|
Recenzie
O confesiune de credință
Vasile Ionescu, Istoria care trece, cuvântul
rămâne... Mărturiile ultimului director al
SOCIETĂŢII ROMÂNE DE RADIODIFUZIUNE DIN PERIOADA
PRECOMUNISTĂ
Ediţie îngrijită de Adrian Cioroianu (Studiu
Introductiv, Partea I, Anexele 1,2) și Liliana
Mușeţeanu (partea a II-a şi a III-a, Anexele 3-5,
Note finale, Cronologie, Bibliografie), București,
Editura CASA RADIO, 2008, pp.256.
În anul 2008, editura CASA RADIO a publicat o lucrare cu caracter memorialistic care îl are ca protagonist pe Vasile Ionescu. Dar cine este Vasile Ionescu şi de ce o editură precum CASA RADIO a publicat memoriile acestuia?
Înainte de a parcurge primele pagini ale lucrării am dorit să aflu cine sunt cei care au îngrijit această lucrare. Primul dintre aceştia este Adrian Cioroianu iar coautoarea este Liliana Muşeţeanu.
Adrian Cioroianu este un istoric aflat la vârsta maturităţii intelectuale care s-a specializat în studierea comunismului. Profesor la facultatea de istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti „păstoreşte”, de mai mulţi ani, în cadrul specializării de Istorie contemporană un curs care priveşte analiza regimului comunist românesc.
Doamna Liliana Muşeţeanu este coordonatoarea arhivei media din Radiodifuziunea română intitulată „Arhivă scrisă“. Aceasta este cea mai extinsă şi valoroasă arhivă media din România.
Aceşti cercetători şi-au propus să aducă la lumina tiparului o mărturie deosebit de importantă, a lui Vasile Ionescu, nimeni altul decât fostul director general al Radioului, care a îndeplinit această funcţie în perioadele 14 august 1940 - 6 octombrie 1940 şi 22 ianuarie 1941 - 19 iunie 1945.
Miza istorică a memoriilor lui Vasile Ionescu este dată de posibilitatea de a înţelege semnificatul anumitor momente istorice prin ochii protagoniştilor.
Cartea este structurată în două părţi:
În prima parte, avem mărturii din perioada interbelică. Prin prisma amintirilor sale putem afla informaţii despre asasinarea primului ministru Armand Călinescu, a modului în care echipa morţii a fost arestată chiar în sediul Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), cu sprijinul efectiv al lui Ionescu care la acea dată îndeplinea funcţia de director adjunct, şi a executării membrilor acesteia. Ulterior, după ce a fost promovat în funcţia de director general al SRR va fi martor direct al episodului memorabil al abdicării regelui Carol al II-lea şi depunerii puterii executive în mâinile generalului Antonescu, pe 6 septembrie 1940 (p.7). Alte evenimente relatate de autor sunt acelea a rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi a loviturii de stat din 23 august 1944. Ionescu, în calitate de director al SRR a fost una dintre puţinele persoane care au fost informate de întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi arestarea mareşalului a deschis perioada prigonirii sale. Acuzat fiind de „favorizarea legionarilor”, de „relaţii privilegiate cu Mihai Antonescu” ca şi de multe alte „crime” a fost destituit începând cu data de 19 iunie 1945 fiind înlocuit cu Matei Socor.
Odată cu destituirea din funcţia de director general al SRR începe ce-a de-a doua parte a memoriilor fiind evocate avatarurile din puşcăriile comuniste.
Prima arestare a lui Ionescu a avut loc pe 11 martie 1945. După o scurtă perioadă petrecută la arestul din strada Uranus a fost transferat, împreună cu alţi deţinuţi în lagărul de la Caracal. Astfel, a fost inaugurată o perioadă de 13 ani petrecuţi în închisori. Relatările lui Vasile Ionescu sunt deosebit de preţioase pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu cei pe care regimul a considerat că este necesar să-i elimine din viaţa socială. Încă din lagărul de la Caracal, regimul comunist a început procesul de „reeducare” prin încercarea de a-i „converti” pe deţinuţi. Experienţa din acest lagăr a durat pînă la 4 decembrie 1945 când a fost eliberat. Eliberarea s-a datorat închiderii acestui lagăr. Reîntoarcerea acasă nu a însemnat şi reîntoarcerea la normalitate deoarece imediat după arestarea sa, familia a fost evacuată din casă, aceasta fiind acordată unei brigade de securitate şi ulterior transformată în casă conspirativă.
A doua perioadă după gratii a început cu 30 septembrie 1949. Imediat a fost întemniţat la Malmaison, care la acea dată era închisoarea serviciului secret. După 30 de zile de anchetă a fost transferat al închisoarea securităţii din Calea Rahovei unde a fost supus la „procedura de mână forte” (p.203). Ulterior a fost transferat la Fortul nr.13 Jilava. Vasile Ionescu narează pe parcursul memoriilor condiţiile inumane de viaţă la care erau supuşi deţinuţii dar şi prezentarea torţionarilor. Faimosul satrap Maromet care i-a terorizat pe deţinuţii de la Jilava, era exemplul clasic al bestialităţii. Acesta era secondat de lt. Vişinescu, lt. Manta, maiorul Stănescu, maiorul Kis şi de mulţi alţii. Pe parcursul a patru capitole (13, 14, 15, 16) martorul acestor evenimente, eroul acestor memorii, relatează pe larg şi cu amănunte de multe ori macabre anii petrecuţi la Fortul 13 Jilava. Un alt capitol important este reprezentat de episodul încarcerării la Canalul Cernavodă-Marea Neagră ( Poarta Albă-Peninsula). Pe parcursul paginilor sunt prezentate metodele de reeducare la care erau supuşi deţinuţii, care se soldau cu moartea celor mai slabi, prin înfometare, bătăi sau sinucideri. Concluzia acestui capitol este relevantă: „Câtă demenţă, incompetenţă criminală şi barbarie deliberată!...”.
Ieşirea din detenţie, la 23 iunie 1955, nu a însemnat şi eliberarea de coşmarul puşcăriilor. A fost arestat, din nou, în primăvara anului 1960 şi a fost încarcerat la Gherla până la 23 iunie 1964 când au fost acordate graţieri colective pentru toţi condamnaţii politici. În această puşcărie a avut ocazia de aşi revedea fratele, generalul Titi Ionescu, după mulţi ani, cu ocazia vizionării unui film cu caracter reeducator, prezentat de Ministerul de Interne.
Pe parcursul acestor memorii răzbate destinul unui om care a avut ghinionul să fie un profesionist şi un om cu convingeri proprii care l-au făcut indezirabil pentru un regim totalitar aşa cum a fost regimul comunist. Din memoriile acestuia pot fi reconstituite momente importante din istoria contemporană a României. Însă ceea ce este mai important este că Vasile Ionescu, un om cu un destin frânt de un regim „de democraţie populară” care îşi propunea „binele omului pentru om” a putut să rămână în istorie şi să-şi i-a revanşa în faţa barbariei şi urii pentru individ prin publicarea memoriilor sale. De ce? Pentru că a demascat un „imperiu al răului”. Din aceste motive recomand cu tărie parcurgerea memoriilor lui Vasile Ionescu, Istoria care trece, cuvântul rămâne... Mărturiile ultimului director al SOCIETĂŢII ROMÂNE DE RADIODIFUZIUNE DIN PERIOADA PRECOMUNISTĂ.
Ioana Cristea Drăgulin
[Hyperion University]
IOANA CRISTEA DRĂGULIN – Licenţă, facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, masterat facultatea de Istorie-Geografie, Universitatea Hyperion din Bucureşti.
sus
|
