Alegeri

Reforma alegerilor europene pentru 2014.
Provocarea listelor transnaționale

CORINA TURȘIE
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Motto: „Prezenţa scăzută la alegerile care ne-au adus pe toţi aici dovedește cât de urgentă este această problemă. O Europă fără cetăţeni este de neconceput. (…) Instituţiile Comunităţii au produs sfeclă de zahăr, unt, brânză, vinuri, viţei și chiar porci europeni. Nu au produs însă europeni.“
(Louise Weiss, decana de vârstă a primului Parlament European ales direct, 17 iulie 1979)

Abstract:
Even though the European elections were meant to boost European integration, this objective was hardly achieved, as they were commonly labelled „second order elections”. After summarizing the causes and consequences of this general agreed perception, my paper presents an institutional attempt, coming from the European Parliament, to reform its elections. I consider that this initiative is anchored in a dichotomic new theoretical approach – the Europeanization of European elections. Its aim is to reform the European elections from a supranational perspective, through the introduction of transnational party lists, starting with 2014. This challenging initiative was approved by the Constitutional Affairs Committee of the European Parliament and, waiting for the plenary vote, it already has big supporters, as well as critics.

Keywords: European Parliament; Second order elections; Reform; Europeanization; Transnational party lists

1. Introducere – alegerile europene ca obiect de studiu¹

Începând cu introducerea alegerilor europene, în 1979, interesul cercetătorilor s-a centrat pe acest nou tip de scrutin pentru o instituţie supranaţională europeană, punând în discuţie problematici precum consecinţele trecerii la alegeri directe, reprezentativitatea europarlamentarilor pentru votanţii proprii sau posibilitatea emergenţei unei clase politice europene.

Cu toate că alegerile directe au fost introduse cu scopul creării unor partide politice pan-europene şi al oferirii posibilităţii cetăţenilor europeni de a fi reprezentaţi, acest lucru pare a nu se fi întâmplat. În mod surprinzător, încă de la primele alegeri europene directe, acestora li s-a pus eticheta de „alegeri de ordinul doi”². Ce presupune această etichetă? Pe de altă parte, există o linie de dezbatere nouă, ce argumentează asupra europenizării treptate a alegerilor europene. Va reuşi Parlamentul European să-şi organizeze altfel alegerile, încât să depăşească acest statut secundar?

2. Second order elections – o tipologie a cauzelor

Analizând literatura de specialitate, am identificat două cauze principale pentru care alegerile europene au fost catalogate drept alegeri de ordinul doi: o cauză ce ţine de formă – modul de organizare a campaniilor electorale, încă din 1979 şi o altă cauză, de fond – miza alegerilor europene.

În ceea ce priveşte forma, s-a argumentat că alegerile europene „au fost desfăşurate în primul rând la nivel naţional, au fost organizate şi conduse de partide naţionale„³. De altfel, partidele naţionale sunt cele care alcătuiesc lista candidaţilor, formulează programele electorale şi finanţează campaniile electorale.

În ceea ce priveşte conţinutul, s-a subliniat faptul că „miza acestor alegeri este nesemnificativă, mai degrabă naţională decât europeană.„⁴ Nu există o miză europeană pentru că, spre deosebire de alegerile naţionale, unde majoritatea parlamentară formează guvernul, la nivel european nu există o asemenea dinamică. Voi trata pe rând cele două cauze.

2.1 Cauze ce ţin de formă...
Principalele critici aduse modului de organizare al alegerilor europene se referă la absenţa unor reguli electorale uniforme, a unui veritabil sistem de partide european şi a unei campanii electorale europene⁵. În centrul concepţiei lui Reif şi Schmitt despre alegerile europene, drept alegeri de ordinul doi, stă convingerea că acestea au o mai mică importanţă decât alegerile naţionale. Conform acestei viziuni, alegerile pentru Parlamentul European „se derulează în umbra alegerilor (de ordinul întâi) pentru guvernările naţionale”⁶.

Crearea unor „proceduri electorale uniforme” este un deziderat introdus încă din 1952, odată cu Tratatul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), art.21.3, însă nepus în practică nici până în prezent. Ca urmare a Deciziei Consiliului din 2002⁷ toate statele membre au fost obligate să utilizeze pentru alegerile europene un sistem bazat pe reprezentarea proporţională, „decizie logică pentru un parlament multinaţional cu ţări de diferite mărimi”⁸. Totuşi, statelor le-a fost lăsată libertatea de a alege propriile reguli⁹ legate de : mărimea circumscripţiei electorale, metoda de repartiţie a mandatelor, nivelul pragului electoral, condiţiile impuse votanţilor şi candidaţilor, ziua alegerii.

În majoritatea alegerilor europene, întregul teritoriu al statului constituie o circumscripţie unică, existând însă şi state care au creat circumscripţii regionale. Cetăţenii Uniunii care locuiesc în alt stat membru decât cel al căror naţionali sunt, au dreptul de a vota în statul unde au rezidenţa, la fel ca naţionalii statului respectiv¹⁰. Deosebirile intervin în definirea diferită a conceptului de „rezidenţă”, unele state solicitând domiciliul sau rezidenţa în statul unde se votează (cazul României) iar altele, înscrierea în registrul populaţiei (Belgia şi Cehia). Situaţia este diversă şi în ceea ce priveşte dreptul de vot al cetăţenilor non-rezidenţi în ţara de origine. Cele mai permisive state sunt Austria, Olanda, Spania, Finlanda, Franţa sau Suedia care permit votul acestora în orice ţară ar locui, în timp ce Belgia, Danemarca, Grecia, Italia sau Portugalia permit votul doar cetăţenilor non-rezidenţi care trăiesc pe teritoriul unui alt stat UE, iar Germania sau Marea Britanie condiţionează dreptul de vot de nedepăşirea unei perioade maximale de timp de rezidenţă în afara ţării de origine (25, respectiv 15 ani). Dreptul de vot este obţinut cvsi-unanim la 18 ani (cu excepţia Austriei, la 16 ani), în timp ce vârsta minimă a candidaţilor variază între 18 şi 25 de ani, în funcţie de vârsta necesară candidaturii în alegerile naţionale (23, în cazul României). Nominalizarea candidaţilor se face, preponderent, doar de către partidele politice, adăugându-se condiţii suplimentare ce presupun semnături de susţinere sau depozite bancare. În ceea ce priveşte opţiunea votanţilor asupra listei de candidaţi, sunt utilizate două tipuri de sisteme: vot pe lisă închisă sau votul preferenţial, iar metoda utilizată pentru alocarea mandatelor diferă, cea mai utilizată fiind metoda d’Hondt.

Tabel 1. Reguli electorale pentru alegerile europene în UE (27)

Sintetizând, 20 de state utilizează o circumscripţie naţională unică, celelalte utilizând circumscripţii regionale medii (precum Italia, Polonia, Franţa sau Regatul Unit) sau mici (Olanda, Belgia, Irlanda). De asemenea, 15 state utilizează votul preferenţial, celelalte 12 utilizând votul de listă închisă. Am evidenţiat aceste date întrucât mărimea circumscripţiei şi structura votului au un efect semnificativ asupra modului în care candidaţii pentru Parlamentul European îşi organizează campania¹¹. Circumscripţia mică şi votul uninominal afectează relaţia între candidat şi votant, forţându-l pe primul să îşi organizeze campania mai aproape de cetăţeni şi oferind posibilitatea cetăţenilor să recompenseze prestaţiile bune din Parlament.

Hix şi Hagemann au arătat că mixajul „vot deschis-circumscripţie mică” ar reprezenta probabil cel mai bun model pentru Parlamentul European, în termeni de informare a cetăţenilor asupra alegerilor şi prezenţă la vot.¹² Conform acestei argumentaţii putem identifica în tabelul anterior modele de best practice în organizarea alegerilor europene: Belgia, Italia, Irlanda şi Olanda.

2.2 Cauze de fond…
Cauzele profunde ale etichetării second order elections se referă la absenţa mizei unei guvernanţe europene. Analiştii fenomenului au arătat că, „întrucât alegerile pentru Parlamentul European nu duc la formarea unui guvern, acestea sunt mult mai puţin importante pentru votanţi, pentru mass-media şi pentru politicienii naţionali decât alegerile pentru parlamentul naţional”¹³. Există un consens asupra faptului că „alegerile pentru Parlamentul European nu determină forma executivului UE”¹⁴ Se poate spune că legislativul şi executivul comunitar nu sunt conectate decât ca succesiune temporală: alegerea din cinci în cinci ani a unui nou Parlament European este urmată de formarea unei noi Comisii Europene, însă componenţa executivului nu este legată de majoritatea parlamentară, cum este cazul alegerilor naţionale. Tratatul de la Lisabona încearcă să politizeze în premieră acest proces, modificând modalitatea de alegere a Preşedintelui Comisiei: nominalizarea acestuia de către Consiliu trebuie să „ţină cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European”¹⁵, iar acest candidat trebuind să fie ales de PE cu majoritatea calificată a membrilor săi¹⁶.

3. Second order elections – consecinţe

Dincolo de cauzele aplicării etichetei second order elections, sunt extrem de importante consecinţelor acestuia. Au fost identificate trei tipuri de evoluţii: prezenţa la vot este mai mică decât în cazul alegerilor naţionale, partidele mai mici performează mai bine iar partidele aflate la guvernare sunt sancţionate¹⁷.

Alegerea directă a Parlamentului European nu a reuşit să şteargă percepţia deficitului de legitimitate a deputaţilor europeni, iar acest lucru este dovedit de scăderea constantă a participării electorale, în ciuda creşterii puterii Parlamentului European.¹⁸ Alegerile europene au suscitat întotdeauna puţin interes, rata de participare la acestea fiind în scădere constantă din 1979.

Figura 1. Rata participării la vot în alegerile europene (in %)¹⁹

Lipsite de miză, alegerile europene sunt lipsite de un element fundamental al campaniei electorale: atenţia mass-media. Cercetările de marketing arată rolul important al mass-media în informarea şi mobilizarea electoratului; în cazul alegerilor naţionale „cetăţenii devin mai luminaţi în timpul campaniilor electorale datorită intensităţii acoperirii media în această perioadă şi pentru că indivizii sunt motivaţi să caute informaţie politică în timpul campaniilor. Totuşi, deşi doar o parte din votanţi citeşte manifestele electorale ale partidelor, ne putem aştepta ca cetăţenii să fie atenţi în mod special la acoperirea media a acestor manifeste.”²⁰ În cazul alegerilor europene, mass-media nu are acest rol mobilizator datorită marelui deserviciu pe care absenţa mizei îl face alegerilor europene: catalogarea drept un non-issue²¹. Faptul că alegerile europene nu sunt un subiect de presă şi prin urmare, „lipsa de interes pentru mass-media (newsworthiness) este asociată lipsei unei valori esenţiale pe care ştirile trebuie să o conţină: conflictul”²².

Rata redusă de participare la alegerile europene, indiferenţa cetăţenilor, a fost legată în studiile de specialitate şi de distanţa percepută între cetăţeni şi deputaţii europeni, aceştia nefăcând parte din jocul politic tradiţional²³. Cetăţenii nu au posibilitatea efectivă de control asupra activităţii deputaţilor, iar rolul preponderent al partidelor politice naţionale în alcătuirea listelor de candidaţi de la centru nu ajută în acest sens. Alegerile europene „nu reprezintă ocazia pentru ca cetăţenii să se pronunţe asupra unui program de guvernare, cu atât mai puţin nu reprezintă ocazia unui vot retrospectiv asupra performanţelor individuale sau colective ale deputaţilor la final de mandat.” ²⁴

Lipsa mizei este întărită şi de faptul că partidele aflate la guvernare, în măsura în care sunt în general, favorabile integrării europene, nici nu sunt interesate să facă din alegerile europene o miză politică importantă, tocmai pentru că studiile au arătat că partidele de guvernare pierd mai multe procente la alegerile europene decât cele de opoziţie²⁵. Din această perspectivă „partidele naţionale şi mass-media naţionale văd alegerile europene drept referendum-uri interimare asupra performanţei partidelor şi guvernelor naţionale”²⁶, sau aceste alegeri sunt utilizate drept „competiţii la jumătate de mandat pentru ca partidele naţionale să câştige guvernarea”²⁷ şi funcţionează după logica votului de sancţiune pentru guvernele în funcţie. Singurele partidele care au totuşi câteva procente de câştigat, conform studiului lui Hix citat anterior, sunt cele mici sau extremiste.

Modelul alegerilor de ordinul doi şi-a găsit totuşi contestatari²⁸, care susţin existenţa unui proces de autonomizare a alegerilor europene, clivajul european (pro sau contra) tinzând să fie mult mai structurat şi mai evident în cadrul alegerilor europene decât clivajul ideologic clasic stânga-dreapta care structurează electoratul în cadrul alegerilor naţionale. Parte a acestui proces de autonomizare a alegerilor europene există în prezent o nouă linie de dezbatere, ce problematizează asupra europenizării acestora, despre care voi vorbi în continuare.

4. Europenizarea alegerilor europene – provocarea listelor transnaţionale

Cea mai interesantă perspectivă de studiu şi probabil cea mai provocatoare pentru cercetătorii dedicaţi alegerilor europene, este, în opinia mea, cea dedicată identificării posibilităţii de a creşte reprezentativitatea democratică a aleşilor prin modificarea regulilor electorale la nivel european. Cu alte cuvinte, asupra posibilităţii de a reface legătura electorală între cetăţeni şi eurodeputaţi, în particular, respectiv, legătura cu politicile europene şi Uniunea Europeană, în general.

În ultimii ani, cercetătorii au dat exemple de best practice legate de alegerile europene şi de modalităţi de depăşire a statutului de alegeri de ordinul doi. Am văzut deja argumentaţia lui Hix şi Hagemann susţinând micşorarea circumscripţiilor electorale şi utilizarea votului preferenţial. Deşi viziunea alegerilor pentru PE drept second order elections este dominantă, literatura dedicată europenizării acestora a început timid să prindă contur. Isabelle Hertner enumera, într-un studiu recent, cinci condiţii ale europenizării alegerilor europene: o mai bună finanţare a campaniei de către partidele europene, nu de către partidele naţionale individual; centrarea campaniei pe subiecte europene; un program electoral european comun pentru partidele naţionale aparţinând aceluiaşi partid european; o campanie electorală integrată partid european-partide naţionale membre; un candidat comun pentru Preşedenţia Comisiei propus de fiecare partid european²⁹. În aceeaşi linie de gândire, Simon Hix arăta faptul că trebuie creat un spaţiu de dezbatere pan-european, drept pentru care propunea, printre altele, alegerea Preşedintelui Comisiei Europene de către cetăţeni, printr-o campanie pan-europeană, dusă de partidele europene în paralel cu campania pentru alegerile parlamentare³⁰.

Dincolo de aceste scenarii ale teoreticienilor, există în prezent o iniţiativă ambiţioasă de reformare a alegerilor europene, pe care o încadrez în această viziune a europenizării, aflată pe traseul legislativ în Parlamentul European. Eurodeputatul britanic Andrew Duff a depus în 2007 în Comisia de Afaceri Constituţionale (AFCO), o iniţiativă individuală reprezentând proiectul unei Rezoluţii pentru modificarea regulilor alegerilor europene. Iniţiativa nu s-a concretizat în legislatura europeană anterioară, rămânând spre dezbatere în legislatura prezentă. Membrii AFCO au ajuns la un consens, aprobând proiectul pe 19 aprilie 2011, urmând a intra în plen.

Raportul votat de AFCO³¹ cuprinde două inovaţii majore legate de alegerile europene:
1. Toate statele cu o populaţie mai mare de 20 de milioane de locuitori trebuie să se împartă în circumscripţii electorale regionale. Din aceste circumscripţii se vor alege maxim 751 de membri ai PE (MEP), după regulile electorale ale alegerile europene deja utilizate de fiecare stat.
2. Pe lângă numărul maxim de 751 MEP, se vor alege 25 de deputaţi dintr-o singură circumscripţie formată din întreg teritoriul UE. Numărul maxim al MEP va creşte deci, la 776.

Cu alte cuvinte, electorii vor avea două voturi: unul pentru alegerile desfăşurate pe lista naţională (sau regională) iar cel de al doilea pentru lista transnaţională europeană. Sistemul de vot în cazul circumscripţiei pan-europene presupune următoarele: candidaţii de pe listele transnaţionale să provină din cel puţin 1/3 din statele membre; listele vor putea fi propuse doar de partidele europene; respectarea echilibrului de gen; vot preferenţial pe liste semi-deschise (permite alegătorului să aleagă să voteze fie pentru lista unui partid, fie pentru un candidat individual); mandatele alocate după metoda Saint-Laguë (argumentând că este mai proporţională decât metoda d’Hondt); nu va exista prag electoral; se va crea o Autoritate Electorală a UE care să managerieze alegerile pe listele transnaţionale. În plus, se prevede că data alegerilor europene va fi devansată în luna mai (pentru a evita concediile de vară din statele nordice), se va generaliza vârsta minimă de vot la 16 ani, iar de candidatură la 18, iar cele 751 de locuri de pe liste naţionale/regionale vor fi redistribuite, dacă se justifică în mod obiectiv prin cifrele autorizate de Eurostat, înainte de fiecare perioadă de alegeri.

Introducerea circumscripţiilor regionale în statele mari reprezintă un aspect pozitiv în sensul apropierii alegătorilor de aleşi, însă reprezintă doar jumătate din reţeta de best practice a lui Hix şi Hagemann, lipsind generalizarea votului preferenţial. Noutatea însă este reprezentată, în mod evident, de introducerea listelor transnaţionale. Analizând dezbaterile din cadrul PE din perioada aprilie-iulie 2011 pe acest subiect, am constatat coalizarea în Parlament a trei grupuri : „susţinători”, „adversari” şi „moderaţi” şi am sintetizat argumentele acestora.

Tabăra „susţinătorilor” sprijină proiectul agreând atât forma, dar mai ales, fondul acestuia, considerând că iniţiativa lui Duff reprezintă o primă reformă coerentă şi progresistă a regulilor electorale de la introducerea acestora, în 1976, iar listele transnaţionale ar reprezenta un experiment de democraţie transnaţională, care ar trebui susţinut de toţi cei care doresc crearea unui spaţiu public european şi a unui veritabil sistem european de partide drept creuzet al formării unei conştiinţe politice europene. S-a argumentat, de asemenea, că aceste liste ar da campaniei un caracter cu adevărat european, creând în timp, noi lideri europeni supranaţionali³². Tabăra „adversarilor” respinge atât forma cât şi fondul proiectului, apelând la patru argumente majore: în primul rând, listele transnaţionale ar crea două clase de MEP – un gen de „super euro-star”, respectiv MEP obişnuiţi, unde toţi MEP ar trebui să fie egali; în al doilea rând este invocată treaty fatigue (fragilitatea Tratatului), sau institutional fatigue (fragilitatea instituţională) –UE de abia a reuşit să se reaşeze după ultima reforma instituţională care a debutat cu Tratatul Constituţional şi s-a încheiat cu Tratatul de la Lisabona, deci nu ar fi cazul reluării unui proces de modificare, chiar dacă minoră, a Tratatului; în al treilea rând, este invocată opoziţia partidelor politice naţionale, care nu ar agrea diminuarea rolului lor în alcătuirea listelor electorale în defavoarea partidelor europene; în al patrulea rând, este invocat timingul sau momentul nepotrivit – criza economică, climatul de austeritate şi neîncredere în guvernanţi nu ar recomanda cheltuirea suplimentară de bani pentru cei 25 de extra-MEP, în plus, un eventual eşec al ratificării modificării Tratatului ar avea consecinţe negative semnificative. Grupul „moderaţilor” acceptă fondul proiectului, dar consideră că forma este perfectibilă. Aceştia admit necesitatea listelor transnaţionale recunoscând faptul că acestea ar aduce vizibilitate partidelor europene, însă fac apel la multă precauţie în creionarea sistemului de vot, considerând că cetăţenii vor judeca oportunitatea listelor transnaţionale după criteriul tipului de scrutin utilizat: liste închise sau vot preferenţial. Aceştia atrag atenţia asupra unui paradox: soluţia cea mai democratică nu este întotdeauna cea mai potrivită pentru UE, argumentând că, deşi listele închise, gestionate de partidele europene, ar avea avantajul imunităţii la naţionalisme, ar fi însă greu de „vândut” oamenilor, în timp ce listele deschise ar avantaja în mod incorect statele mai populate în a-şi susţine co-naţionalii prezenţi pe acestea.

Ce este interesant de remarcat este faptul că nu există o coagulare a „susţinătorilor” sau „criticilor” care să respecte graniţele unui grup politic, dimpotrivă, opiniile sunt destul de împărţite. Tocmai această lipsă de consens la nivelul celor trei mari grupuri politice: ALDE (grupul Raportorului), PPE, respectiv S&D, l-a determinat pe Andrew Duff să propună în plenul PE din 7 iulie 2011, returnarea Raportului spre noi dezbateri în AFCO şi amânarea votului în plen. Negocierea precaută a unei majorităţi parlamentare clare este extrem de necesară în condiţiile în care proiectul legislativ trebuie aprobat şi de Consiliu, deci implicit negociat şi cu acesta, iar o poziţie fermă a PE, susţinută de o majoritate parlamentară, ar reprezenta o condiţie a reuşitei întregului proiect de reformă a alegerilor europene.

5. Concluzii: vor fi reformate alegerile europene la timp pentru 2014?

Reforma discutată în prezent în Parlamentul European se doreşte a fi finalizată la timp, pentru a fi aplicată începând cu alegerile europene din 2014. Acest lucru reprezintă, cu siguranţă, o provocare. Întrucât introducerea celor 25 de MEP adiţionali reprezintă o modificare a art. 14(2) al Tratatului privind Uniunea Europeană (Lisabona), pentru ca aceste modificări să intre în vigoare este necesară o revizuire a Tratatului. Aceasta presupune convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale, acordul unanim al statelor UE, urmat de ratificarea naţională a Tratatului în fiecare stat membru. Pentru celelalte modificări ale procedurii electorale europene este necesar votul unanim în Consiliu, pe baza unei propunei şi cu avizul PE, dat prin votul majorităţii absolute a membrilor săi, urmat de aprobarea de către parlamentele naţionale. Aş putea previziona că obţinerea acordului unanim al statelor asupra chestiunii revizuirii din 5 în 5 ani a locurilor în PE va reprezenta cu siguranţă unul dintre subiectele greu de negociat. Până atunci, situaţia la zi este următoarea: Raportul votat de AFCO în aprilie 2011 a fost întors de Raportor în luna iulie în Comisie pentru noi dezbateri, care să medieze un text de compromis, ce urmează a fi introdus pentru vot în plenul PE, în toamna lui 2011.

Introducerea listelor transnaţionale reprezintă cu siguranţă un scenariu progresist în direcţia europenizării alegerilor europene, însă unul cu bătaie lungă. Evident, schimbarea sistemului electoral nu reprezintă o soluţie unică sau exhaustivă la provocările cu care se confruntă Parlamentul European. Dacă sentimentul unei reprezentări reale a electoratului va depinde de forma pe care o va avea proiectul final de reformă, fondul proiectului este următorul: listele transnaţionale ar introduce competiţia la nivel european şi ar reprezenta un prim semn al creării efective a unei elite politice europene, în sensul unei clase politice de tip nou, „politicieni supranaţionali angajaţi pe scena supranaţională, pe baza unor logici de recrutare şi traiectorii de carieră noi şi specifice”³³, o clasă politică capabilă să joace la nivel european „rolul de manager de sens”³⁴. Dar, evident, supranaţionalismul, chiar dacă promovează scopuri democratice, aşa cum susţine proiectul în cauză, nu este idealul tuturor celor cu putere de decizie în instituţiile UE, de aici şi provocarea reformării alegerilor europene.

BIBLIOGRAFIE
ADAMS, James, EYROW, Lawrence, SOMER-Topcu, Zeynep, „Is Anybody Listening? Evidence That Voters Do Not Respond to European Parties’ Policy Statements During Elections”, American Journal of Political Science, vol. 55, nr. 2 (2011).
BLONDEL, Jean, SiNNOTT, Richard, SVENSSON, Palle, People and parliament in the European Union. Participation, democracy and legitimacy, Oxford, Oxford University Press, 1998.
COSTA, Olivier, „Quelles lecons tirer du manque d’harmonisation des modes de scrutin aux elections europeennes?”, în DELWIT, Pascal, DE WAELE, Jean-Michel (coord.), Le monde de scrutin fait-il l’election?, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2000.
DECIZIA Consiliului 2002/772/EC, Euratom, din 25 iulie 2002 si 23 Septembrie 2002, amendând Actul privind alegerea reprezentanţilor din parlamentul European prin vot direct universal, anexat Deciziei 76/787/ECSC, EEC, Euratom.
DE VREESE, Claes, „Election coverage – New directions for public broad-castings: The Netherlands and beyond”, European Journal of Communication, vol.16, nr.2 ( 2001).
DE VREESE, Claes, „Second-rate Electoral Campaign? An analysis of Campaign Styles in European Parliamentary Elections”, Journal of Political Marketing, nr.8 ( 2009),.
FARRELL, David, SCULLY, Roger, Representing Europe’s Citizens: Electoral Institutions and the Failure of Parliamentary Representation, Oxford: Oxford University Press, 2007.
FRANKLIN, Mark, HOBOLT, Sara, „The legacy of lethargy: How elections to the European Parliament depress turnout”, Electoral Studies, nr. 30 (2011).
FROGNIER, André-Paul, „Identité et participation électorale : pour une approche européenne des élections européennes”, în GRUNBERG, Gerard, PERRINEAU, Pascal, YAMAL, Colette (coord.) Le vote de quinze. Les élections européennes du 13 juin 1999, Paris , Presses de Sciences Po, 2000.
HERTNER, Isabelle, „Are European Election Campaigns Europenized? The Case of the Party of European Socialists in 2009”, Government and Opposition, vol. 46, no.3 ( 2011).
HIX, Simon, What’s wrong with the EU and how to fix it, Cambridge, Polity, 2008.
HIX, Simon, „The State of the European Democracy after Lisbon” Prelegere la Institutul de Afaceri Internaţionale şi Europene, 26 mai 2010.
Hix, Simon, Hagemann, Sara, „Could Changing the Electoral Rules Fix European Parliament Elections?” (Bruxelles, 2008) 4, lucrare prezentată Comisiei de Afaceri Constituţionale din Parlamentul European la 26 martie 2008.
HIX, Simon, Marsh, Michael, „Second-order elections plus pan-European political swings : An analysis of European Parliament elections across time”, Electoral Studies, nr.30 (2011).
HOBOLT Binzer, Sara, WITTROCK, Jill, „The second-order election model revisited : An exeperimental test of vote choices in European Parliament elections”, Electoral Studies, nr. 30 (2011).
MAIR, Peter, „The limited impact of Europe on National party system”, West European Politics, nr. 4 (2000).
NAVARRO, Julien, Les deputées européens et leur rôle, Bruxelles: Editions de l’Université de Bruxelles, 2009.
PARLAMENTUL European, „Proiect de Raport referitor la propunerea de modificare a Actului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct”, 2009/2134(INI).
REIF, Karlheintz, SCHMITT, Hermann, „Nine Second-Order National Elections. A Conceptual Framework for the Analysis of European Election Results„, European Journal for Political Research, nr. 8 (1980).
ROZEMBERG, Olivier, Les élections européennes et le parlement européen, entre influence et indifférence, Paris , Hartman, Collection Politique Européenne, 2009.
SMITH, Andy, Le gouvernement de l’Europe. Une sociologie politique, Paris, LGDJ, 2004.
„TRATATUL privind Uniunea Europeană” şi „Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene” (Tratatul de la Lisabona), Versiuni consolidate, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C83, 30.03.2010.
”TRATATUL instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului „, Paris, 18.04.1951.
TURŞIE, Corina, „Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat? „, Sfera Politicii, nr. 147 (2010).
TURŞIE, Corina, „Cauze şi mecanisme ale creşterii puterii Parlamentului European. Uniunea Europeană către un regim parlamentarizat?”, Teză de doctorat în curs de finalizare, susţinerea publică va avea loc în septembrie 2011.
VERZICHELLI, Luca, Edinger, Michael, „A critical juncture? The 2004 European elections and the making of a supranational elite”, Journal of Legislative Studies, vol. 11, nr. 2 (2005).
WEISS, Louise, „Discurs al Louise Weiss, decan de vârstă al Parlamentului European şi Simone Veil, Preşedinte al Parlamentului European”, Strasbourg ( 17-18 iulie 1979).

CORINA TURȘIE – Doctorandă SNSPA în Ştiinţe Politice, asistent universitar la Universitatea de Vest din Timişoara.

 sus