Partide

Partidele româneşti, între politicianism şi politică

BOGDAN FICEAC
[Romanian Diplomatic Institute]

Abstract:
The „originality” of the Romanian transition from totalitarianism to democracy represents, in fact, the failure of this process. The power was not transferred from the hands of a leader or of a small group of discretionary leaders to the legal-rational-bureaucratic institutions, but to the large structures of new rich, which control the entire economic and political life of the country, including the political parties. The only way to cure the Romanian political life is to professionalize the politics, to provoke the politicians to live for politics not off politics. This vital goal could be reach by strictly bringing into force the EU rules and practice, especially the EU model of spending the public money.

Keywords: political parties; elections; fraud; vocation; community acquis

Democraţia „originală”, un eşec al tranziţiei

Democraţia „originală”, implementată în România după revoluţia din decembrie 1989, consemnează, în fapt, un eşec al procesului de tranziţie de la sistemul totalitar la cel democratic, a cărui esenţă ar fi trebuit să se traducă în transferul puterii din mâinile unui lider discreţionar sau ale unui grup restrâns de lideri în sarcina unor instituţii legal-raţional-birocratice, care să funcţioneze în afara controlului şi intervenţiilor arbitrare din partea partidelor aflate într-un anumit moment istoric la guvernare. Drept dovadă, după două decenii de tranziţie ceţoasă, problema politizării excesive a instituţiilor publice rămâne un subiect la fel de fierbinte şi de actual, tocmai pentru că principiile democratice au fost introduse formal, dar, în fond, sunt ignorate sau încălcate sistematic. Însăşi Constituţia actuală a României, la art. 71, alin. (2)¹, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, prin faptul că funcţia de membru al Legislativului nu este incompatibilă cu cea de membru al Executivului, permiţând astfel unor politicieni ce fac parte şi din Legislativ şi din Executiv să voteze ca parlamentari în favoarea guvernului din care ei înşişi fac parte.

În ceea ce priveşte principiul fundamental al funcţionării oricărei democraţii, anume organizarea de alegeri libere şi corecte, acesta devine subiect de controverse aprinse la fiecare campanie electorală, însoţită inevitabil de scandaluri privind fraudarea alegerilor. Asociaţia Pro Democraţia a identificat cel puţin şapte modalităţi de fraudare a scrutinelor, practicate cu consecvenţă în ultimele două decenii²: suveica, ştafeta, cămaşa albastră şi înlocuirea, toate implicând completarea sau substituirea frauduloasă a buletinelor de vot, la care se adaugă „infiltrarea (prezentarea unor persoane la o altă secţie de vot decât cea la care sunt arondaţi, unde, cu complicitatea reprezentatului partidului, ar vota în numele unui alegător absent în mod sistematic), excursioniştii (formulă inspirată de existenţa listelor speciale ce permitea votarea alegătorilor arondaţi unei alte secţii sau dintr-o altă localitate) sau netrasportabilii (utilizarea urnei mobile pentru a forţa votul unor persoane în vârstă care altfel nu ar fi participat la scrutin).”

Dacă asemenea metode de fraudare viciază grav condiţia alegerilor de a fi corecte, condiţia de a fi libere – adică posibilitatea cetăţeanului de a vota în deplină cunoştinţă de cauză – este sever afectată pe alte două principale căi: mita electorală, monstruos extinsă şi exploatată pe fondul unei sărăcii endemice, prin care largi categorii de cetăţeni acceptă să amaneteze viitorul ţării în schimbul unui kilogram de zahăr sau al unui litru de ulei, şi manipularea grosolană a opiniei publice prin lansarea unor valuri de diversiuni menite să escamoteze gravele probleme ale societăţii româneşti, să-i compromită pe rivalii politici ai celor ce le lansează, dar să şi abată atenţia de la capacitatea lor de a acţiona cu sinceritate, competenţă şi devotament în beneficiul ţării.

Vicierea funciară a procesului electoral se conjugă cu existenţa pe scena politică românească a unor partide cu o identitate doctrinară precară sau chiar inexistentă. Preocupările doctrinare par să fie ultima grijă chiar şi a partidelor importante (Partidul Social Democrat, Partidul Democrat Liberal şi Partidul Naţional Liberal), dovadă că institutele şi fundaţiile proprii, ce ar trebui să clarifice fundamentele doctrinare, să elaboreze strategiile de acţiune politică şi să pregătească noile generaţii de politicieni, funcţionează doar formal ori şi-au încetat cu totul activitatea. Această criză identitară se reflectă şi în procesul greoi al recunoaşterii principalelor partide româneşti pe plan european şi internaţional (PSD a devenit membru oficial al Internaţionalei Socialiste abia în 2005, după un deceniu şi jumătate în care a fost suspectat de „criptocomunism”, iar PNL a fost admis în Internaţionala Liberală în 1999, după un deceniu în care mişcarea liberală a trecut prin convulsii extreme), în trecerile bruşte de la o identitate doctrinară la cea diametral opusă (PD, primit în Internaţionala Socialistă în 1996, se retrage din respectiva organizaţie în 2005, pentru ca un an mai târziu să devină membru al Partidului Popular European), în spargerea unor partide şi apariţia unor hibrizi cu identitate amorfă (în PDL, înfiinţat oficial în martie 2008 prin absorbţia de către PD a unei facţiuni desprinse din PNL, coexistă „curentele” liberal şi creştin-democrat, partidul fiind afiliat oficial la Partidul Popular European), dar şi în existenţa unor partide care nu îşi asumă explicit afilierea la vreunul dintre marile curente europene (precum Partidul Conservator), ori a unor formaţiuni politice alcătuite din facţiuni „reformatoare” desprinse din partide mari sau chiar alcătuite exclusiv din „traseişti” politici (cazul defunctei Alianţe pentru România sau al actualei Uniuni Naţionale pentru Progresul României), care oscilează de la stânga la dreapta în funcţie de aliaţii politici conjuncturali ce le pot asigura accesul la guvernare şi care au beneficiat sau beneficiază de reprezentare parlamentară fără să fi participat vreodată la alegeri ca formaţiuni politice.

Gravele vicii ale procesului electoral şi calitatea precară a clasei politice postdecembriste au împiedicat consolidarea sistemului democratic în România şi, în ultimă instanţă, au avut ca efect menţinerea ţării pe ultimele poziţii în Uniunea Europeană la indicatorii privind calitatea vieţii. România se află pe ultimele locuri în ceea ce priveşte speranţa de viaţă la naştere, iar în cazul femeilor are cea mai scăzută speranţă de viaţă la naştere (76,2 ani)³ din tot spaţiul Uniunii Europene. România înregistrează şi cea mai înaltă rată a mortalităţii infantile din U.E, de peste două ori mai mare decât media europeană. Proasta guvernare are efecte dramatice asupra stării de spirit a populaţiei, după cum relevă datele furnizate de Institutul de cercetare a calităţii vieţii pe 2010: „Aprecierea schimbărilor care s-au produs în societatea românească după 1989 se înscrie într-o gamă extrem de pesimistă: în anul 2010, peste jumătate dintre subiecţi (54%) consideră că transformările au fost negative, faţă de numai 13% care le consideră a fi fost pozitive. (...) Societatea românească este percepută a fi mai degrabă una de tip conflictual, cu precădere în zona politicului dar şi în cea a conflictelor sociale verticale (săraci-bogaţi; salariaţi-conducere). (...) În anul 2010 se înregistrează cel mai scăzut nivel al optimismului din 1990 până în prezent. Ca tendinţă, prăbuşiri asemănătoare ale optimismului s-au mai produs în perioada 1996-1999, însă nivelurile joase înregistrate în prezent nu au mai fost niciodată atinse (- s.n.).”⁴

Între interesul personal şi interesul public

Acuta criză politică în care se află România în 2011 – reflectată în blocarea activităţii Camerei Deputaţilor ca urmare a lipsei de apetenţă pentru stabilirea vinovăţiilor în cazul fraudei grosolane prin care a Puterea a trecut legea sistemului unitar de pensii în septembrie 2010, în indiferenţa pentru aflarea autorilor în cazul halucinant al ascultărilor ilegale, efectuate în august 2009 în chiar incinta Parlamentului, în adoptarea unor legi foarte importante prin procedura excepţională a asumării răspunderii Guvernului, devenită deja uzuală şi repetând la un nivel superior vechea practică de eludare a dezbaterilor parlamentare printr-o avalanşă de ordonanţe de urgenţă – este rezultatul inevitabil al unei vieţi politice minate de corupţie şi incompetenţă. De fapt, este o reeditare la dimensiuni groteşti a veciului politicianism ce măcina viaţa politică românească de dinainte de perioada comunistă. În 1904, Constantin Rădulescu-Motru definea politicianismul ca fiind „un gen de activitate politică – sau, mai bine zis, o practicare meşteşugită a drepturilor politice – prin care câţiva dintre cetăţenii unui Stat tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale.”⁵ Sintetizând ideile lui Rădulescu-Motru, apare diferenţa clară între politicieni, care ocupă funcţiile publice pentru a acţiona în interes public şi politicianişti, care ocupă funcţiile publice pentru a acţiona în interes personal sau de grup. Dezbaterea privind asanarea politicii de politicianişti nu era nouă nici pentru acea vreme, nici pentru spaţiul românesc. Cu aproape un secol în urmă, Max Weber în celebra sa prelegere Politik als Beruf⁶, ţinută studenţilor de la universităţile din Leipzig şi Berlin în iarna anilor 1818-1819, face aceeaşi diferenţă esenţială între cei ce trăiesc pentru politică şi cei ce trăiesc din politică: „cel ce se luptă să facă din politică o permanentă sursă de venit trăieşte « în afara » politicii ca vocaţie, în timp ce acela care nu face aşa ceva trăieşte « pentru » politică”. Weber susţine că doar cei înstăriţi, cu surse suficiente de venit pentru a le asigura independenţa şi siguranţa financiară pot face din politică o vocaţie, pot servi interesul public. Chestiune discutabilă, având în vedere că, în cele aproape două secole de experienţă democratică, ulterioare momentului în care Weber îşi ţinea prelegerea, chiar şi în democraţiile consolidate, exponenţii unor puternice grupuri de afaceri n-au servit şi nu servesc întotdeauna interesul public, ci acţionează adesea chiar împotriva acestuia, pentru a da câştig de cauză intereselor personale sau de grup. Apare astfel excesul de oligarhie, care, alături de demagogia excesivă reprezintă cele două grave boli ale democraţiei, cum le definea Raymond Aron, în analiza sa privind prăbuşirea Republicii de la Weimar⁷. Cele două decenii postcomuniste din România demonstrează de asemenea că soluţia lui Max Weber nu este validă; performanţa în politică în sensul servirii interesului public nefiind mai evidentă la polticienii înstăriţi decât la cei cu venituri modice. Factorul decisv pare a fi calitatea umană a politicianului şi mai puţin starea sa materială. Cei cu o personalitate empatică şi cu pregătire profesională solidă sunt mult mai capabili să facă o vocaţie din politică, să se pună în serviciul binelui public, decât cei cu personalitate psihotică⁸, lipsiţi de empatie şi, pe cale de consecinţă, lipsiţi de sentimentul vinovăţiei şi de remuşcări, dar şi lipsiţi de scrupule. Din nefericire, în perioadele tulburi, în democraţiile fragile, dar nu numai, lipsa de scrupule devine un atu decisiv în ascensiunea pe scena politică. În capitolul „De ce ajung în frunte cei mai răi”, din cartea sa Drumul către servitute⁹, Friedrich Hayek explică succesul în politică de care se bucură asemenea indivizi, care altminteri susţin că acţionează în numele unor idealuri nobile, morale, specifice, la modul formal-declarativ, sistemelor colectiviste: „în scurt timp de la instalare, [ei –n.n.] au de ales între nesocotirea moralei curente şi eşec. Cei fără scrupule şi cei care nu se dau înapoi de la nimic vor avea probabil, din acest motiv, mai mult succes(...)”¹⁰. Cum accesul în politică nu poate fi condiţionat de întocmirea unor diagrame ale personalităţii pentru fiecare aspirant în parte, iar soluţia propusă de Max Weber, de a lăsa politica în sarcina celor înstăriţi, nu a fost validată de istorie, chestiunea asanării scenei politice de politicianişti pare fără ieşire. Dar nu este. Soluţia constă în revenirea la pragmatism şi ea a fost avansată tot de Constantin Rădulescu-Motru, într-o perioadă în care încă nu se stinseseră ecourile celebrei controverse pe seama teoriei „formelor fără fond” avansate de Titu Maiorescu în 1868¹¹. Dacă tot dorim să imităm, să introducem în România modelul instituţional apusean, atunci, spunea Rădulescu-Motru, „ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm principiile lor politice şi economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează”¹². Îndemn mai actual ca oricând, astăzi, când Romînia face oficial parte din marea familie a democraţiilor europene şi s-a angajat să implementeze şi să respecte aquis-ul comunitar.

Politica, atractivă doar pentru cei cu vocaţie

În cele două decenii de tranziţie „originală”, marile afaceri s-au făcut cu statul, mai exact prin devalizarea masivă, cu acoperire legală, a bugetului şi a proprietăţii de stat. Banii publici reprezintă o atracţie irezistibilă pentru structurile transpartinice ce acţionează după modelul crimei organizate şi care şi-au subordonat mediul politic tocmai pentru a-l determina să amâne la nesfârşit legiferarea şi aplicarea procedurilor de cheltuire a banilor publici după modelul comunitar. În paralel, există o totală lipsă de apetenţă pentru absorbţia fondurilor europene, a căror fraudare implică dificultăţi şi riscuri mult mai mari, guvernul României preferând, spre exemplu, pe fondul crizei economice mondiale din 2009-2011, să crească masiv datoria externă a ţării prin împrumuturi totalizând circa 20 de miliarde de euro, decât să intensifice absorbţia celor 20 de miliarde de euro nerambursabili ce i se cuvin de la Uniunea Europeană, a preferat să taie masiv pensiile şi salariile bugetarilor (cu excepţia salariaţilor din companiile de stat, unde funcţionază uriaşe „găuri negre” prin care sume imense sunt risipite sau drenate către conturi private), să mărească TVA, decât să impună măsuri drastice de stopare a risipei şi a fraudelor. Este adevărat, au fost promovate şi legi în esenţă absolut necesare, menite să reformeze sistemul sanitar şi de asigurări de sănătate, să pună ordine în sistemul salarial, să diminueze rapid munca la negru, să optimizeze colectarea taxelor şi impozitelor, dar toate aceste legi şi măsuri menite a îmbunătăţi colectarea de fonduri nu au fost însoţite de măsuri la fel de drastice vizând modul de cheltuire a banilor publici. Dimpotrivă, spre exemplu contractele cu aşa numiţii „băieţi deştepţi” din Energie, luaţi acid în vizor chiar de către preşedintele României, au fost prelungite, în plină criză, până în 2018. România începutului de mileniu al III-lea traversează o situaţie asemănătoare celei din epoca fanariotă, când unii despoţi luminaţi precum Alexandru Ipsilanti sau Constantin Mavrocordat au avut iniţiative reformatoare: desfiinţarea şerbiei, desfiinţarea unor biruri aberante precum văcăritul sau pogonitul şi alte măsuri de reformă fiscală, însă tot pentru o mai bună colectare a fondurilor de la o populaţie adusă la sărăcie lucie şi la disperare, scopul lor rămânând aceeaşi eternă dorinţă îmbogăţire rapidă.

Revenind la anul 2011, evitarea cu obstinaţie a reglementărilor stricte în ceea ce priveşte cheltuirea banilor publici se reflectă şi în diverse iniţiative aparent „salvatoare”, precum intenţia de a numi specialişti străini la conducerea companiilor de stat pentru a stopa risipa şi fraudele – măsură convenită în mai 2011 de către guvernul României cu reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Numai că persoanele, oricât de bine pregătite ar fi, nu pot schimba un sistem, mai ales când puterea lor de decizie este limitată; vor sfârşi inevitabil fie adaptându-se practicilor împământenite, fie retrăgându-se¹³. Necesitatea introducerii standardelor de cost şi de calitate în cheltuirea banilor publici după model european este cunoscută şi înţeleasă de întreaga clasă politică românească, însă doar la nivel declarativ; nimeni nu doreşte să preia iniţiativa. Chiar preşedintele României, referindu-se la uriaşele fraude din sistemul de sănătate, spunea, în 20 decembrie 2010¹⁴: „poate [-s.n.] ar trebui să introducem şi aici standardele de cost”. De ce „poate” şi nu „din secunda doi”, aşa cum obişnuieşte premierul Emil Boc să spună ori de câte ori este vorba de aplicarea unor măsuri vizând tăierile salariale sau de pensii, rămâne neclar.

Măsurile de implementare a modelului european de cheltuire a banilor publici, şi nu numai, vor trebui luate, şi vor fi luate în cele din urmă, având în vedere că Uniunea Europeană şi-a intensificat presiunile asupra Romîniei pentru a o determina să respecte aquis-ul comunitar, nu doar formal, ci şi practic, cu sinceritate, rigoare şi consecvenţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exasperată de avalanşa de procese privind restituirea/despăgubirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist a adoptat, în 12 octombrie 2010, o hotărâre-pilot împotriva statului român, obligând România să găsească o soluţie viabilă, unitară, pentru rezolvarea acestei spinoase probleme ce agită societatea românească de două decenii, aderarea în termen a României la spaţiul Shengen a fost pusă sub semnul întrebării pe motive de corupţie, deşi autorităţile de la Bucureşti susţin că au îndeplinit criteriile „tehnice”, Comisia Europeana a suspendat temporar, în iunie 2011, plata a circa 800 de milioane de euro în cadrul Programului Operaţional Regional din pricina neregulilor la procesele de achiziţie depistate în trei judeţe şi chiar se gândeşte să scurtcircuiteze autorităţile române pentru a coordona mult mai eficient, de la Bruxelles, finanţările nerambursabile destinate României.

Aplicarea modelului european de cheltuire a banilor publici va produce inevitabil un şoc puternic în economie. Este foarte posibil ca, pe termen scurt, volumul contractelor cu statul să scadă drastic, către derizoriul procent al absorbţiei fondurilor europene, pentru că mulţi dintre potenţii oameni de afaceri postrevoluţionari nu au nici un fel de competenţe economice sau manageriale pentru a activa într-o economie liberală, ci sunt abili doar în cultivarea unor relaţii profitabile, reciproc avantajoase, cu diverşi decidenţi din clasa politică. Cu siguranţă, însă, efectele pe termen mediu şi lung asupra mediului politico-economic vor fi benefice. Economia va putea fi relansată pe principiile concurenţei şi competenţei, pentru că vor fi destui antreprenori capabili şi dispuşi să respecte modelul european şi, cel mai important, politica va deveni neatractivă pentru cei interesaţi să facă din ea doar o sursă de îmbogăţire rapidă şi facilă, adică pentru politicianişti. Riscurile mari la care s-ar expune aceştia, comparativ cu câştigurile reduse pe care le-ar obţine i-ar determina pe mulţi dintre ei să se orienteze către alte zone de activitate, în afara politicii, fapt benefic atât pentru ei, cât mai ales pentru societate. România va avea astfel şansa intrării în normalitatea specifică oricărei democraţii consolidate, iar partidele politice vor putea, vor fi nevoite să se reîntoarcă spre izvoarele doctrinare pe baza cărora să-şi consolideze identitatea, să-şi contruiască programele şi strategiile de acţiune politică în vederea accesului la putere, nu pentru satisfacerea unor interese personale sau de grup, ci pentru a servi interesul public conform principiilor bunei guvernări, vor fi nevoite să-şi împrospăteze masiv garnitura politicienilor de primă linie cu personalităţi competente şi responsabile, personalităţi care să aibă într-adevăr vocaţia politicii.

BIBLIOGRAFIE
ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti: ALL Educaţional, 2001
EYSENCK, Hans j., EYSENCK, Sybil B.G., Psychoticism as a Dimension of Personality, London: Hodder and Stoughton, 1976.
GERTH, H.H. şi WRIGHT MILLS, C., From Max Weber: Essays in Sociology, New York: Oxford University Press, 1946, http://www.sscnet.ucla.edu/polisci/ethos/Weber-vocation.pdf.
HAYEK, Friedrich, Drumul către servitute , Bucureşti: Humanitas, 1993.
MAIORESCU, Titu, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în Opere, I, Bucureşti: editura Minerva, 1978.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, „Cultura româna si politicianismul”, în volumul Scrieri politice, Bucureşti: Nemira, 1998.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Psihologia poporului român şi alte studii de psihologie socială, Bucureşti: Paideea, 1999.
WALDECK, Rose G., Athenee Palace Bucharest, London: Constable, 1942.
Asociaţia Pro Democraţia, „Istoria unui dezacord: uninominalul” (broşură publicată în cadrul proiectului „Către un proces electoral performant în România”), Bucureşti, decembrie 2008, http://www.apd.ro/files/publicatii/brosura_uninominal.pdf.
Constituţia României, https://www.senat.ro/Start.aspx.
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, „Calitatea vieţii în România 2010”, http://www.iccv.ro/sites/default/files/Calitatea%20Vietii%202010.pdf.
OECD, „ Sănătatea pe scurt: Europa 2010”,http://www.oecd.org/dataoecd/13/50/46804093.pdf.

BOGDAN FICEAC – Lector dr. la Institutul Diplomatic Român. Ultimele cărţi publicate: De ce se ucid oamenii, Bucureşti, Editura RAO, 2011 - Tehnici de manipulare, şase ediţii, Bucureşti, Nemira, 1996, 1997, 1998, 2001, 2004, Editura All Beck, 2006, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, Bucureşti: Nemira, 1999; coautor al manualului şcolar Competenţa în mass media, Bucureşti:Humanitas Educational, 2004.

 sus