Teorie şi ideologie politică

Conservatorismul și înţelegerile ideologiei¹

GABRIELA TĂNĂSESCU
[Romanian Academy]

„Wherever else politics may begin, they cannot begin in ideological activity.”
Michael Oakeshott

Abstract:
The paper aims to outline the perspective of the most important conservative author of this century on the adequate understanding of ideology – ideology as abbreviation of a tradition – and his typical conservative arguments of defining the inadequate understanding of ideology – ideology as premeditation in advance of a manner of attending to the arrangements of a society.

Keywords: ideological activity; political ideology; premeditated ideology; ideological style of politics; ideology as abbreviation of a tradition

În mod recurent de-a lungul istoriei sale intelectuale, conservatorismului a respins atât statutul de perspectivă fundaţionistă, abstractă, esenţialistă, cât şi statutul de ideologie politică „în sens strict” sau de model politic universal. În acelaşi timp însă, autolegitimarea şi „autoidentificarea” conservatorismului a implicat inevitabil demersuri de argumentare a valorilor şi ideilor considerate fundamentale pentru obţinerea consensului şi ordinii sociale. O atare argumentare, subsumabilă de altfel funcţiei majore a ideologiilor², s-a desfăşurat în jurul tezelor: politica nu poate fi precedată de ideologii politice constituite ca „produse ale premeditării intelectuale”; ideologia nu poate constitui decât o „abreviere a tradiţiei politice”; o „înţelegere îmbunătăţită” a politicii implică un „concept inteligibil” care pune în dependenţă faţă de tradiţie atât empirismul cât şi ideologia. Această înţelegere tipic conservatoare a ideologiei – ca circumscriere faţă de tradiţie şi activitatea politică concretă – a reprezentat şi reprezintă din perspectivă modernă postiluministă o „antiideologie”, o ideologie critică menită deconstruirii ideologiilor progresiste „premeditate”, modelelor universale, principiilor abstracte, „remediilor” colective ori planurilor generale.

Până în deceniul al optulea, adică până la manifestarea celui „de-al doilea val al renaşterii conservatoare”, această argumentare tipică a dominat gândirea conservatoare. Ulterior, ea a coexistat cu evaluări care au pus conservatorismul în termenii „ideologiilor moderne”³, parţial „deschise” influenţelor doctrinare, şi care l-au atras în condiţia unei drepte ce dezavuează continuitatea instituţională şi coeziunea socială şi care marşează în direcţia unei „inginerii la scară mare”⁴. Intenţia acestui studiu este de a schiţa specificul şi semnificaţia înţelegerii ideologiei în forma consacrată în conservatorism până în anii ’80, pornind de la asumpţia că aceasta relevă cu acuitate specificul demersului conservator de autolegitimare. Ca atare, el prezintă perspectiva „critic-sceptică”, „prudentă” şi subtilă a lui Michael Oakeshott⁵, cel mai important autor conservator contemporan, asupra înţelegerii „adecvate” şi înţelegerii „inadecvate” a ideologiei politice.

Ideologiile premeditate

Din perspectiva conservatorismului, afirmarea ideologiilor, definite drept construcţii ideatice de factură progresistă, a însemnat înlocuirea politicii bazată pe simpla corectare şi adaptare cu politica distrugerii şi creşterii, înlocuirea lucrurilor îndelung maturizate cu cele planificate conştient şi executate deliberat.

Trebuie precizat că „sensul strict” al ideologiei, pe care conservatorismul l-a respins ab initio şi împotriva căruia a formulat o „antiideologie”, trimite, evident, la „ştiinţa” capabilă să ofere un fundament raţional criticii tradiţiilor care domina Zeitgeist-ul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. „Reacţia” conservatorismului la rolul capital pe care filosofia Luminilor l-a rezervat ideologiei în contestarea ordinii sociale tradiţionale şi în efortul de substituire a ei cu o ordine socială „raţională”⁶ a fost tot de factură ideologică, adică un sistem de idei, valori, norme, credinţe şi mijloace de acţiune colectivă care implică – într-un context al constrângerilor sociale – adeziunea „raţională” şi „sentimentală”. În fapt, în efortul de contestare a ideologiilor de sorginte iluministă, conservatorismul şi-a afirmat un mod propriu de a „încadra şi descifra realitatea”, o forma mentis, şi propriul „sistem de idei şi de idealuri transformate în credinţe”, anume o ideologie critică „cu putere mobilizatoare”⁷. Ceea ce a deosebit însă radical „dozajul” de „credinţe şi critică raţională” al conservatorismului de variantele ideologice progresiste postiluministe a fost pretenţia ideologiilor „noi” de a se constitui în construcţii ideatice „indispensabile” pentru întemeierea acţiunii şi autorităţii politice pe „planuri generale” ce legitimează mijloace ştiinţifice de reformă socială.

„Reacţionarismul” conservator sau demersul de contracarare a proiectelor de refundamentare a vieţii practice pe raţiune, a „reţetelor universale de acţiune politică”, a intelectualismului şi fundaţionismului cognitiv – pe care Michael Oakeshott îl numea raţionalism⁸ – circumscrie o perspectivă socială şi politică întemeiată pe valoarea tradiţiei, a evoluţiei graduale, organice, adaptative şi o perspectivă instrumentală asupra vieţii politice întemeiată pe o teorie a cunoaşterii practice, „pre-teoretice” şi pe o filosofie politică nonteleologică.

Piatra unghiulară în combaterea „constructelor mentale” şi „abstracţiilor”, a argumentelor a priori, principiilor şi teoriilor generale pe care raţionalismul le impune evenimentelor dincolo de experienţă şi de cunoaşterea tradiţională a societăţii este teza că activitatea politică implică o cunoaştere cu caracter dual: practic şi tehnic sau două tipuri de cunoaştere „diferite dar inseparabile”. Raportată la cunoaşterea tehnică (de tipul what to do), formulată în reguli şi asumată prin „suveranitatea raţiunii” ca metodă a doctrinelor explicite, cunoaşterea practică (de tipul how to do) este cunoaşterea tradiţională care se „regăseşte numai în utilizare, nu are caracter reflexiv”, nu poate fi formulată precis, dar este implicată în fiecare activitate, în felul obişnuit sau tradiţional de a face ceva⁹; este tacită, aşadar, şi se bazează pe deprinderi, abilităţi, dispoziţii.

Distincţia între tipurile de cunoaştere, pe de o parte, şi combaterea tezei raţionaliste după care cunoaşterea practică nu este de fapt cunoaştere, pe de altă parte, se află la baza criticii conservatoare a utopiilor politice şi a reformelor radicale, ca şi a impunerii unui tip specific de înţelegere a politicii şi a „stilului de politică şi de guvernare”. Definiţia pe care Oakeshott o dă politicii este de „activitate de participare la acordurile generale” (the activity of attending to the general arrangements), activitate care asigură atât legătura între membrii unei comunităţi cât şi continuitatea instituţiilor, regulilor şi comportamentelor consacrate care dau identitate şi echilibru unei societăţi. Activitatea de „iniţiere” sau „încheiere” a acordurilor (making arrangements), adică politica de novo, constituie o proporţie insignifiantă în ansamblul politicii unei societăţi echilibrate. O precizare importantă este că înţelegerea „adecvată” a activităţii politice, după Oakeshott, implică cunoaşterea sa „ca întreg concret” şi recunoaşterea activităţii ca „avându-şi sursa de mişcare în interiorul ei”. În consecinţă, susţinerea unei determinări a activităţii politice din afară apare ca tip de înţelegere „inadecvată” a ei. Modul de înţelegere al activităţii politice pe care Oakeshott îl consideră „adecvat” este delimitat prin „depăşirea” a două înţelegeri curente „inadecvate” ale politicii: pe de o parte, înţelegerea politicii ca activitate empirică (empirical activity) şi ca stil care aproximează empirismul pur şi, pe de altă parte, înţelegerea politicii ca activitate empirică orientată de o ideologie şi ca stil ideologic.

Examinarea acestor tipuri de înţelegere ale politicii este susţinută, aşadar, de teza că o înţelegere a politicii ca „îngrijire” şi „întreţinere” a aranjamentelor generale – a „moştenirii”, a ceea ce a fost îndelung probat ca fiind funcţional, ca furnizând o „stare continuă de confort” şi „simpatia dominantă pentru armonie” – apare în activitatea învăţată prin practicare. Aceasta întrucât cunoaşterea solicitată în întreţinerea aranjamentelor generale poate fi dobândită numai în situaţiile de angajare în activitatea politică – situaţii particulare, locale, diverse. În accepţiune conservatoare, cunoaşterea tradiţiei – ca tradiţie a comportamentului politic şi a dialogului politic – înseamnă cunoaşterea şi învăţarea continuităţii, a „esenţei”, „prin detalii”, prin „modalităţi concrete, coerente de a trăi, în toată complexitatea lor”¹⁰, prin „fragmente, vestigii, relicve”. „Totul capătă sens prin comparaţie, însă nu cu ce este alături, ci cu întregul”, astfel încât politica unei comunităţi apare ca fiind „individuală”, ca fiind o manieră concretă de comportament care „îşi are rădăcinile în trecut”, care apelează la „resursele neatinse ale aceleiaşi tradiţii”, păstrând, „în împrejurări schimbătoare, un sens viu al identităţii proprii şi al continuităţii”¹¹. În consecinţă, politica este înţeleasă ca activitate care îşi „are sursa de mişcare în ea însăşi”, care implică primordial cunoaşterea practică, anume cunoaşterea care reprezintă nu un adaos la activitatea politică, ci o parte a acestei activităţi¹². Cunoaşterea practică apare, de aceea, prin urmărirea „sugestiilor unei tradiţii de comportament” care pot fi adoptate variabil funcţie de împrejurări, ea fiind reversul cunoaşterii care recurge la idei abstracte, la presupuse „reţete politice” sau „ghiduri” universale, „stabile, neschimbătoare, independente”¹³, al cunoaşterii „prealabile” a unor modele sau scheme ideatice. Analog, politica înţeleasă ca activitate concretă care implică cunoaşterea practică dobândită în situaţia de angajare în activitatea politică reprezintă reversul politicii ce urmăreşte transpunerea proiectelor abstracte sau realizarea „adevărurilor necesare” indicate strict de raţiune.

O primă importantă implicaţie a acestei definiri a politicii, aşa cum apare ea la Oakeshott, este că ea infirmă din „punct de vedere pragmatic” „stilul politicii care aproximează empirismul pur”, şi că din punct de vedere teoretic consideră „politica pur empirică” ca fiind „produsul unei înţelegeri greşite”. O înţelegere a politicii ca activitate pur empirică, ca expresie a „dorinţelor noastre” sau, în altă expresie a lui Oakeshott, ca efect al „urmăririi a ce se doreşte într-un anumit moment” – fie ca „impunere despotică” a capriciului sau a arbitrariului, fie ca încercare de a „modifica haosul” prin „politica fără strategii politice” (politics without a policy) – conţine greşeala de a considera „maniera concretă de activitate, care-şi are resortul în sine, ca pe ceva care nu reprezintă niciodată mai mult decât un moment abstract în orice modalitate de a fi activ”¹⁴. Adică comite eroarea de a considera că politica poate reprezenta „numai urmărirea a ceea ce este recomandabil în orice moment”, cu încredinţarea că dorinţa şi capriciul pot fi absolute.

O a doua implicaţie majoră vizează modul de înţelegere a politicii ca activitate empirică care îşi conţine propria „sursă de mişcare” şi care, în virtutea acestei condiţii, se relevă ca modalitate concretă de activitate. Oakeshott afirmă cu maliţiozitate că ceea ce lipseşte primului tip de înţelegere a politicii „este ceva care să pună în mişcare empirismul”¹⁵, anume un scop de urmărit, mai consistent decât dorinţa de moment sau decât capriciul. Ca atare, el identifică activitatea ideologică ca fiind „adaosul” la înţelegerea empirică a politicii care se constituie în sursa ei motrice. În această înţelegere, „adaosul” ideologic care se aplică „componentei ineluctabile a empirismului (a face ceea ce vrei să faci)” şi care relevă activitatea empirică ca activitate concretă precede empirismul şi are rolul de a-l orienta. În forma unui principiu abstract¹⁶ ori a unui set de principii abstracte¹⁷ premeditate în mod independent, ideologia apare ca fiind „anterioară activităţii de participare la aranjamentele unei societăţi”, ca indicând atât un scop de urmărit („cunoaşterea a ceea ce trebuie să fie urmărit”), cât şi un mijloc care ajută la selectarea dorinţelor ce pot fi încurajate, dar ca fiind „independentă” faţă de cum trebuie urmărit scopul. În consecinţă, o altfel de înţelegere a politicii pretinde că nu datorează nimic activităţii practice, că oferă cunoaşterea „scopurilor ce trebuie urmărite” anterior activităţii de participare la aranjamentele unei societăţi.

Ideologiile tradiţiei politice

Dacă semnificaţia primului tip de înţelegere a politicii, politica ca activitate pur empirică, este rezumată de Oakeshott prin „defectul” de a nu descrie o modalitate de activitate ci „o abstracţie” şi de a implica un stil de politică care nu este altceva decât „aproximarea unei abstracţii”, evaluarea valorii celui de-al doilea tip de înţelegere a politicii – activitate empirică precedată de activitatea ideologică sau „înţelegerea politicii drept combinaţie de empirism şi ideologie” – constituie punctul de plecare al demersului de decantare a înţelegerii „adecvate” a politicii şi a unui conceptul „inteligibil” de ideologie.

În „estimarea conservatoare” a lui Oakeshott, pretenţia că înţelegerea politicii ca activitate empirică precedată de activitatea ideologică este o înţelegere adecvată nu poate fi susţinută. Mefienţa faţă de o cunoaştere prealabilă a scopurilor de urmărit sau faţă de o cunoaştere acumulată independent de participarea la aranjamentele unei societăţi vizează deopotrivă, în formularea lui Oakeshott, capacitatea înţelegerii politicii ca „empirism orientat de ideologie” de a releva o activitate care îşi are forţa motrice în sine şi, subsumat, corectitudinea identificării unei corespondenţe între înţelegerea politicii ca „empirism orientat de ideologie” şi stilul ideologic de a face politică.

Pretenţia că o ideologie politică – ca produs al unei „premeditări intelectuale” care nu datorează nimic activităţii de participare la aranjamentele unei societăţi – „este capabilă să determine şi să orienteze direcţia acelei activităţi” se sprijină pe la o supoziţie falsă, după Oakeshott. Doar răsturnarea acestei supoziţii implică o aserţiune aflată în condiţia validităţii: „mai întâi este activitatea politică şi abia apoi ideologia politică”; expresiv spus, „o ideologie politică, departe de a fi părintele cvasidivin al activităţii politice, se dovedeşte a fi copilul său vitreg pământesc”¹⁸. Ca urmare, într-o logică conservatoare a noncontradicţiei, ideologia nu poate fi pusă în condiţia premeditării scopurilor politice ci doar în cea a abstragerii unor sisteme de idei din „maniera în care oamenii au fost obişnuiţi să-şi rezolve problemele prin participarea la aranjamentele societăţilor lor”. Ideologia nu poate fi rezultatul „planificării” independente de activitatea politică, ci rezultatul „meditaţiei” asupra unui anumit tip de politică. Această concluzie cu profundă încărcătură conservatoare atrage etichetarea înţelegerii politicii ca activitate empirică precedată de activitatea ideologică ca fiind „în sens strict absurdă”, la fel de absurdă precum pretenţia că o ipoteza ştiinţifică nu datorează nimic experienţei ştiinţifice acumulate, că o invenţie este independentă şi poate orienta cercetarea fără a recurge constant la tradiţia ştiinţifică ori că o carte de bucate poate fi creaţia independentă a persoanelor care nu ştiu cum să gătească.

Aidoma ipotezei ştiinţifice care nu poate fi separată de cunoaştere, ideologia „pune în mişcare empirismul” doar dacă exprimă „cunoaşterea (abstractă şi generalizată) a unei maniere concrete de participare la aranjamentele unei societăţi”. Ca atare, „ingredientele unei ideologii politice”, adică acţiunile politice, scopurile de urmărit, aranjamentele care urmează să fie stabilite, „nu pot fi premeditate înaintea unei modalităţi de participare la aranjamentele unei societăţi: „ceea ce facem şi, mai mult, ceea ce dorim să facem sunt creaţia modului în care suntem obişnuiţi să ne conducem acţiunile”¹⁹. În consecinţă, ideologia „nu face altceva decât să abrevieze o modalitate concretă de comportament în care aceste scopuri sunt deja ascunse”, aşa cum, de pildă, o lucrare precum celebra Second Treatise on Civil Government a lui John Locke nu reprezintă – aşa cum credeau cititorii ei de secol XVIII din Franţa şi America – o formulare de principii abstracte care urmează să fie puse în practică, adică o „prefaţă a activităţii politice”, ci o „postfaţă” a ei, o „prescurtare strălucită a obiceiurilor politice ale englezilor” sau „un scurt conspect al modului în care englezii obişnuiau să participe la aranjamentele lor”²⁰. În acelaşi fel în care, de pildă, libertatea unui englez nu este un ideal sau un „«drept uman» deductibil dintr-un concept speculativ al naturii umane”, ceva exemplificat prin procedura habeas corpus, ci este chiar existenţa acelei proceduri.

În termenii „interpretării” pe care o realizează Oakeshott, ideologiile, ca „sisteme de idei abstracte”, sunt rezumate ale tradiţiei politice sau ale activităţii concrete sau, „cel mult”, „abrevieri” ale modalităţilor concrete de activitate. Prin prisma acestei interpretări Oakeshott întăreşte constatarea că înţelegerea activităţii politice ca empirism orientat de o ideologie nu constituie o „înţelegere adecvată” şi că stilul ideologic al politicii apare ca un stil confuz. Explicaţia impreciziei şi uneori a lipsei de relevanţă a stilului ideologic al politicii stă în faptul că ideologia, ca abreviere a unei modalităţi concrete de comportament, este întotdeauna „o călăuză insuficientă” pentru activitatea politică. În împrejurările în care preluarea sau „transplantarea” unei tradiţii pare potrivită, „simplitatea unei ideologii” se poate dovedi deosebit de utilă. În general, sloganurile ideologiilor sunt agreate datorită formei lor „prescurtate” care concentrează „prescurtarea tradiţiei”. Însă în această formă simplificată, prescurtată, aranjamentele unei societăţi sunt înfăţişate izolat, „ca piesele unei maşinării care poate fi transportată”, astfel încât mult din complexitatea tradiţiei este lăsat la o parte. „Defectul” cuprinderii şi al explicării ideologice a activităţii politice se repercutează asupra stilului ideologic al politicii, oricum vulnerabil datorită caracterul evaziv al „sugestiilor” furnizate de tradiţiile de comportament şi, nu în ultimul rând, datorită efectului puţin previzibil al activităţii de amendare a aranjamentelor deja existente în societate.

Vulnerabilitatea stilului ideologic al politicii este vădit accentuată în situaţiile în care activitatea de amendare a aranjamentelor deja existente în societate se desfăşoară în scopul punerii lor în acord cu prevederile unei ideologii. În acest caz ideologia se poate dovedi nu doar o „falsă calăuză” pentru stilul de politică, întrucât poate exagera o anumită sugestie pentru a o putea impune necondiţionat, ci şi o „călăuză amăgitoare”, întrucât prescurtarea nu „furnizează întregul cunoaşterii utilizate în activitatea politică”²¹. Întrucât o călăuză fixă şi neschimbătoare la care să poată apela o societate nu există şi întrucât nicio tradiţie de comportament nu este o „modalitate fixă şi inflexibilă de a face lucrurile”, Oakeshott consideră că este recomandabil ca stilul ideologic al politicii să reflecte propensiune către „înţelegerii tradiţiei comportamentului politic” în toată complexitatea sa, propensiunea către experienţa preluată din activităţi concrete situate în afara politicului (precum planificarea industriei, negocierile sindicale, războiul etc.) şi propensiune către „exploatarea simpatiei” „pentru ce se manifestă încă complet”, pentru „un model” al aranjamentelor din societate în care obiceiurile, instituţiile, legile sau deciziile diplomatice „sunt totodată coerente şi incoerente”.

Dincolo de aceste recomandări subtile, concluzia erorii pe care o produce înţelegerea politicii ca activitate de participare la aranjamentele unei societăţi orientată de o ideologie premeditată independent, ca şi înţelegerea politicii ca activitate empirică, l-a condus pe Oakeshott către teză care ilustrează exemplar perspectiva conservatoare de înţelegere a politicii: „de la orice altceva ar începe politica, ea nu poate începe de la ideologia politică”. În încercarea de „îmbunătăţire a înţelegerii politicii”, distinsul profesor britanic a admis că un „concept inteligibil” al ei impune ca sistemul de scopuri al activităţii politice să fie privit ca formându-se în interiorul unei tradiţii şi să fie evaluat numai prin raportare la o tradiţie deja existentă de participare la aranjamentele sociale. Acest „concept inteligibil”, „singurul detectabil” în ordinea exigenţelor rationalităţii politice conservatoare, recunoaşte ca fiind dependente de o modalitate tradiţională de comportament atât empirismul cât şi ideologia.

BIBLIOGRAFIE
BOUDON, Raymond, BOURRICAUD, François, Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, PUF, 1990.
GRAY, John, „Oakeshott as a liberal”, în Post-liberalism. Studies in Political Thought, London and New York, Routledge, 1996.
GRAY, John, „Destrămarea conservatorismului”, în Dincolo de liberalism şi conservatorism, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Adrian-Paul Iliescu, traducere de Raluca Prună, Bucureşti, All, 1988.
HABERMAS, Jürgen, The New Conservatism. Cultural Criticism and the Historians’ Debate, Cambridge, Massachusetts, The MIT Press, 1987.
ILIESCU, Adrian-Paul, Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti, Editura All, 1994.
McCLLELAND, J.S., „Conservatism: Maurass and Oakeshott”, în A History of Western Political Thought, London, Routledge,1998.
NISBET, Robert, Conservatorismul, traducerea din engleză şi introducere la ediţia română de Sorin Cucerai, Bucureşti: CEU, Editura Du Style, 1998.
OAKESHOTT, Michael, Rationalism in Politics and Other Essays, Indianapolis, Liberty Press, 1991.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, prefaţă de Dan Pavel, Iaşi, Polirom, 1999.

GABRIELA TĂNĂSESCU – doctor în filosofie, CS III la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Inter­naţionale al Academiei Române. A publicat: Spinoza - raţiune şi libertate (2010). Coordonator şi coautor al lucrărilor: Puterea politică. Abordări actuale (2008); Tendinţe actuale în filosofia politică (2006). Coautor al lucrărilor: Conservatorismul, istorie şi actualitate (2007), Individ, libertate, mituri politice (1997). Contribuţii în volumele colective: Europa 2005. Unitate în diversitate (2005), Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, vol. I (2001), vol. II (2004), vol. III (2005).

 sus