Alegeri

Echilibru partinic și reprezentare electorală în democrațiile estice

SILVIU-PETRU GRECU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
The success of democratic order in post-communist countries depends on the balance of political parties, the equilibrium of electoral systems and the role played by the social capital in spreading the rules of democracy. This paper is focused on a quantitative-multivariate analyse of political and party dynamics in Eastern Europe. The main objective of this article is to underline the party dynamics and evolution in a comparative case study between Romania and Poland. We want to create a comprehensive image of election and party evolution in post-communist countries.

Keywords: party evolution; eastern democracies; electoral representation; balance of parties; party equilibrium; number of parliamentary parties

Analiza partinică în contextul modelelor empirico-analitice

La nivelul teoriei politice, partidele politice au ocupat un loc extrem de relevant pentru înţelegerea mecanismelor şi structurilor puterii, cât şi a interacţiunilor care se produc în mod constant într-o societate democratic între principal şi agent. Încă de la începutul secolului al XX-lea lucrările lui Weber, Michels, Ostrogorski au fundamentat o perspectivă structuralistă, cu potenţialităţi sistemice, asupra importanţei actorilor politici colectivi în menţinerea stabilităţii democratice. Perioada interbelică şi imediat postbelică a legitimat analiza stasiologică ca parte componentă a ştiinţei politice, lucrări semnificative fiind cele promovate de Merriam, Schattschneider, Kei, continuate într-o manieră neopozitivistă de tezele lansate de Duverger, Ranney, Newman, La Palombara, Weiner sau Eldersveld, la care se adaugă contribuţia metodologică a lui Kirchheimer, creionând astfel un nod gordian pentru încercarea teoreticienilor de a contura „legi de acoperire” ale dinamicii electorale şi partinice. Începând cu deceniul al şaptelea al secolului trecut asistăm la o turnură empirică în studiile de stasiologie, turnură ce a pornit cu operele lui Epstein, Lipset, Rokkan sau Sartori, şi care s-a bazat pe încercarea de a conferi o imagine aproape inginerească a comportamentului partizan şi a interacţiunilor dintre sistemul de partide şi sistemul electoral. La nivel epistemologic tradiţia analitică asupra partidelor politice derivă din şcoala nord-americană şi anglo-saxonă unde formalismul matematic şi încercările de predicţie evolutivă au creat o subştiinţă aproape cantitativă a explicaţiei comportamentului atât organizaţional cât şi individual. Văzute în genere ca entităţi „endemice pentru democraţie şi inevitabile pentru construcţia acestora”¹ analiza partidelor politice a ocupat un loc central pentru studiul politicii nord-americane². Aplicate în analiza construcţiei societăţii europene, partidele politice au explicat modul în care democraţia europeană tinde să se configureze „nu atât ca democraţie parlamentară cât mai degrabă ca democraţie de tip partinic”.³

Dezvoltarea unor capitole de matematică cu aplicaţii în sfera dinamicii electorale, precum ar fi teoria jocurilor sau teoria alegerii raţionale, au configurat o metodologie specifică de analiză, întărind cadrul analitic şi reperele de cercetare pentru construcţia unei teorii raţionale a partidelor politice. Ceea ce s-a urmărit la nivelul stasiologiei, ca domeniu de cercetare, a fost tocmai încercarea analiştilor politici de a configura un corp teoretic, de rang mediu prin prisma căruia să poată contura modele explicative în spaţiul actorilor politici. Deşi miza pragmatică a acestor studii ar fi aceea de a creiona o perspectivă strategică a jocului dintre actorii politici, asistăm la o incompatibilitate a studiilor şi modelelor generate cu diverse pattern-uri culturale, economice sau sociale ale structurilor partizane. „Ce fel de paşi ar trebui să urmeze construcţia unei teorii de rang mediu, cu ipoteze testabile asupra partidelor politice?”⁴ Una dintre soluţiile la această interogaţie metodologică a fost propusă de către Beyme şi Wolinetz, care mizau pe faptul că ar trebui configurate modele teoretice parţiale care să treacă dincolo de descriptivismul schematic şi de vocaţia empirică generalizatoare. În al doilea rând, Barnes pleda pentru faptul că ar trebui să umplem spaţiul dintre teorie şi studiile empirice cu un model soft al alegerii raţionale, care să se aproprie ceva mai mult de achiziţiile teoretice tradiţionale. În acest context Müller şi Strom au pledat pentru crearea unor mecanisme inductive, empirice mai curând decât pentru modelarea formală tradiţională. Cea de-a treia direcţie centrată pe un demers inductiv şi empiric îşi propune să testeze tipologiile şi ipotezele deja configurate pentru a putea crea un cadru conceptual specific operaţionalizării partidelor politice. Cercetările actuale din sfera stasiologiei îşi propun să privească critic cadrul conceptual deja configurat, să elucideze pseudo-conceptele din domeniul stasiologiei şi să reconfigureze, prin prisma teoriilor organizaţionale, acordul dintre procesul politic general, oferta electorală, regulile competiţiei politice şi strategiile de vot. În acest context putem vorbi de un „efect al interacţiunii multidimensionale în care competiţia partidelor politice nu mai poate fi înţeleasă ca un proces liniar care se desfăşoară intre un punct minim şi un punct maxim a unui spaţiu continuu ci mai degrabă a unui punct arbitrar dintr-un spaţiu cu patru dimensiuni în care nu putem identifica momente de echilibru.”⁵ Cercetările întreprinse de Downs, Schofield, McKelvey, De Palma, Munger sau Dorussen au accentuat modelul forţelor centripete în configurarea legilor electorale şi în creionarea unei teorii unificate a competiţiei politice într-un spaţiu cu n actori. Încercarea de a crea o teorie unificată asupra partidelor politice accentuează „perspectiva integrativă şi comportamentală bazată pe un model spaţial din care reţinem perspectiva downsiană a faptului că politicienii doresc să îşi maximizeze voturile în alegerile generale.”⁶ Teoria unificată a partidelor politice pledează pentru faptul că în configurarea spaţiului electoral, spaţiul dintre actori politici şi cetăţeni este determinat de o sumă de variabile precum: modelul de determinare a politicii votului, factori nonpolitici, elemente de teorie a alegerii raţionale, logica competiţiei electorale şi modele de echilibru în maximizarea preferinţelor electorale. Modelele pentru care pledăm sunt formalizate la nivelul teoriei politice în funcţie de o sumă de ecuaţii structurale, menite să creioneze repere de ordin interacţionist şi homeostazic.

Partide şi evoluţii electorale în spaţiul est-european. Radiografia sistemelor partizane din România şi Polonia 

Cât de relevante sunt partidele politice pentru consolidarea democratică a noilor state desprinse din comunism reprezintă o preocupare vitală a studiilor de analiză politometrică cu scopul de a observa grade de evoluţie în relaţia cetăţeni-partide, şi de a crea un mecanism echitabil în sfera reprezentării democratice. Încă din anii’70 s-a configurat teza relevanţei partidelor politice pentru democraţiile occidentale stabile din punct de vedere funcţional. „La începutul erei post-comuniste s-a postulat faptul că multe partide din Europa Centrală şi de Est vor gravita în sfera modelelor vestice, în contextul procesului de democratizare.”⁷ Anul 1990 a însemnat cristalizarea hiper-partidismului cu efecte de fragmentare şi volatilitate electorală ridicate, ca simbol al emergenţei atât ideologice cât şi asociaţionale. Însă acest tablou evolutiv ne conferă imaginea unor reziduuri comuniste ipostaziate în partidele de filiaţie socialistă sau comunistă. Re-emergenţa unor partide istorice au reflectat deziluziile civice, conturând atât costuri politice cât şi costuri economice ale procesului tranziţional.⁸ Două state au devenit exemplare din punct de vedere al reformei partinice, adoptând „o reformă pragmatică” în procesul de translare şi corelare a ideologiilor naţionale cu perspectiva social-democrată europeană.⁹ „Partidele de centru-dreapta au fost mult mai puternice în centrul decât în estul Europei şi au reliefat gradul de dezvoltare şi de diferenţiere politică a acestor state.”¹⁰ Dimensiunea instituţionalizată a partidelor politice est-europene a presupus crearea unei conexiuni între funcţiile publice, cererile sociale şi organizaţiile politice, cu tendinţa de a plasa partidul politic în centrul atenţiei publice.¹¹

Dacă modernitatea politică venea cu teza relevanţei partidelor politice în construcţia democraţiei, etapa tranziţională, cel puţin pentru spaţiul politic est european ne demonstrează absenţa utilităţii partinice în procesul de consolidare democratică. „Din punct de vedere istoric partidele politice au jucat un rol scăzut, sau chiar nu au avut nici un rol în tranziţia spre democraţie, iar cazul Europei de est nu este nicidecum diferit.”¹² La nivel analitic prezenta cercetare asupra dinamicii partinice şi electorale din spaţiul central şi est-european îşi propune să analizeze evoluţia mediului electoral prin intermediul indicatorilor referitori la numărul efectiv de partide, efecte de disproporţionalitate, magnitudini electorale şi tendinţe ideologice pentru a putea vedea în ce măsură există echilibru în dinamica est-europeană, şi care ar fi un posibil model partinic sau electoral de urmat pentru statele aflate în curs de democratizare sau la faza iniţială a schimbării de regim. Pornind de la aceste premise vom explica dinamica indicelui de partide pe baza numărului efectiv de partide politice, indice agregat produs de Laakso şi Taagepera:

care poate fi ameliorată pe baza pătratului proporţiilor obţinute de partidele politice în cadrul unui tur electoral:

 ¹³

Pornind de la cei doi indicatori ai numărului efectiv de partide putem deduce numărul de locuri obţinute de partidele politice în cadrul unei adunări legislative:

În condiţiile în care sunt cunoscute valorile pentru indicele efectiv al partidelor politice şi numărul efectiv de partide putem calcula indexul balanţei partidelor politice ce măsoară gradul de stabilitate a partidelor din cadrul unui sistem politic:

 ¹⁴

Indicatorii N0, N2 şi N∞ derivă din ecuaţia de bază:

şi poate fi continuat de ecuaţia exponenţială :

Din punct de vedere al disproporţionalităţii prezenta analiză îşi propune să identifice în ce măsură tipul de sistem electoral generează disproporţionalităţi sistemice. Astfel vom estima disproporţionalitatea prin intermediul indicelui lui Douglas W. Rae:

unde v reprezintă numărul voturilor iar s numărul mandatelor.

Din punct de vedre analitic prezenta cercetare îşi propune să identifice dinamica numărului efectiv de partide politice, efectele de disproporţionalitate create în relaţia cu sistemul electoral precum şi gradul de echilibrare al sistemului politic în strânsă corelaţie cu balanţa partidelor politice. Metoda folosită este studiul de caz comparativ pentru România şi Polonia.

La nivelul anului 1991 observăm un număr efectiv de 9 partide parlamentare, număr ce rămâne constant până la alegerile din anul 1997. În acest context, în anul 1991, asistăm la un aflux de partide politice, cu un sistem puternic fracţionalizat în care ponderi electorale maxime de 12,32% şi 11,99% au fost ocupate de Uniunea Democrată şi Alianţa Stângii Democratice, secondate de Acţiunea Electorală Catolică, Alianţa Civică de Centru, Partidul Ţăranilor Polonezi, Confederaţia pentru o Polonie Independentă şi Congresul Liberal Democrat. Aceste partide au obţinut scoruri electorale cuprinse între 7,49% şi 8,74%. Valori sub pragul electoral sunt polarizate pentru candidaţii independenţi, partide creştin-democrate şi partide ale minorităţilor naţionale. La nivelul anului 1991 asistăm la un grad ridicat de fragmentare electorală, fapt ce determină un model hiperpartidist de construcţie a spaţiului electoral. La nivelul anului 1993 alegerile parlamentare au polarizat procente de 20,41% pentru Alianţa Stângii Democratice, 15,40% pentru Partidul Ţăranilor Polonezi, 10,59% Uniunea Democrată, 7,28% Uniunea Muncii, 6,37% Comitetul Electoral Catolic, iar scorul de graniţă în raport cu pragul electoral le obţin partidele politice de natură conservatoare, coaliţiile pentru democraţie şi o serie de mişcări de natură fie regională, fie minoritară. Anul 1997 reprezintă un an al stabilităţii sistemului electoral polonez, în condiţiile în care asistăm la o scădere a numărului efectiv de partide de la 9 la 5,88. În acest context partidul cel mai semnificativ care a polarizat 33,8% din voturi este partidul desprins din sindicatul Solidaritatea(Acţiunea Electorală Solidaritatea), Acţiunea Stângii Democratice a polarizat 27,1% din totalul voturilor, Uniunea Libertăţii a obţinut 13,4%, iar valori apropiate pragului electoral au fost obţinute de către Partidul Poporului şi Ţăranilor Polonezi(7,3%) şi Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei(5,6%). De la reforma politică din 1997 şi odată cu adoptarea Constituţiei poloneze putem asista la consolidarea sistemului de partide, în sensul democrat al conceptului, acesta având o evoluţie de 4,54 partide pentru perioada 2001-2005. Principalele forţe politice s-au pliat pe Alianţa Stângii Democratice şi Uniunea Muncii, coaliţie care a obţinut 41,04% din totalul voturilor continuată de Platforma Civică (12,68%) şi Partidul Lege şi Justiţie (8,98%) iar limita electorală a fost atinsă de Partidul Ţăranilor Polonezi cu 7,87%.

Ultimii ani ai consolidării democratice, în speţă perioada 2005-2007, respectiv 2007-2011, a scos în relief o mutaţie a numărului efectiv de partide politice spre valoarea de 3,3, fapt ce ilustrează un sistem politic şi partizan, echilibrat cu tendinţe bipartidiste. În acest context în intervalul 2005-2007 Partidul Lege şi Justiţie şi Platforma Civică au polarizat electoratul cu procente relativ apropiate, respectiv 26,99% şi 24,14%, pe locurile următoare plasându-se aceleaşi partide care au configurat şi ciclul electoral 2001-2005. La nivelul anului 2007 Polonia cunoaşte deschiderea spre un sistem de trei partide fundamentale: Platforma Civică(41,51%), Lege şi Justiţie (32,11%), Coaliţia Stânga şi Democraţii (13,15%) şi un al patrulea partid, ce polarizează constant 8,48% din totalul electoratului: Partidul Ţăranilor Polonezi. În acest sens putem observa transformarea sistemului politic polonez de la un mecanism cu multipartidism atomizat specific anilor 1990, la un pluripartidism cu partid dominant specific perioadei 1997-2007 şi un multipartidism limitat, caracterizat de pluralism moderat, cu tendinţe de transformare a sistemului politic într-un mecanism bipartidist cu partid median. În tabelul de mai jos putem observa dinamica sistemului de partide şi a balanţei politice pentru seria temporală analizată doar pentru mandatele de la nivelul Sejm:

Tabelul nr.1 : Analiza sistemului de partide din Polonia

În ceea ce priveşte situaţia partidelor politice din România, perioada 1990-1992 este caracterizată de un aflux de partide politice, cu tendinţe post-comuniste, sistemul având coloratura unui hiperpartidism atomizat, incapabil să creeze o imagine coerentă asupra opţiunilor electorale. Din punct de vedere evolutiv, la nivelul spaţiului politic românesc¹⁵, se observă tendinţa de normalizare şi echilibrare a mediului partizan, cu o evoluţie de la 7,32 partide la începutul anilor 1990 până la 3,96 partide pentru perioada 2008-2010. Din punct de vedere al numărului efectiv de partide putem observa că sistemul se află în echilibru începând cu anul 2004, când scena politică românească este configurată din 4 partide politice parlamentare. În alegerile din 1990 FSN a obţinut 66% din voturi, fapt ce ilustrează tendinţa sistemului politic de a reproduce inerţial avatarurile unui model de tip cvasi-monopartidist. Deşi a existat acel aflux istoric de partide politice înregistrate la tribunalul din Bucureşti, tendinţa electorală a fost aceea de a reproduce fidel valorile postcomuniste. În cadrul alegerilor din 1992 se pot observa ponderi relativ egale între FSN (27,72%) şi CDR (20,01%), restul eşichierului politic fiind polarizat de partide socialiste sau etnice. Alegerile din 1996 ne reliefează alternanţa la guvernare între CDR (30,17%) şi PDSR (21,52%), restul partidelor politice plasându-se la acelaşi nivel electoral similar ciclului anterior. Alegerile din 2000 reliefează un spaţiu politic echilibrat, puternic divizat între valorile social-democrate şi cele liberal-democrate, evidenţă ce va caracteriza sistemul partinic românesc până la alegerile din 2008. Alegerile din 2004 confirmă ipoteza anunţată anterior, configurând imaginea unui sistem de partide bine definit între două alianţe politice PSD+PUR (23,61%) şi Alianţa DA (PNL-PD) cu 31,33% din voturi. Partide politice parlamentare în acest tur de scrutin au mai fost PRM, cu o constanţă a voturilor din ultimele cicluri electorale de 12,92% şi UDMR cu 6,17%. Alegerile din anul 2008, ne pot conferi o proiecţie asupra viitoarei configuraţii asupra sistemului partinic românesc la nivelul căruia au rămas 4 partide semnificative, dintre care PNL tinde să fie partidul cu vocaţie mediană.

Tabelul nr. 2: Analiza sistemului de partide din România

Din punct de vedere comparativ putem observa faptul că ambele sisteme partizane tind să se plieze pe un model de trei partide efective, din care primele două au specificul unor partizan românesc are o balanţă echilibrată de 0,71, pentru ultimul ciclu electoral, în raport cu cel polonez, analiza longitudinală a datelor referitoare la balanţa puterii politice ne plasează în faţa unui model de echilibru parţial dezvoltat, cu o tendinţă centrală a valorilor de 0,58. În acelaşi referenţial se circumscrie şi evoluţia partizană din Polonia, cu o medie va valorilor balanţei de echilibru de 0,65, fapt ce denotă deplasarea sistemului electoral; şi partinic spre zona de eficienţă şi echilibru în jocul pentru reprezentare democratică.

Intersectând sistemul de partide cu cel electoral putem observa un procent de reprezentare de 94,32% asociat sistemului politic românesc şi de 97,26% asociat sistemului politic polonez. În acest sens,putem trasa observaţia conform căreia: deşi la nivel mecanic sistemele partizane au structură cvasi-identică, calitatea reprezentării şi jocului pentru preluarea puterii depinde de gradul de dezvoltare a capitalului social şi a modalităţilor în care cetăţenii unui stat înţeleg importanţa votului util pentru configurarea ordinii democratice.

Creionând o perspectivă corelativă între balanţa partidelor şi gradul de proporţionalitate pe care îl posedă sistemele politice analizate se poate observa, în ambele cazuri, o asociere de semn negativ cu intensităţi variabile. Astfel, în cazul României valoarea r = -0.33 şi R2 = 0,10, iar în cazul Poloniei r = -0.71 şi R2 = 0,50. Pentru ambele cazuri putem constata şi confirma cu un coeficient mediu de corelaţie r = 0,52 faptul că nivelul de reprezentativitate politică maximal este atins în condiţiile în care balanţa partidelor polarizează un sistem de două partide cu partid median.

În cadrul prezentei analize am pledat pentru faptul că efectele mecanice ale sistemului de partide sunt ameliorate şi optimizate în funcţie de capitalul social care formează un sistem politic democratic. Societatea civilă poloneză a fost extrem de semnificativă pentru deschiderea democratică de la începutul anilor 1990, atât prin medierea alegerilor libere de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut cât şi prin stimularea spiritului civic şi a participării efective a cetăţenilor în cadrul procesului politic.

La începutul anilor 2000 spaţiul social polonez a cunoscut o accelerare a numărului efectiv de organizaţii cu caracter nonguvernamental sau nonprofit ce polarizau aproximativ 60% din bugetul alocat activităţilor cu caracter civic. Deşi din punct de vedere statistic se poate observa o accelerare a numărului efectiv de activităţi sociale sau civice, la nivel calitativ este extrem de dificil de evaluat rolul jucat de aceste structuri asociaţionale în catalizarea şi diseminarea normelor sau valorilor democratice. Însă, spre deosebire de spaţiul politic românesc, îmbinarea modelului electoral de tip proporţional cu un număr relativ echilibrat de partide politice parlamentare şi cu o structură civică solidă, întâlnită la nivelul capitalului social, ne determină să subliniem importanţa valorilor şi implicării civice în stabilitatea concurenţei partinice şi a echilibrului de reprezentare electorală.

Referitor la geneza partidelor politice româneşti putem observa că „ geneza marcată de negativism a făcut ca partidele să adopte un comportament conflictual excesiv şi să fie lipsite de calitatea de vectori politici.”¹⁶ Indiferent de filiera explicativă pe care o deschidem, punctul comun atât al prezentei analize cantitative, cât şi al teoriilor cristalizate în jurul consolidării democratice din România, este dat de recurenţa practicilor comuniste şi a clasei politice interesată să-şi cristalizeze puterea în funcţii de demnitate publică. „În câmpul studiilor de tranziţie, cazul României a atras o atenţie considerabilă […] tranziţia fiind caracterizată de reconstrucţia vechii elite, de un conflict etnic mai mult sau mai puţi vizibil, de dezvoltarea partidelor politice naţionaliste şi de curentele intelectuale.”¹⁷ Cu siguranţă doar crearea unui cadru analitic şi academic pentru cercetarea rolului elitelor în consolidarea democraţiei autohtone poate fi semnificativ din punct de vedere al creării de specialişti sau tehnocraţi care să configureze fundamentele şi vectorii de cinetică pentru atingerea unui nivel optim de consolidare democratică.

Conchizând, putem sesiza impactul a două planuri în interpretarea, explicarea şi înţelegerea evoluţiei sistemelor de partide pentru configurarea democraţiilor din zona estică a Europei. În primul rând, putem accentua planul epistemologic şi normativ al analizelor stasiologice, cu deschideri în modelarea dinamicii electorale şi a celei partinice. Astfel, cercetarea de fată se doreşte a se înscrie în linia unui model cantitativ- multivariat de analiză a modului în care au evoluat sistemele de partide după prăbuşirea blocului comunist, cu deschideri în teoria jocurilor şi cea a optimizării proceselor de dinamică politică. În al doilea rând, cercetarea şi-a propus un algoritm de „lectură” a spaţiului partinic post-comunist pe baza modului în care s-a configurat balanţa puterii, echilibrul sistemic şi maximizarea nivelurilor de proporţionalitate oferite de fiecare sistem electoral în parte. Îmbinarea demersului normativ cu cel empiric conferă politologului o imagine comprehensivă asupra modului în care partidele politice au contribuit la cristalizarea democraţiei în spaţiul politic românesc şi în cel polonez.

Bibliografie
Adams, James F., Merrill III, Samuel, Grofman, Bernard, A Unified Theory of Party Competition, A Cross-National Analysis Integrating Spatial and Behavioral Factors (Cambridge: Cambridge University Press, 2005).
Aldrich, John H., Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in America (Chicago: University of Chicago Press, 1995).
Diamond, Larry ( coordonator), Consolidating the Third Wave Democracies: Themes and Perspectives (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1997).
Gunther, Richard, Montero, Jose Ramon, Linz, Juan J., Political Parties: Old Concepts and New Challenges (Oxford: Oxford University Press, 2002).
Müller, C. Wolfgang, „Political Parties in Parliamentary Democracies: Making Delegation and Accountability Work”, European Journal of Political Research 37 (2000).
Radu, Alexandru, Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România (Bucureşti: Ion Cristoiu, 2000), 15-16.
Stokes, Susan C., „Political Parties and Democracy”, Annual Review of Political Science 2 (1999)
Taagepera, Rein, Predicting Party Sizes, The Logic of Simple Electoral Systems (Oxford: Oxford University Press, 2007)
Van Biezen, Ingrid, Political Parties in New Democracies, Party Organization in Southern and East-Central Europe (New York: Palgrave Macmillan, 2003)
Wagner, Peter F., „Sonderweg Romania”, în Henry F. Carey, Norman Manea(editori), Romania Since 1989, Politics, Economics and Society (USA, Maryland:Lexington Books, 2004).
Webb, Paul, White, Stephen, Party Politics in New Democracies (Oxford: Oxford University Pres, 2007).
http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/poland/, accesat 10.06.2011.
http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/romania/, accesat 10.06.2011.

SILVIU-PETRU GRECU – Absolvent al Facultăţii de Filosofie, specializarea Ştiinţe Politice, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, master în domeniul Studiilor de securitate şi Integrare Europeană în cadrul aceleiaşi instituţii.

 sus