Media şi alegeri

New media în alegerile prezidențiale din 2009

IONELA CARMEN BOŞOTEANU
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Scholars have seldom tested the innovation and normalization paradigm of e-campaigning over time but not so much in Romania. This article presents an integrated quantitative analysis of the functional, content-related and formal aspects of Romanian political party websites during the 2009 national elections. Online communication with different characterstics presents a lack of experience of the candidates and communicators. The results provide empirical evidence of limited interactivy in Romanian e-campaigning.

Keywords: online campaigning; party webstites; interactivity; online communication; innovation

Introducere

Noile tehnologii, în special Inter­netul, au schimbat în mod neaş­teptat viaţa omului modern, au transformat sfera publică şi comunicarea actorilor ei, cunoscând o dezvoltare într-un ritm mult mai rapid decât orice alte mediumuri anterioare. Internetul este ultima mare provocare a inovaţiilor tehnologice în comunicarea de masă¹. Fiecare inovaţie a modificat informarea publică şi participarea politică, însă istoricii consideră că, de-a lungul istoriei, fiecare nou medium a fost tentat de a submina vechiul monopol². Rareori a mai fost un medium cu un potenţial atât de larg şi eficient în a schimba semnificativ forma comunicării precum Internetul. Având caracteristicile de cyberspace, Web şi autostradă a informaţiei, Internetul a legat lumea printr-un numitor comun, „spaţiul virtual”, care i-a dat ceea ce McLuhan numea conţinutul unui „sat global“.

Internetul a transformat rapid modul în care persoanele, organizaţiile, instituţiile politice şi guvernele comunică şi negociază mesajele şi rolurile politice, împărţind observatorii politici în optimişti şi sceptici. În general, optimiştii speră că Internetul va transforma şi stimula participarea democratică, iar scepticii nu creditează Internetul altfel decât în sensul unui instrument ce poate întări momentan mecanismul curent al comunicării politice³. În ceea ce priveşte importanţa utilizării Internetului într-o campanie electorală, optimiştii îşi pun mari speranţe în capacitatea acestuia de a schimba comunicarea politică, iar pesimiştii consideră că Internetul nu are şanse să schimbe foarte mult peisajul politic şi electoral al viitorului, evaluându-l ca pe un instrument de comunicare de mâna a doua⁴.

New media este un concept care a modificat înţelegerea comunicării de masă, adăugându-i noi caracteristici şi conţinuturi şi influenţând, în acelaşi timp, prin aplicabilitatea sa, comunicarea în general, comunicarea politică şi marketingul politic, în special. În România, ca de altfel şi în alte state central şi est-europene, marketingul politic se reduce, de cele mai multe ori, la marketingul electoral. În acest sens, implicaţiile new media în comunicarea politică au determinat o schimbare a modului de comunicare, a strategiilor şi desfăşurării campaniilor electorale, introducând un nou spaţiu combativ: mediul online.

Amploarea dezvoltării fenomenului numit Internet a condiţionat partidele politice şi politicienii, iar în egală măsură mass-media, să identifice grupuri ţintă în rândul internauţilor, ca membri ai publicului potenţial elector. Campaniile electorale cele mai urmărite din perspectiva rezultatului lor, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, au valorificat platformele şi domeniile Internetului prin site-uri oficiale de campanie, bloguri, reţele de socializare, atragerea simpatizanţilor şi voluntarilor, mobilizarea votanţilor. În radiografia campaniilor electorale, mediul online reprezintă un obiectiv cu o pondere vizibilă şi, din acest motiv, tehnicile noului marketing politic ajută în promovarea imaginii partidelor sau politicienilor în campaniile electorale.

Comunicarea politică a sesizat rapid avantajul folosirii new media⁵, mai ales că mass-media tradiţională a fost considerată „maillon faible de la communication politique”⁶. Începutul comunicării online a fost relativ lent pentru că necesita, pentru a ajunge o comunicare de masă, în primul rând conectarea utilizatorilor la Internet şi, apoi, crearea unei baze de date prin pagini online, iar comunicarea politică, pentru a beneficia de „efectul agendei” în mediul online, a recurs la medierea prin alte medii de comunicare în masă. Comunicarea prin new media constituie, de asemenea, o provocare la nivelul abordării teoretice, dar şi al aplicabilităţii practice, deoarece partidele politice şi, implicit, politicienii au acceptat campaniile online pentru că le oferă vizibilitate, paralel cu facilitarea comuncării cu electoratul. Una din formele democratizării spaţiului public este aceea a reţelelor sociale care, prin dialog, oferă comunicării caracteristica interactivităţii. Social media, prin utilizarea comunicării online, crează comunităţi, distribuie informaţii cu aplicabilitate şi în mediul politic.

Prezenţa partidelor şi a politicienilor în mediul online

În România, Internetul s-a răspândit cu rapiditate în toate mediile societăţii. Totuşi, dintr-un anumit punct de vedere, clasa politică a adoptat cu entuziasm noul mediu de comunicare, pentru ca, la scurt timp, aceasta să nu-l valorifice îndeajuns în raport cu eficienţa lui. Cei mai mulţi dintre parlamentarii români conectaţi la mediul online postează, în special, comunicate de presă şi, eventual, îşi fac publice interpelările parlamentare. Aproximativ 20%⁷, postează articole raportate la actualitatea politică. Politicienii au fost printre primii care şi-au creat blog, însă nu toate blogurile au postări periodice, conectate la agenda politică a momentului. Din cei 470 de parlamentari români, 100 şi-au creat blog, 85 şi-au făcut cont pe Facebook, iar 20 au cont pe Twitter⁸, unii dintre ei având conturi pe toate cele trei reţele de socializare. Cei mai activi şi mai populari parlamentari în mediul online sunt Crin Antonescu (PNL)⁹, Elena Udrea (PD-L)¹⁰şi Adrian Năstase (PSD)¹¹. Postarea sistematică de articole de opinie a condus la o mare vizibilitate şi receptivitate a acestora în mass-media.

Analiza site-urile politice şi prestaţia parlamentarilor în comunicarea din mediul virtual a relevat faptul că politicienilor români le este teamă de reacţia vizitatorilor online şi de comentariile acestora (uneori acide, alteori cu un limbaj licenţios, chiar trivial). În acelaşi timp, politicienii recurg la blogging pentru crearea unei imagini în trend cu noile tendinţe, însă nu consideră necesar un efort sistematic de a convinge proprii simpatizanţi, viitori alegători, considerând că blogul mai degrabă consolidează opţiunile electorale deja existente, decât să le schimbe¹².

Prestaţia notabilă a politicienilor pe site-urile de socializare le-a adus un capital de simpatie, convertit în campaniile electorale în capital politic. În contextul unei societăţi aflate sub influenţa erei digitale şi a erei informaţionale, aşa cum o numeşte M. Castells, constituie o eroare politică de proporţii ca un politician să nu aibă o pagină web sau un blog, un cont pe Twitter sau Facebook. Potrivit unei estimari realizate de Impactnews, în februarie 2011¹³, 75 de deputaţi şi 25 de senatori aveau activitate sistematică pe propriul blog şi aproximativ 20 de parlamentari au utlizat comunicarea online doar pe durata campaniei electorale. Partidul Democrat Liberal (PD-L), continuând trendul lansat de către Traian Băsescu în 2004 (primul politician român care a utilizat cu succes mediul online), numără 41 de bloggeri, din care 36 de deputaţi¹⁴ şi 5 senatori¹⁵, unii bloggeri consacraţi, dar şi politicieni de notorietate, alţii vizibili doar online. Partidul Social Democrat (PSD) însumează doar 26 de bloguri, din care 15 de deputaţi¹⁶ şi 11 de senatori¹⁷. PNL se exprimă doar pe 22 de bloguri, din care 18 de deputaţi¹⁸ şi 4 de senatori¹⁹. La Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), patru deputaţi²⁰ sunt activi pe blog, iar de la Uniunea Naţională Pentru Progresul României (UNPR)²¹ şi Partidul Conservator (PC)²² doar câte un parlamentar şi-a creat blog. Avem, de asemenea, doi parlamentari bloggeri la minorităţi²³ şi trei²⁴ la independenţi²⁵.

În România, Facebook a cunoscut o rapidă expansiune, fiind reţeaua de socializare adoptată de majoritatea internauţilor. De la un simplu e-mail ori de la o conversaţie online pe chat, utizatorii Internetului şi ai comunicării virtuale şi-au multiplicat şi diversificat opţiunile de relaţionare, preluând automat noile site-uri de interrelaţionare online: Facebook şi Twitter. Succesul acestora i-a determinat pe unii politicieni să se plieze noului curent, astfel încât aproximativ 20% dintre parlamentari şi-au creat conturi de Facebook. Ca şi la bloguri, tendinţa este de a folosi pagina de Facebook sub forma promovării imaginii publice şi, mai puţin aceea de a relaţiona cu comunitatea online. Astfel, parlamentarii PSD care au conturi pe Facebook sunt în număr de 32²⁶, PD-L are 25²⁷ de parlamentari, PNL 19²⁸ şi UNPR²⁹ 2 conturi³⁰, restul fiind ale minorităţilor. Politicianul cu cei mai mulţi „prieteni” pe Facebook este Crin Antonescu, a cărui pagină a adunat, până în prezent, 17.454³¹ „fani”, urmat îndeaproape de Elena Udrea, cu 13.792³²de prieteni. Victor Ponta, preşedintele PSD, numără doar 4.900 de „prieteni”³³, dar colegii lui de partid din plan decizional secund, Adrian Năstase³⁴ şi Ion Iliescu³⁵, au peste 5.000 de „fani”.

Ca o caracteristică generală, parlamentarii români cu cont pe Facebook preferă să posteze mesaje oficiale impersonale, informaţii şi imagini referitoare la activitatea lor în Parlament sau în partid, chiar fotografii de familie, din călătorii, şi, în mod excepţional, interacţionează direct cu prietenii din lista lor, potenţiali simpatizanţi.

Microbloggingul, reprezentat prin Twiter, este platforma prin care utilizatorii anunţă evenimentele, postează stările şi sentimentele celor ce şi-au făcut cont. În România, potrivit site-ului Zelist.ro, putem observa că sunt peste 46.000 de conturi, dar numai 20 de parlamentari români consideră necesar a comunica prin Twitter cu electoratul. Astfel, statistica pe Twitter nu este greu de cuantificat, întrucât la PSD numărăm 7 parlamentari ³⁶ prezenţi, acesta fiind urmat de PNL cu 6³⁷ şi PDL cu 5³⁸. UDMR³⁹ şi UNPR⁴⁰ au fiecare câte un singur parlamentar prezent pe Twitter. Această platformă de socializare a fost mult mai utilizată în timpul campaniei electorale din 2009, când o parte din candidaţi au văzut Twitter-ul ca pe un instrument sau un mijloc de comunicare prin care îşi făceau cunoscute destinaţiile în care vor ajunge sau evenimentele la care vor participa. Cel mai „urmărit” parlamentar pe Twitter rămâne Crin Antonescu, care a strâns până în prezent 1.405 de „followers”. La mică distanţă se situează Mircea Geoană (PSD), care are 1.323 de „followers”⁴¹. Elena Udrea nu este mai prejos, numărând şi aici 1.231 „followers”⁴², ceea ce înseamnă că este prezentă în mediul online. Şi pe Twitter ea postează acealeaşi subiecte pe care le găsim pe blog sau Facebook, ceea ce demonstrează unitate, consecvenţă şi omogenitate.

Alegerile şi comunicarea online din 2009. Contextul politic

Deocamdată, în România putem observa încercările online ale candidaţilor din timpul campaniei electorale prezidenţiale din 2009, când aceştia au transmis potenţialului electorat şi chiar susţinătorilor locurile unde puteau fi văzuţi, evenimentele la care participau, mesajele electorale pe care le susţineau în acea perioadă şi când, de asemenea, au oferit simpatizanţilor lor posibilitatea de a se exprima pe forumuri. Dacă politicienii din SUA au dat tonul campaniilor electorale în mediul online (cazul lui Barack Obama fiind expresiv în acest sens), în România, candidaţii la prezidenţialele din 2009 au încercat să se plieze noului model care deja devenise un trend. Totuşi, nici în 2009 nu a existat, în mod oficial, o supraveghere a activităţii online a website-urilor candidaţilor în ceea ce priveşte numărul vizitatorilor, a site-urilor independente preocupate de tematica alegerilor, a opţiunilor electoratului online. Tocmai din acest motiv, se poate considera că proiecte de genul „Politica şi Internetul”⁴³, care să monitorizeze site-urile de campanie până în ziua alegerilor (oferind în final diverse statistici referitoare la evoluţia online, impactul new media asupra unor categorii de vârstă sau profesionale, profilul electoratului din mediul virtual, nivelul de interactivitate online al alegătorului cu partidele şi, respectiv, candidaţii), constituie teme de interes pentru alegerile viitoare. O astfel de monitorizare ar permite analize pertinente pentru a se putea aprecia în ce măsură e-democracy şi campania din cyberspace sunt aducătoare de voturi.

Campania electorală prezidenţială din 2009 a început oficial la 22 octombrie, în cursa pentru Cotroceni înscriindu-se 12 candidaţi: Traian Băsescu, Dan Mircea Geoană, George Crin Laurenţiu Antonescu, Corneliu Vadim Tudor, Kelemen Hunor, Sorin Mircea Oprescu, George Becali, Remus Cernea, Constantin Rotaru, Eduard Gheorghe Manole, Ovidiu Cristian Iane, Constantin Ninel Potârcă. Primele trei locuri favorite în alegerile prezidenţiale din 2009 au fost ocupate de Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu. Au existat două tururi de scrutin, pe 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009. După primul tur, confruntarea finală a avut loc între preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, şi Mircea Geoană, preşedintele Partidului Social-Democrat. Campania pentru alegerile prezindenţiale din anul 2009 este prima campanie în care a fost utilizată new media într-un context mai larg şi într-o structură integrată. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Traian Băsescu a fost primul candidat care a utilizat Internetul încă din 2004, dar la un nivel mult mai slab. În campania din 2004, Traian Băsescu a utilizat într-un mod inteligent caracterul viral al Internetului, oferindu-le utilizatorilor jocuri, mesaje prin Yahoo Messenger, iar site-ul său oficial a permis postarea comentariilor internauţilor datorită platformei de blogging utilizată⁴⁴.

Cu toate acestea, s-au observat considerabile schimbări în e-campania din România anului 2009. Candidaţii au consultat specialişti atât din domeniul comunicării, cât şi din domeniul IT, astfel încât substanţiala modernizare a fost destul de vizibilă, chiar dacă politicienii au avut sau nu încredere în acest tip de comunicare. Fiecare candidat a fost prezent în mediul online, atât cu pagini oficiale de campanie, bloguri, cât şi cu conturi deschise pe reţelele de socializare. Staff-urile de campanie, pe lângă campaniile publicitare tradiţionale (bannere, broşuri, pliante, clipuri video difuzate la televiziuni), au inclus promovarea candidaţilor prin new media (site-uri oficiale de campanie, bloguri, video-sharing, photo-sharing, messenger, site-uri de socializare). O altă caracteristică a campaniei electorale din 2009 constă în faptul că este prima campanie electorală asociată cu un referendum naţional privind introducerea Parlamentului unicameral.

Pe fondul evidenţierii impactului noilor mijloace de comunicare online, folosite în campania electorală din 2007 pentru preşedinţia Franţei şi a succesului electoral al lui Barack Obama în cursa electorală pentru preşedinţia SUA din 2008, strategii campaniilor prezidenţiabililor din România, în 2009, au inclus între mijloacele de comunicare şi Internetul, ca o posibilă soluţie pentru a crea o punte între candidat şi alegător. Faţă de campaniile electorale anterioare, folosirea Internetului s-a impus ca un dialog între cele două entităţi electorale, nu doar ca un mijloc de transmitere a unor informaţii.

Metodologia

Pentru constatarea gradului de utilizare a Internetului şi a interactivităţii online, cu aplicaţie pe site-urile de socializare în campania electorală din România în 2009, am analizat site-urile web ale principalilor candidaţi la preşedinţie, cartografiind fiecare site şi inventariind elementele paginii web ca text, imagini şi clipuri video, cu analiză specială pe pagina de start şi biografia candidatului, a prezenţei sau absenţei caracteristicilor tehnice care au permis interactivitatea (link-uri către e-mail, materiale postate pentru a fi descărcate, înregistrarea utilizatorilor), a hyperlink-urilor textuale, a caracteristicilor convingătoare vizual. Această analiză a ajutat şi la identificarea scopurilor site-urilor. Astfel, conform lui Gibson şi Ward⁴⁵, vom observa în care dintre cele patru modele se includ site-urile politicienilor români. Este vorba despre următoarele modele:
• Site de informaţii – caracteristic prezentărilor şi diseminărilor de informaţii cu privire la partide, politicieni şi evenimente politice (de exemplu, buletine informative, comunicate de presă, documente oficiale);
• Site de mobilizare – care vine în sprijinul partidului (de exemplu, de voluntariat, membri online, strângere de fonduri online etc);
• Site de integrare – presupune capacitatea de a coordona şi a încorpora comunicarea internă a partidului pe Web (de exemplu, prezenţa la Intranet şi numărul de hyperlink-uri oferite la pagini prin satelit şi alte site-uri non-partizane);
• Site de participare – conţine elemente care generează un interes politic general, fără sprijinul suporterilor politici (de exemplu, camere de chat, grupuri de ştiri, petiţii online).

Prin urmare, numărul de caracteristici găsite pe site într-o categorie (de exemplu, informaţii, mobilizare etc) a fost împărţit la numărul total de elemente disponibile în site-ul din această clasă, astfel că a rezultat un coeficient de index pentru fiecare categorie între 0 (toate elementele absente) şi 1 (toate elementele prezente). De asemenea, elementele comune, precum arhivarea articolelor, fotografiile, grafica au cotribuit la totalizarea elementelor ce ţin de interactivitate atât în momentul campaniei electorale, cât şi imediat după. Pentru a observa tipul de site descris am efectuat o analiză complexă a fiecăruia, din care, pentru a evidenţia tipul site-ului, redăm mai jos tabelul nr. 1, în care am bifat itemii ce ţin de cele descrise mai sus, dar şi de interactivitatea acestora. Analiza website-urilor s-a realizat în timpul campaniei electorale din 2009.

Rezultatul analizei

Tabelul nr. 1 – interactivitatea online prin prisma site-ului oficial de campanie

Metodologia analizei campaniei online prezintă o multitudine de implicaţii pentru structura site-urilor politice în ceea ce priveşte funcţia lor principală, aspectul formal şi conţinutul caracteristicilor acestora. Aproape toate partidele analizate şi, implicit, toţi participanţii au urmărit, în primul rând, transmiterea informaţiei pe World Wide Web în detrimentul caracterului participativ, care ar fi putut creşte interesul politic şi de acţiune în rândul utilizatorilor de Internet.

În afară de elementele deja standardizate, cum ar fi feedback-ul, e-mailul de contact sau grupurile de ştiri, partidele au luat rareori măsuri pentru a intensifica interacţiunea directă. Astfel, doar două dintre website-urile candidaţilor ofereau discuţii pe forumurile special create pentru alegători, ceilalţi candidaţi preferând să intervină simptomatic la comentariile postate, dar fără o prea mare implicare. Astfel, internauţii au fost prea puţin încurajaţi să dezvolte un dialog frecvent, coerent şi direct, interactivitatea nefiind întotdeauna simetrică şi promptă. Totodată, a funcţionat controlul mesajelor, iar candidaţilor le-a lipsit consecvenţa şi rapiditatea răspunsului. Pe de altă parte, partidele româneşti şi candidaţii lor la alegerile prezidenţiale s-au concentrat pe oferirea de informaţii online despre istoria lor, biografia lor, organizarea şi poziţiile lor în ceea ce priveşte problemele politice curente, prin intermediul buletinelor informative, al documentelor de campanie, al comunicatelor de presă şi al ştirilor despre partid, în timp ce trimiterile generale, chiar la sistemul politic din România sau a unei proceduri electorale, au lipsit. Singurul care a postat procedura electorală pe site-ul de campanie a fost Kelemen Hunor.

Doar şase candidaţi au reuşit menţinerea comunicării online, dar nu toţi au contribuit la utilizarea backround-ului material oferit (fotografii, arhivarea articolelor, postarea şi transcrierea unor emisiuni la care participau etc)⁴⁶. Funcţiile interactive au fost utilizate, dar nu în mod excesiv. Pe lângă participare, funcţiile de mobilizare şi integrare/creare de reţele, s-au dovedit a fi, de asemenea, de interes secundar pentru site-urile politicienilor români. Doar candidatul Partidulul Naţional Liberal şi cel al Partidului Verde au încercat şi au reuşit, într-o foarte mică măsură, să strângă prin apeluri online fonduri pentru campania electorală. Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, prin Kelemen Hunor, şi Partidul Social-Democrat, prin Mircea Geoană, au încercat să-şi atragă voluntari doar prin câteva cuvinte postate la secţiunea special creată.

Aproape toţi candidaţii la alegerile prezidenţiale au utilizat o platformă activă pentru încurajarea comunicării mesajelor online, acest lucru fiind evident prin prezenţa lor pe site-urile de socializare. Notă discordantă au făcut George Becali şi Corneliu Vadim Tudor care, ori din motive financiare, ori din lipsa unei îndrumări, nu au comunicat deloc, pe parcursul campaniei electorale, cu electoratul prin intermediul online-ului. În campania pentru prezidenţialele din 2009 cel mai activ, din punctul de vedere al comunicării online, a fost candidatul Partidului Verde, Remus Cernea. Interactivitatea online este în opoziţie cu vizibilitatea publică, unde acest candidat este aproape inexistent. Tânărul cu plete, atipic pentru o campanie electorală, îmbrăcat non-conformist, şi-a atras cei mai mulţi simpatizanţi pe site-urile de socializare, 5.700 de „prieteni” pe Facebook⁴⁷ şi 1.000 de abonaţi la mesajele de pe Twitter⁴⁸. Toţi candidaţii clasaţi în cursa electorală înaintea lui erau figuri publice foarte cunoscute în România, dar Cernea a fost cel care s-a menţinut în top la secţiunea politică a serviciului de monitorizare a traficului Internet Trafic.ro. A fost un site de campanie care a încurajat interactivitatea dintre candidat şi utilizatori, potenţiali alegători prin postarea comentariilor şi materialelor video pe care ei înşişi le puteau încărca pe site. Este un model de site pentru comunicarea de tip dialog de la utilizator la utilizator şi one to many cu frecvenţă apreciabilă a promptitudinii răspunsurilor titularului site-ului, iar direcţia de comunicare în three way a fost permanent ascendentă. Niciunul dintre site-urile analizate nu a respectat caracteristicile unei tipologii anume, îmbinând elementele integrative ale tuturor modelelor şi site-urile beneficiare ale ultimelor inovaţii de arhitectură, structură şi design din domeniu.

Concluzii

Conform constatării teoretice a lui Manuel Castells⁴⁹, Internetul ne influenţează total viaţa de zi cu zi, având în aceeaşi măsură implicaţii profunde asupra societăţii în general şi a comunicării în mod special. Mai exact, în ceea ce priveşte comunicarea politică şi campaniile electorale, Internetul schimbă structura tradiţională. Astfel, analiza comparativă a arătat că Internetul joacă un rol din ce în ce mai important în cadrul campaniilor electorale şi, potenţial, demonstrează trecerea către o formă de comunicare interactivă şi multidirecţională, care are loc atât pe site-urile candidaţilor, cât şi în mass-media, în timpul alegerilor. Studiile lui B. Villalba⁵⁰ privind medierea politică oferită de Web au reliefat faptul că majoritatea candidaţilor şi a partidelor au folosit Internetul doar pentru transfer de informaţii către vizitatorii site-urilor web, fiind vorba despre o comunicare unidirecţională.

Politicienii contemporani fac eforturi şi se orientează spre tehnicile moderne de comunicare pentru o comunicare mai eficientă cu electoratul, conform aprecierii lui Cavanagh: „Political campaign has always adopted and adapted to the latest tools of persuasion”⁵¹. Pe de altă parte, mentalitatea românească este încă tributară comunicării face to face, platformelor politice declarative şi promisiunilor electorale, adoptând o atitudine de resemnare în faţa unei situaţii prestabilite. În acest sens, remarcăm că nu există analize profunde privind influenţarea electoratului de către mesajul politic online nici la nivel naţional, nici la nivel local. Aprecierile existente sunt circumstanţiale, fără suportul unei cercetări sociologice de substanţă.

În era digitalizării, Internetul oferă un spaţiu alternativ insuficient explorat încă de informare şi comunicare pentru partidele politice şi politicieni, activitatea guvernamentală, instituţiile publice, mass-media, participarea şi implicarea cetăţenilor în stabilirea agendei publice. Marketingul politic online nu reprezintă o opţiune, ci o necesitate a spaţiului public contemporan.

BIBLIOGRAFIE
BOOGERS, Marcel and VOERMAN, Gerrit, „Surfing citizens and floating voters: Results of an online survey of visitors to political web sites during the Dutch 2002 General Elections”, Journal of Information Polity 8, 2003.
CASTELLS, Manuel, The Internet Galaxy: Reflections on the Internet, Business, and Society, Editura Oxford University Press, New York, 2001.
CIOCOTIŞAN, Florin, Cine este cel mai tare politician de pe Facebook?, http://impactnews.ro/Politic/Cine-este-cel-mai-tare-politician-de-pe-Facebook-48577, accesat la 10. 02. 2011.
DAVIES, Richard, The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System, Editura Oxford University Press, 1999.
GIBSON, Rachel K., and WARD, Stephen, „A proposed metholodogy for studying the function and effectiveness of party and candidate Web Sites”, Social Science Computer Review 18, 2000.
GUŢU, Dorina, Războiul din Irak şi războiul de acasă. O campanie prezidenţială americană,Bucureşti: Editura Comunicare.ro,2006.
KAVANAGH, Denis, Efection Campaigning. The new Marketing of Politics, Oxford: Blackwell, 1995.
MAAREK, Philippe J., Communication & marketing de l’homme politique, Paris: Litec, 2007.
SCHWITZER, Eva Johanna, Innovation or Normalization in e-campaigning?: A Longitudinal Content and Structural Analysis of German Party Websites in the 2002 and 2005 National Elections, European Journal of Communication, 2008.
TEDESCO, John, „Changing the Channel: Use of the Internet for Communicating About Politics”, în Lynda Lee Kaid (coord.), Handbook of Political Communication Research, Editura Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Florida, 2004.
ULMANU, Alexandru-Brăduţ, Cartea feţelor. Revoluţia facebook în spaţiul social, Bucureşti: Editura Humanitas, 2011.
VILLALBA, B., „MovingTowards an Evolution în Political Mediation? French Political Parties and the New ICTs”, apud R. Gibson, P. Nixon and S. Ward (eds) Political Parties and the Internet: Net Gain? London: Routledge, 2003.
WOLTON, Dominique, „Les médias, maillon faible de la communication politique”, în HERMES, nr. 4, Le nouvel espace publique, CNRS Éditions, Paris, 1989.

IONELA CARMEN BOŞOTEANU – asistent universitar la Facultatea de Știinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi şi doctorandă în Comunicare a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

 sus