirea de «contracte constituţionale», spre deosebire de «contractele sociale», este utilizată pentru a desemna în mod specific astfel de angajamente constituţionale comune”²⁹.

Cât priveşte beneficiile mutuale obţinute din contractele constituţionale ca angajamente comune faţă de reguli, EC poate face două tipuri de conjecturi: despre schimbările în reguli; şi despre regulile de alegere a regulilor prezumate a fi mutual, iar nu unilateral, benefice, servind interesele unora în dauna celorlalţi³⁰. Analizând proprietăţile efective ale unor ansambluri alternative de reguli, EC poate identifica posibile îmbunătăţiri ale regulilor existente, aflate în vigoare, pe care le anticipează ca fiind conforme intereselor constituţionale ale tuturor. De asemenea, EC poate releva „credinţele false” pe care le au unii membri ai societăţii despre proprietăţile efective ale unor reguli, deşi numai aceştia hotărăsc în ultimă instanţă ce reguli preferă, din setul de reguli alternative, date fiind proprietăţile lor.

Perspectiva EC asupra economiei ca fiind, în mod paradigmatic, ştiinţa „câştigurilor-din-schimb” este îndreptată în mod explicit împotriva „paradigmei maximizării”, ştiinţei „alocării resurselor rare între utilizări alternative” – definiţia-standard oferită de Lionel Robbins³¹ şi, apoi, larg acceptată de întreaga gândire economică occidentală. În ciuda îndelungatei sale dominaţii, ideea că economia politică studiază maximizarea utilităţii în alocarea resurselor rare induce, după Buchanan³², o „confuzie metodologică” gravă, foarte înşelătoare atunci când şi dacă este extinsă de la nivelul acţiunilor umane individuale la nivelul economiilor sau chiar al societăţilor întregi. Căci există, după Buchanan, o contradicţie fundamentală între individualismul metodologic, specific dintotdeauna abordării economice, inclusiv a fenomenelor sociale şi politice, şi colectivismul metodologic implicit al EB, utilizat ca standard de evaluare a economiei şi, deopotrivă, „ghid” al guvernanţilor în corectarea „eşecurilor pieţei” în scopul maximizării bunăstării generale. Perspectiva economico-individualistă care explică operarea pieţelor în termenii interacţiunilor indivizilor maximizatori raţionali de utilitate este înlocuită astfel de EB cu o perspectivă colectivistă, care priveşte „societatea” ca un supraindivid înzestrat cu o „funcţie de utilitate” proprie, având şi evaluări proprii asupra unor politici publice alternative.

Aceasta este o extrapolare ilicită a ideii de alegere raţională de la nivelul acţiunilor umane individuale la nivelul „raţionalităţii sociale”. „Transferând conceptul său familiar al raţionalităţii ca alegere maximizatoare de la nivelul acţiunii individuale la nivelul acţiunii colective-politice, economistul bunăstării, aşa cum acuză Buchanan, tratează societatea ca şi cum ar fi o entitate care alege, ca un individ, cu propria sa scară de valori, abandonând astfel individualismul paradigmei economice clasice”³³.

În consecinţă, după cum observă Vanberg, EB, care asumă în general paradigma maximizării, şi EC, care dezvoltă paradigma alternativă a câştigurilor-din-schimb, propun perspective teoretice categoric diferite asupra ceea ce poate economia, ca ştiinţă, să ofere politicii publice, precum şi asupra ceea ce poate politica, în genere, să facă pentru a realiza îmbunătăţiri socio-economice semnificative, apreciate ca atare de membrii societăţii.

EB susţine că aceste îmbunătăţiri pot fi realizate – şi observate – direct, de aceea sugerează guvernelor diverse intervenţii nemijlocite în procesul economic. Prin contrast, EC consideră îmbunătăţirile în mod indirect, contestând că vreun „observator extern” ar putea determina într-un sens obiectiv rezultatele globale. Postulând individualismul normativ, aceasta argumentează că asupra rezultatelor care emerg din procesul economic complex se pot face doar „conjecturi intersubiectiv testabile” cu privire la posibilităţile pe care le au indivizii de a obţine câştiguri mutuale din schimb, apreciate ca atare de participanţi. „De aceea, economia constituţională vede rolul principal pe care politica economică îl poate juca nu în încercarea de a îmbunătăţi rezultatele prin intervenţii directe, ci în încercarea de a îmbunătăţi natura proceselor din care provin rezultatele, iar «îmbunătăţirea» înseamnă să permită mai bine indivizilor implicaţi să-şi atingă scopurile, separat şi colectiv”³⁴.

După cum arată Vanberg, această perspectivă orientată spre reguli specifică EC se aseamănă mult cu ceea ce „ordoliberalii” germani ai Şcolii de la Freiburg au numit o Ordnungspolitik, care nu intervine direct în procesul economic, concentrându-se în schimb asupra îmbunătăţirii cadrului de reguli şi instituţii în care se desfăşoară activităţile agenţii economici.

Şi există cel puţin două două linii de argumentare puternice împotriva intervenţiei nelimitate, discreţionare, orientate spre rezultate a guvernelor şi, respectiv, în favoarea politicii orientate spre reguli, de tip Ordnungspolitik. Prima este teoria lui Hayek cu privire la „limitele cunoaşterii”, iar a doua este teoria Alegerii Publice a „căutării rentei” (rent-seeking). După Hayek, ambiţia de a produce „rezultate bune” prin intervenţia guvernamentală directă este „raţionalism constructivist”, „vanitate fatală”, inspirate de „pretenţia de cunoaştere” a decidenţilor politici – şi a consilierilor lor – că pot anticipa şi evalua efectele totale asupra bunăstării unei societăţi a unor politici şi decizii specifice. Date fiind însă interdependenţele complexe şi, în principiu, imprevizibile din interiorul proceselor economice şi sociale, această pretenţie este nefondată şi chiar periculoasă; de aceea, Hayek a recomandat, şi el, strategia indirectă de „a construi un cadru legal adecvat”³⁵. „Această strategie indirectă de a contrui o «societate mai bună» nu prin intervenţii discreţionare, ci prin schimbarea regulilor după care sistemul operează ..., înseamnă a asigura condiţii generale care să abiliteze mai bine indivizii implicaţi să-şi urmărească propriile lor scopuri, individual şi colectiv, în termenii propriilor lor evaluări asupra lucrurilor şi utilizând propria lor cunoaştere specifică a circumstanţelor relevante”³⁶.

Desigur, după cum remarcă Vanberg, o Ordnungspolitik care îşi propune „construirea unui cadru legal adecvat” înfruntă şi ea în mod inevitabil „problema cunoaşterii”, dar există o diferenţă categorică între o politică bazată pe pretenţia cunoaşterii în avans a efectelor totale asupra bunăstării unei societăţi a unor intervenţii specifice şi o politică bazată pe pretenţia cunoaşterii proprietăţilor funcţionale generale ale unor reguli şi instituţii. Cunoaşterea de al doilea tip poate fi dobândită şi îmbunătăţită în mod sistematic printr-un proces cumulativ neîntrerupt de învăţare bazată pe experienţă.

A doua linie de argumentare împotriva politicii discreţionar-intervenţioniste orientate spre rezultate este aceea care pune în lumină proliferarea activităţilor de tip „căutare-a-rentei” birocratice, guvernamentale, prin contrast cu politica orientată şi limitată la (re)formularea şi adecvarea continuă a cadrului de reguli şi instituţii în care se desfăşoară activităţile economice şi sociale ale indivizilor.

   Orientată spre reguli, EC are o viziune diferită asupra pieţelor decât aceea a EB. Pornind de la standardul maximizării rezultatelor, EB constată că realitatea se îndepărtează de acest ideal şi recomandă, în consecinţă, intervenţia statului pentru a corecta ceea ce numeşte „eşecurile pieţei” de a produce bunăstarea generală.

După Hayek, piaţa şi rolul său de coordonare a activităţilor participanţilor pot fi înţelese ca un joc al schimburilor – „jocul catalaxiei”³⁷. Metafora jocului relevă două atribute esenţiale ale procesului competitiv al pieţei: în primul rând, el se desfăşoară, ca toate jocurile, potrivit unor reguli; şi în al doilea rând, precum în toate jocurile autentice, rezultatele finale rămân în mare măsură impredictibile, dată fiind multitudinea participanţilor şi inventivitatea lor inepuizabilă, bineînţeles, în interiorul contrângerilor definite de regulile sale generale.

După cum arată Vanberg, aserţiunea esenţială a EC actuale, ca şi a Şcolii ordoliberale de la Freiburg, de altfel, este aceea că sarcina principală a statului rezidă în îmbunătăţirea pieţei prin definirea şi impunerea unui cadru legal şi instituţional „adecvat”. După ordoliberalii de la Freiburg, funcţionarea bună a pieţei nu se autoproduce, ci necesită eforturi politice deliberate pentru a crea şi a menţine o „constituţie economică” favorabilă.

Potrivit orientării procesuale a EC, îmbunătăţirea pieţei nu trebuie evaluată în termenii rezultatelor sale per se, ci în termenii atributelor tipice ale procesului care se desfăşoară în cadrele legal-instituţionale existente (şi posibile, alternative) întrucât permit indivizilor să obţină câştiguri mutuale din schimburile voluntare. În cele din urmă, „suveranitatea consumatorului” este, încă din tradiţia liberală clasică, criteriul ultim de evaluare a performanţelor pieţei. Ordoliberalii Şcolii de la Freiburg propuneau termenul de Leistungswettbewerb (competiţie orientată spre eficienţă) pentru a argumenta, la rândul lor, că „regulile jocului pieţei” trebuie definite şi impuse astfel încât să satisfacă interesele consumatorilor. Ideea de „suveranitate a consumatorului” nu este însă niciodată întrutotul descriptivă pentru pieţele real-existente, ci „denotă un standard ideal după care cadrele instituţional-legale ale pieţelor existente pot fi judecate”³⁸. Pentru indivizii implicaţi în nexus-ul economic deopotrivă în calitate de consumatori, dar şi de producători (întreprinzători, angajaţi etc.) este preferabilă însă o „constituţie economică” care subordonează interesele producătorilor intereselor consumatorilor.

Dacă ştiinţa politică defineşte în mod generic democraţia ca o formă de guvernare în care deciziile sunt adoptate potrivit regulii majorităţii, EC concepe statele democratice, în termenii generali ai lui John Rawls, ca „întreprinderi cooperative de avantaj mutual” (cooperative ventures for mutual advantage)³⁹, ansambluri coerente de reguli şi instituţii care promovează interesele membrilor lor. Şi aşa cum întreprinderile cooperative private, voluntare sunt evaluate după capacitatea lor de a satisface interesele membrilor lor, tot astfel statele democratice, regulile şi instituţiile proprii pot fi evaluate după capacitatea lor de a oferi beneficii mutuale cetăţenilor, protejându-i deopotrivă de exploatarea reciprocă, prin intermediul procesului politic (al democraţiei majoritare), precum şi de expoatarea nemijlocită a reprezentanţilor politici înşişi. Astfel, standardul ultim al legitimităţii statului democratic este suveranitatea cetăţeanului, prin analogie cu suveranitatea consumatorului⁴⁰: cetăţenii, cu interesele lor, individuale şi colective, sunt „ultimii suverani” ai procesului politic şi guvernamental.

În sfârşit, pentru a conchide asupra expuneri, EC nu susţine în niciun fel judecata de fapt, evident falsă, potrivit căreia statele actuale (sau istorice) ar fi întreprinderi voluntare în avantajul tuturor, ci susţine judecata de valoare conform căreia standardul cooperării voluntare în avantaj mutual este criteriul ultim după care trebuie evaluate statele democratice. Căci există, din perspectiva EC, un „ocean nemărginit” de beneficii mutuale potenţiale pe care cetăţenii unei societăţi democratice, prin cooperarea lor voluntară la diferite niveluri de organizare şi interacţiune politică – locală, naţională şi chiar globală –, le pot descoperi şi captura. Acest interval, în cele din urmă ireductibil, între potentia şi actus rămâne mereu de parcurs în fiecare societate.

BIBLIOGRAFIE
BRENNAN, Geoffrey, BUCHANAN, James M., The Reason of Rules: Constitutional Political Economy (Cambridge: Cambridge University Press, 1985);
BUCHANAN, James M., What Should Economists Do? (Indianapolis: Liberty Press, 1979);
BUCHANAN, James M., „The Domain of Constitutional Economics”,Constitutional Political Economy, Volume 1, Number 1, December, Netherlands, Springer (1990);
BUCHANAN, James M., The Economics and Ethics of Constitutional Order (Ann Arbor: The University of Michigan Press, 1991);
BUCHANAN, James M., TULLOCK, Gordon, The Calculus of Consent: Logical Foundations of Constitutional Democracy (1962), with a Foreword by Robert D. Tollison, în The Collected Works of James M. Buchanan,vol. 3 (Indianapolis: Liberty Fund, 1999);
HAYEK, Friedrich A., Individualism and Economic Order (Chicago: The University of Chicago Press, 1948);
HAYEK, Friedrich A., The Constitution of Liberty (London: Routledge & Kegan Paul, 1960);
HAYEK, Friedrich A., Law, Legislation and Liberty, Vol. II, The Mirage of Social Justice (Chicago: The University of Chicago Press, 1976);
RAWLS, John, A Theory of Justice (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971);
ROBBINS, Lionel, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science (London: Macmillan, 1932);
VANBERG, Viktor J., „Market and state: the perspective of constitutional political economy”, Journal of Institutional Economics, Volume 1, Issue 01 (Cambridge: Cambridge University Press, 2005);
VAN DEN HAUWE, Ludwig, „Public Choice, Constitutional Political Economy and Law and Economics”, în Bouckaert, Boudewijn, De Geest, Gerrit (eds.), Encyclopedia of Law and Economics,Volume I, The History and Methodology of Law and Economics (Cheltenham: Edward Elgar, 2000).

CRISTIAN-ION POPA – doctor în filosofie, CS III, bursier postdoctoral la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

 sus