Teorie şi ideologie politică

Marginalitatea ideologiei în contextul teoriei politice¹
 

DANIEL ȘANDRU
[Romanian Academy]

Abstract:
The conjecture I intend to present in this article is related to the situation of a concept, which, throughout its intellectual evolution, developed in the modern age, has encompassed many avatars. From a school of thought to the next, from an epistemic trend to another, from a hermeneutic tradition to the next, the concept of ideology has undergone numerous semantic infusions which, besides the fact that they can be contextualized spatially and temporally, are able to provide explanations regarding the causes whose main effect was the role which made ideology famous, mainly during the last century and even nowadays. Aiming not to provide an exhaustive review, the idea I support is that, in the area which is epistemically delimited by the political theory specific to our time and from a conceptual standpoint, ideology still holds a marginal role.

Keywords: ideology; marginality; political theory; conceptual contestability; semantic narrowing; semantic contamination; conceptual recovery

Introducere

Conjectura pe care intenţionez să o prezint în cadrul acestui articol vizează situaţia unui concept care, pe parcursul evoluţiei sale intelectuale, derulată odată cu modernitatea, a comportat nenumărate avataruri. De la o şcoală de gândire la alta, de la o orientare epistemică la alta, de la o tradiţie hermeneutică la alta, conceptul de ideologie a suportat o serie întreagă de infuzii semantice care, dincolo de faptul că pot fi contextualizate spaţio-temporal, sunt de natură să ofere explicaţii cu privire la cauzele ce au avut drept principal efect rolul în care ideologia a fost consacrată, mai cu seamă pe parcursul secolului trecut şi chiar în contemporaneitate. Fără a aspira la o exhaustivă trecere în revistă a acestei evoluţii, ideea pe care o susţin este aceea că, în spaţiul delimitat epistemic de teoria politică proprie epocii noastre, ideologia deţine încă, din perspectivă conceptuală, un rol marginal.

Pentru a argumenta în favoarea acestei supoziţii, mă orientez, într-o primă secţiune a articolului de faţă, înspre discutarea problemei contestabilităţii con­ceptuale, o chestiune care vizează, în mod direct, statutul normativ şi empiric al ideo­logiei. Este acesta, desigur, aşa cum voi sublinia, şi cazul altor concepte politice. Urmându-l pe Michael Freeden, poziţia mea este cea potrivit căreia conceptul de ideologie poate fi recuperat ca instrument analitic de către teoria politică, întrucât el nu deţine doar un important rol normativ, situat la nivel abstract, ci şi un foarte important rol în planul explicării realităţii politice.

Asumând provocarea expusă de această înţelegere a situaţiei normative a ideologiei, încerc să circumscriu, în următoarele două secţiuni, ce anume înţeleg prin marginalitatea ideologiei în contextul teoriei politice. Ca atare, mă refer, mai întâi, la ceea ce numesc marginalizarea prin îngustare semantică, pe care o consider un tip de strategie discursivă care urmăreşte să accentueze asupra rolului restrâns pe care ideologia l-ar deţine în câmpul abordărilor metodologice de factură teoretico-politică, aspect care, aşa cum voi arăta, se extinde şi în domeniul ştiinţei politice.

Am în atenţie, în al doilea rând, şi marginalizarea prin contaminare semantică, vizibilă ca strategie discursivă a cărei intenţie este aceea de a evidenţia, în permanenţă, caracterul negativ al ideologiei – atunci când nu este vorba despre sublinierea unui caracter de-a dreptul peiorativ – în baza unui maniheism care se regăseşte atât în cazul teoriei politice continentale şi anglo-americane, cât şi, printr-un interesant „efect de imitaţie” (conectat la o aparent justificată respingere ideologică a termenului „ideologie”), în spaţiul românesc al încă firavelor problematizări din acest domeniu.

În fine, partea concluzivă a articolului indică posibilitatea recuperării conceptuale a ideologiei în câmpul teoriei politice contemporane, prin apel la o viziune integrată, care să permită utilizarea sa metodologică atât în plan normativ, cât şi în plan empiric. Aceasta presupune, desigur, apelul la un demers interdisciplinar, date fiind influenţele pe care teoria politică însăşi le receptează în epoca noastră.

Ideologia şi problema contestabilităţii conceptuale

Este cumva paradoxal că, deşi i s-au alocat sute de lucrări şi mii de articole chiar în sânul teoriei politice – incluzând aici şi filosofia politică de tradiţie continentală – conceptul de ideologie poate fi calificat drept unul care suferă de marginalitate în cadrul acestui domeniu. Starea paradoxală se evaporă însă, din punctul meu de vedere, de îndată ce înţelegem că, în pofida multitudinii titlurilor de lucrări care l-au vizat, conceptul de ideologie a fost fie respins, fie retrogradat, fie limitat, fie pur şi simplu considerat inutil sub aspect metodologic de către majoritatea teoreticienilor politici influenţi. Spre deosebire de alte concepte uzitate în demersul epistemic propriu teoriei politice, cel de ideologie vine, aşa cum atestă istoria sa intelectuală, din afara acestui spaţiu de reflecţie. Şi chiar dacă e vorba de o istorie abia depăşeşte două sute de ani, acest lucru nu a fost suficient pentru a stopa avalanşa de înţelesuri care au fost alocate ideologiei, din momentul în care conceptul a intrat în sfera de influenţă a gândirii politice. Având iniţial o conotaţie clar delimitată epistemologic – aşa cum apare la enciclopediştii francezi ai finalului veacului al XVIII-lea – ideologia a aglutinat în timp o pluralitate de semnificaţii, fără a înceta însă, chiar din momentul în care a ajuns să fie tratată exclusiv din perspectiva teoriei politice ori, mai târziu, din aceea a ştiinţei politice, să fie asociată unui tip de gândire care s-ar opune unui sens „ştiinţific” al modului în care ar trebui să ne raportăm la realitate. Am putea constata, plecând de aici, că însăşi semnificaţia originară a conceptului a atras după sine o permanentă suspiciune a gânditorilor politici, din moment ce un lucru observabil şi astăzi este că, atunci „când poziţionăm ideologia pe o dimensiune epistemologică, antecedentele sale reflectă moştenirea pozitivistă a secolului al XIX-lea (...)”². În teoria politică actuală, spre exemplu, un autor de talia lui Giovanni Sartori nu ezită să califice ideologia dintr-o perspectivă care, deşi este diferită de cea a lui Karl Marx, mizează pe aceeaşi situare a sa în zodia erorii cauzate de inapetenţa conceptului pentru rigoarea de tip logic specifică noţiunilor ce pot fi verificate prin apel la empiric³. Cu alte cuvinte, la modul cel mai simplu, întrucât ar desemna un set de credinţe care nu pot fi validate prin apel la criteriile pe care le implică logica de tip pozitiv, ideologia rămâne ancorată în sfera neintenţionalului sau, în cel mai bun caz, în aceea a indeterminării. O astfel de situare a marcat nu doar teoria politică a primei jumătăţi a secolului trecut, ci şi faza iniţială a dezvoltării ştiinţei politice, un domeniu de studiu configurat, aşa cum ştim astăzi, sub influenţa behaviorismului articulat, postbelic, în spaţiul nord-american. Ea nu a putut fi atenuată nici după revenirea în forţă a reflecţiilor de orientare normativă în zona dezbaterii teoriei politice, petrecută în deceniile 7-8 ale secolului trecut, care au continuat, în marea lor majoritate, să trateze ideologia ca pe un concept a cărui evitare e necesară, dacă este ca maniera de cristalizare a realităţii politice să poată fi explicată şi înţeleasă într-o modalitate „ştiinţifică”. În acest interval, peste astfel de consideraţii s-a suprapus anunţul „sfârşitului ideologiei”⁴, de natură să pună capăt oricărei tentative a modernităţii politice de a se mai regăsi într-o epocă care părea să promită o ruptură flagrantă faţă de trecut, o dispariţie a „metanaraţiunilor totalizatoare”⁵ şi o reaşezare a gândirii politice în acord cu noile dezvoltări istorice.

Cu toate acestea, putem observa astăzi – după ce, la nivel global, am fost martorii depăşirii unui alt „sfârşit”, cel „al istoriei”⁶, anunţat odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene – că, şi atunci când a fost plasată într-un areal al ambiguităţii, şi atunci când, de-a dreptul, i-a fost declarat „decesul”, conceptul de ideologie a continuat să exprime existenţa unui anumit tip de realitate. O realitate care, prin excelenţă, s-a bucurat, chiar dacă nu a fost şi recunoscută ca atare, de o directă conexiune cu politicul în plan ideatic şi cu politica în plan empiric.

Putem de asemenea observa, pe de altă parte, că astfel de atitudini au făcut din ideologie un concept marginal în câmpul cercetărilor teoretico-politice. Din punctul meu de vedere, marginalitatea ideologiei în contextul teoriei politice – o situaţie observabilă şi în prezent – devine inteligibilă prin decelarea a două principale strategii la care teoreticienii politici care au încurajat-o (fie inconştient, fie în mod deliberat) au făcut apel: pe de o parte, o restrângere conceptuală a ideologiei fie la aspecte ale vieţii politice care sunt considerate a fi insondabile, precum, spre exemplu, credinţele sau emoţiile, fie la acele „-isme” care, în mod convenţional, dau notă, în limbajul teoriei şi practicii politice, de anumite valori îmbrăţişate de grupurile sociale; pe de altă parte, o permanentă negativizare (dacă nu chiar peiorativizare) a conceptului, ajunsă până acolo încât ideologia a devenit un „acel ceva despre care nu trebuie să se vorbească”. Voi reveni asupra acestor două strategii, încercând să le detaliez resorturile intelectuale, în cele două secţiuni care urmează.

Deocamdată, aş nota că niciuna dintre acestea nu a putut atesta dispariţia ideologiei din realitatea politică a epocii noastre. În primul caz, limitarea semnificaţiei conceptului nu înseamnă inexistenţa posibilităţii ca acesta să exprime o realitate cu mult mai largă decât cea care îi este alocată; în cel de-al doilea, nici „jocul de limbaj” al rostirii negative, nici cel al nerostirii conceptului nu pot anula atributul existenţial al realităţii politice pe care ideologia o exprimă. Poate tocmai din acest motiv, încercările recente de recuperare a valenţelor politice şi epistemologice ale ideologiei subliniază că şi cercetarea acelui conţinut al său care a fost, îndeobşte, atribuit inconştientului sau neraţionalului ar putea oferi un „surplus de înţeles”, după cum şi acceptarea normalităţii ambiguităţii sale (sau a indeterminării sale conceptuale) ar putea deschide noi căi de exploatare metodologică în câmpul teoriei politice⁷. În acest sens, teoreticianul politic Michael Freeden, spre exemplu, propune valorificarea noţiunii de „concepte esenţial contestabile” pentru a permite recuperarea ideologiei dintr-o perspectivă care să servească statuării sale ca ingredient esenţial al politicului. Mai mult, autorul invocat vorbeşte despre „contestabilitatea eficientă”, pentru a arăta că ideologia deţine nu doar un extrem de important rol conceptual, situat in abstracto, ci şi un foarte important rol în planul explicării realităţii politice⁸. Normativ şi empiric, aşadar, conceptul de ideologie a deţinut mereu, de facto, o poziţie care abia acum tinde să devină recognoscibilă şi de jure. Chiar marginalizat fiind în câmpul de manifestare a demersurilor teoretico-politice sau pur şi simplu neidentificat (intenţionat sau nu), elementul ideologic a fost mereu prezent. Plecând de la această idee, ceea ce mă interesează în continuare este ca, urmărind principalele strategii pe care le consider responsabile de a fi făcut din ideologie un concept marginal al teoriei politice, să evidenţiez faptul că alternativele propuse de acestea nu sunt ele înseşi sustenabile, situându-se fie în incapacitatea de a surprinde conceptual realitatea politică efectivă, fie în postura de a crea o confuzie teoretică dificil de surmontat mai cu seamă acolo unde cercetările cu privire la politic nu au o tradiţie autentică.

Marginalizarea prin îngustare semantică

Aşa cum am anunţat deja, un prim caz de strategie care determină marginalizarea conceptuală a ideologiei este acela al îngustării semantice. Atât în plan epistemologic, cât şi în plan politic, ideologiei i-a fost asociată, începând de la Marx şi până la teoreticienii contemporani situaţi fie în siajul gândirii marxiste, fie pe poziţii opuse acesteia, o semnificaţie limitată. Epistemologic, sensul ideologiei a fost restrâns la ceea ce nu poate căpăta validitate prin apel la experienţă; din punct de vedere politic, semnificaţia sa a fost circumscrisă, de asemenea îngust, la tot ceea ce nu poate fi operaţionalizat prin apel la categoriile raţionalităţii, fiind atribuit, prin urmare, iraţionalului, în sensul în care o face, spre exemplu, teoria psihologică a politicului, atunci când vorbeşte despre „mase” sau „mulţimi”, despre „manipulare” sau despre „inconştientul colectiv”. Este, totuşi, ideologia mai mult decât atât? Din punctul meu de vedere, răspunsul este unul categoric afirmativ şi mizează pe o înţelegere care accentuează asupra valenţelor pozitive ale ideologiei⁹, acelea de integrare-identitate (în cuvintele lui Paul Ricoeur¹⁰), vizibile în planul realităţii politice şi inteligibile la nivel teoretico-politic atunci când vine vorba de grupuri sau chiar de comunităţi şi de modul în care acestea îşi reprezintă realitatea. Şi aceasta întrucât ideologia „(...) trebuie să lucreze deopotrivă practic şi teoretic şi să descopere anumite căi pentru a relaţiona aceste niveluri. Ea trebuie să se extindă de la un sistem elaborat de gândire înspre detaliile precise ale vieţii cotidiene (...)”¹¹. Tocmai din acest motiv, ideologia nu poate fi limitată exclusiv la o lume a abstracţiilor: în mod evident, ea operează şi în planul realităţii politice, având rolul de a ghida acţiunea, atitudinile şi comportamentele indivizilor membri ai unei comunităţi, în acord cu anumite convenţii împărtăşite¹²; la modul general, ideologia trasează stilul de funcţionalitate al unei societăţi, într-o manieră neimpusă, ci bazată, în termenii lui Richard Rorty, pe un „acord neforţat”¹³ (aşa cum ar putea fi interpretat, spre exemplu, parlamentarismul, în sensul unei convenţii ideologice acceptate în societatea internaţională¹⁴, chiar dacă există anumite diferenţieri contextuale) . Din acelaşi motiv, ideologia nu poate fi limitată exclusiv nici la tot ceea ce intră în sfera inconştientului, emoţiilor şi afectelor: deşi, în chip indubitabil, poate implica astfel de elemente, ea nu poate fi caracterizată doar în baza acestora, câtă vreme „(...) ne formează concepţia despre noi înşine ca persoane şi schiţează sensul modului corespunzător de a ne asocia şi trăi”¹⁵, presupunând, aşadar, prezenţa atributului fundamental al raţionalităţii.

Marginalizarea prin contaminare semantică

O altă strategie de marginalizare a ideologiei care poate fi întâlnită în cadrul teoriei politice este aceea care are ca fundament contaminarea semantică. Aceasta din urmă deţine ca principală sursă, în spaţiul consacrat al teoriei politice occidentale, concepţia negativă pe care Karl Marx a reuşti să o instituie ca marcă a unei veritabile tradiţii. Etichetată drept „denaturare a realităţii”, asociată interesului clasei dominante şi considerată a fi în permanenţă un instrument al instituirii relaţiilor de putere, conceptul de ideologie nu a putut „evada”, nici până în prezent, din acest context definiţional. Nici încercările neo-marxiste – între care se remarcă aceea de „neutralizare” aparţinând lui Karl Mannheim¹⁶ – nu au reuşit să înfrâneze apetitul teoreticienilor politici, fie aceştia şi non-marxişti sau antimarxişti, pentru atribuirea de caracteristici negative şi chiar peiorative ideologiei. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti teoreticieni, situarea conceptuală a ideologiei într-o lumină negativă a constituit, după cum subliniază Freeden, o reacţie la ravagiile pe care totalitarismul le-a produs în secolul al XX-lea; este vorba despre forme de manifestare „(...) care au creat în lumea occidentală o coaliţie din comoditate cu critica marxistă a ideologiei – o coaliţie dornică să asume o lume imună la ideologie şi care să transceandă distorsiunile nocive ale acesteia”¹⁷. Practic, fie atunci când se referă la cadrul general, normativ al ideologiei, fie când, orientându-se înspre palierul empiric, au în atenţie ideologiile particulare, denominate în termenii „-ismelor”, teoreticienii politici utilizează chiar definiţia marxistă a ideologiei. Iar aici se întâmplă ceea ce i s-a întâmplat şi marxismului însuşi: astfel de abordări sfârşesc ele înseşi prin a fi ideologice. Acest lucru este important de subliniat, câtă vreme asemenea demersuri teoretico-politice şi chiar analize situate în sfera de interes a ştiinţei politice pretind, de cele mai multe ori, a fi caracterizate de o iluzorie, altfel, „obiectivitate”. De altfel, marxismul însuşi şi-a revendicat statutul „ştiinţific”, „obiectiv”, prin contrapondere la ceea ce considera a fi „ideologie burgheză”. Cum spuneam, această modalitate de raportare la ideologie s-a replicat şi în cazul teoriei politice non-marxiste, dar şi în acela al gânditorilor politici ori politologilor poziţionaţi împotriva marxismului. În acest fel, conceptul de ideologie a trebuit să facă faţă unui alt fel de marginalizare, prin expunerea sa în „vitrina interzisă” a teoriei politice.

Situaţia menţionată aici este cu atât mai vizibilă în spaţiul românesc, unde autenticitatea unei tradiţii a teoretizării politice, fie aceasta normativă ori empirică, este încă incertă. Astfel, dincolo de faptul că au căzut în ceea ce poate purta numele de „capcana lui Marx”, atât cei mai mulţi dintre politologii români, cât şi intelectualii preocupaţi de istoria ideilor politice, comentatorii politici ori jurnaliştii preferă, de multe ori, să evite utilizarea conceptului de ideologie. Să luăm cele două aspecte pe rând. Mai întâi, ce înseamnă „capcana lui Marx”? Dacă avem în vedere, spre exemplu, tema anticomunismului, recurentă în România posttotalitară – în mod justificat, adaug, câtă vreme exerciţiul memoriei e pe deplin necesar – putem observa că ideologia comunismului, al cărei fondator este considerat, pe bună dreptate, Karl Marx, este definită, cu doza de negativitate cuvenită (dată fiind realitatea totalitară pe care aceasta a implicat-o) prin apel la chiar modul în care marxismul înţelege ideologia – ca o distorsionare a realităţii politice în beneficiul unei clase dominante sau al unui grup conducător (nomenklatura şi aparatul său represiv, în acest caz)¹⁸. În acest fel, chiar şi non-marxiştii anti-comunişti sunt contaminaţi de Marx, fără a deveni, prin aceasta, desigur, marxişti. Cât îi priveşte pe cei care discută fenomenul din afara teoriei ori ştiinţei politice (mai curând din perspectiva istoriei ideilor), aceştia par a nu problematiza nicio clipă relativ la semnificaţia pe care o acordă ideologiei, lăsându-se pradă, neintenţionat poate, aceleiaşi „capcane”¹⁹. Şi totuşi, în felul acesta, ideologia suportă o formă de marginalizare conceptuală, fiind utilizată exclusiv în sensul de a exprima negativul identificabil în realitatea socială. De ce avem de-a face, aici, cu o marginalitate a conceptului în discuţie? Pentru că, din punctul meu de vedere, ideologia este astfel văduvită de posibilitatea de a deveni lucrativă din perspectivă metodologică pentru teoria şi ştiinţa politică. Marginalizarea este însă dusă in extremis în cel de-al doilea caz, adică atunci când spiritele reflexive din spaţiul românesc evită de-a dreptul să utilizeze conceptul. Spre exemplu, într-una dintre cele mai onorabile demersuri editoriale din domeniul teoriei politice de pe parcursul celor două decenii postcomuniste, un astfel de refuz este vizibil încă din titlu²⁰. Este adevărat, coordonatorul volumului oferă o justificare pentru o asemenea abordare: „În limba română, termenul de «doctrine» este mai adesea preferat celui de «ideologii», căruia i se atribuie o conotaţie negativă datorită carierei pe care termenul făcut-o în cadrul «materialismului ştiinţific» şi al propagandei comuniste²¹”. Dar nici încercările mai recente nu fac vreo concesie în acest sens, preferând, în continuare, să utilizeze concepte precum cele de „doctrină”, „şcoală de gândire”, „filosofie politică”, „orientare politică”²² ş.a.m.d. în loc de cel, mult mai îndreptăţit din punct de vedere metodologic pentru teoria politică, de ideologie.

Revenind la ideea încărcăturii „totalitare”, desigur că există, mai cu seamă în posteritatea Originilor totalitarismului²³,o asocierea a ideologiei cu teroarea, asociere considerată a fi una dintre caracteristicile fundamentale ale totalitarismului, dar – după cum susţin anumiţi teoreticieni politici contemporani – această modalitate de definire „(...) nu oferă nicio fundamentare filosofică pentru restrângerea conceptului de ideologie la nazism şi stalinism. În ultimă instanţă, acest sens restrictiv datorează mai mult prejudecăţii liberale decât unei poziţii filosofice clar dezvoltate”²⁴. În mod evident, nazismul şi comunismul au fost ideologii particulare care au utilizat teroarea, devenind expresii de necontestat ale răului politic absolut. Dar utilizarea terorii nu reprezintă un atribut caracterial al ideologiei, nici în sensul epistemologic al conceptului (ca formă de cunoaştere socială proprie unei comunităţi sau unui grup), şi nici în sensul său politic (de integrare-identitate, în total acord cu normele etice universale). Apare deci, în opinia mea, o diferenţă necesară între ideologie şi propagandă, pe care însă nu este locul să o dezvolt aici. Ceea ce rămâne este, în opinia mea, situarea abordărilor teoretico-politice româneşti într-un cadru care, deşi este justificat prin raportare la trecutul totalitar, riscă să creeze fie o limitare a aplicabilităţii conceptului la anumite fenomene a căror interpretare ideologică ar putea aduce un plus de înţelegere, fie o stare de confuzie conceptuală.

În loc de concluzie: recuperarea ideologiei în teoria politică

Având în vedere cele redate mai sus, o nouă întrebare îşi câştigă, spre finalul excursului meu, justificarea: dat fiind statutul marginal pe care îl deţine, cum este posibilă recuperarea ideologiei în câmpul teoriei politice contemporane? În ce mă priveşte, mizez pe o reinventare a ideologiei, care are drept asumpţie de bază ideea că „un concept general al ideologiei nu oferă numai un cadru solid pentru o abordare critică, ci permite şi comparaţii între diferite tipuri de ideologii, transformările ideologiilor din sisteme de rezistenţă în sisteme de dominaţie (sau viceversa), precum şi un studiu mai coerent şi complet cu privire la înrădăcinarea ideologiilor în cunoaşterea socială, ca şi în structura socială”²⁵. În mod particular, am în vedere, aşadar, utilizarea acestui concept în sens metodologic. Într-un astfel de cadru, configurat de o posibilă teorie integrată a ideologiei²⁶, instrumentul de cercetare a realităţii sociale şi politice este dat de analiza ideologică. În mod evident, aceasta poate fi realizată fie dintr-o perspectivă generală, fie din aceea particulară a unor „-isme” consacrate (aşa cum sunt, spre exemplu, liberalismul, socialismul ori conservatorismul), dacă avem în vedere faptul că „(...) ideologiile sunt idei, dar ele nu sunt doar nişte idei deconectate pe care cineva ar putea să le aibă sau chiar le are; dimpotrivă, ele sunt idei care (în mod necesar sau, în orice caz, sistematic) există şi evoluează sub condiţii particulare. Ideologiile sunt sisteme de credinţe, dar ele au consecinţe practice. Ele au efecte practice şi sunt ele înseşi efecte ale anumitor practici sociale”²⁷. Pentru surprinderea acestei realităţi dinamice, atât pe palier normativ, cât şi pe palier empiric, teoria politică a ideologiei trebuie să se deschidă, interdisciplinar, spre domenii conexe precum epistemologia politică, sociologia politică, antropologia politică sau analiza discursivă, specifică ştiinţelor comunicării. Astfel, analiza antropologică poate releva influenţa pe care figurile imaginarului social – dintre care cele mai relevante sunt ideologia, mitul şi utopia – o au asupra realităţii socio-politice. Fiind suma elementelor discursiv-simbolice care aparţin unei comunităţi, imaginarul social articulează ideologic o realitate care permite integrarea indivizilor, asigurându-le un sens al identităţii şi, astfel, „securitatea ontologică”. Dintr-o perspectivă teoretico-politică, demersul analitic mizează pe rolul de figură „tare” a imaginarului social ce poate fi atribuit ideologiei şi, consecvent, ideologiilor particulare, adică acelea configurate la intersecţia dintre ideile, credinţele şi valorile împărtăşite de indivizi, de grupuri sociale ori de o societate dată în ansamblul său. Vehiculat ideologic la nivelul mentalului colectiv al oricărei societăţi, sistemul astfel configurat contribuie la constituirea unui context epistemic, identificabil socio-politic şi istoric în ceea ce înseamnă „practica de gândire” a unei epoci, cu ajutorul unei analize epistemologice. Aceasta poate evidenţia modul în care, graţie existenţei lor eminamente sociale – şi implicit relaţiilor inter-individuale şi inter-grupuri pe care le dezvoltă – membrii comunităţii constituie o bază comună de la care plecând îşi pot explica realitatea. Simultan, ei pot participa astfel la construcţia acestei realităţi, având un univers simbolic şi epistemic comun. Ceea ce rezultă este faptul că relaţia dintre ideologie şi societate este una de tip bi-univoc: ca figură centrală a imaginarului social, ideologia instituie un anumit tip de societate, şi, în concordanţă cu aceasta, un anumit tip de realitatea socio-politică, devenind, în acelaşi timp, un instrument de înţelegere a acestei realităţi; la rândul său însă, ideologia este influenţată de evoluţia socială pe care o motivează. Observaţia care se poate adăuga este că realitatea socială şi politică este un produs ideologic fundamentat pe acest context expistemic, care face posibilă inter-relaţionarea dintre credinţele subiective şi cele inter-subiective ale indivizilor. Din acest motiv, o perspectivă analitică socio-antropologică poate caracteriza maniera în care se realizează instituirea convenţiilor ideologice. În cercetarea modului în care aceste convenţii ideologice – care pot fi generale, dar pot fi şi particulare, în funcţie de o anumită comunitate, un anumit regim politic ori o anumită epocă socio-istorică – contribuie la înţelegerea înţelesului social, un sprijin important îl poate oferi analiza discursivă, specifică ştiinţelor comunicării. În fine, un alt aspect pe care modelul integrat al analizei ideologice trebuie să îl ia în considerare este cel legat de schimbarea socială. Aceasta este posibilă odată cu apariţia unor noi înţelesuri socio-politice la nivelul contextului epistemic, înţelesuri ce influenţează atât convenţiile deja instituite, eventual modificându-le sau destabilizându-le (în acord cu noile provocări cărora o comunitate trebuie să le răspundă), cât şi ideologia ca atare (sau, la nivel particular, ideologiile), în calitatea sa de factor constitutiv al realităţii politice. 

Bibliografie
ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, Bucureşti: Editura Humanitas, 2006.
BELL, Daniel, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2001.
EAGLETON, Terry, Ideology. An Introduction, London: Verso, 1991.
FREEDEN, Michael, „Political ideologies in substance and method: appraising a transformation,”, în Michael Freeden (ed.), Reassessing Political Ideologies. The Durability of Dissent, London: Routledge, 2001.
FREEDEN, Michael, „Editorial: Essential contestability and effective contestability,” în Journal of Political Ideologies 9 (2004).
FREEDEN, Michael, „Ideology and political theory”, în Michael Freeden (ed.), The Meaning of ideology. Cross-Disciplinary Perspectives, London: Routledge, 2007.
FUKUYAMA, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti: Editura Paideia, 1992.
ISPAS, Gabriel-Liviu, Parlamentarismul în societatea internaţională, Iaşi: Editura Institutul European, 2011.
JAEGGI, Rahel, „Rethinking ideology”, în Boudewijn de Bruin, Christopher F. Zurn (eds.), New Waves in Political Philosophy, Palgrave Macmillan, 2009.
LYOTARD, Jean-François, Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii, Bucureşti: Editura Babel, 1993.
MANNHEIM, Karl, Ideology and Utopia (London: Routledge and Kegan Paul, 1968.
MANNING, David, „Ideology and political reality,” în Noel O’Sullivan (ed.), The Structure of Modern Ideology, Aldershot: Edward Elgar Publishing Ltd., 1989.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina, Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti (Iaşi: Editura Polirom, 1998).
O‘SULLIVAN, Noel, „The politics of ideology,”, în Noel O’Sullivan (ed.), The Structure of Modern Ideology, Aldershot: Edward Elgar Publishing Ltd., 1989.
RICOEUR, Paul, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti: Editura Humanitas, 1996.
RORTY, Richard, Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice 1, Bucureşti: Editura Univers, 2000.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi: Editura Polirom, 1999.
STERPAN, Ionuţ; ALIGICĂ, Dragoş Paul, Dreapta intelectuală. Teorii şi şcoli de gândire ale dreptei contemporane occidentale, Bucureşti: Editura Humanitas, 2011.
ŞANDRU, Daniel, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Iaşi: Editura Institutul European, 2009, 2010.
ŞANDRU, Daniel, „The ideological foundations of social knowledge”, în Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology 1 (2010).
TISMĂNEANU, Vladimir, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Iaşi: Editura Polirom, 1999.
TISMĂNEANU, Vladimir, Scopul şi mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie şi mit, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2004.
ŞIULEA, Ciprian, Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România, Bucureşti: Editura Compania, 2003.
VAN DIJK, Teun A., Ideology. A Multidisciplinary Approach, London: Sage Publications, 1998.

DANIEL ȘANDRU – bursier postdoctoral al Academiei Române, Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi redactor al revistei „Sfera Politicii”. A publicat lucrările Concepte şi modele în ştiinţa politică (2001, coautor), Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică (2009, 2010) şi Teorie politică şi ideologie (2011). Are în pregătire volumul Modele ale ideologiei. O reinterpretare teoretico-politică. Laureat al Premiului Lumea de Mâine, acordat în 2011 unui tânăr cercetător în domeniul Ştiinţelor Politice de către revista „Sfera Politicii”.

 sus