Partide

TImpactul cartelizării sistemului de partide din România asupra consolidării sistemului democratic¹
 

SILVIU-DAN MATEESCU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
The aim of this article is to analyze the cartelization of the Romanian party system and its impact on citizen representation and on the consolidation of democracy. Consequently, I analyze the development of the Romanian party systems with emphasis on those electoral rules and regulations that limit open political competition as well as on the system of party finance. I show that electoral rules have gotten progressively harsher and that the system of party finance clearly handicaps new competitors. This holds true in regard to the rules for the formal registering of new political parties. Moreover the cartel has been extremely successful in keeping new competitors out of Parliament.

Keywords: cartelization; representation; electoral volatility; electoral legislation; party finance

Teoria partidului cartel

Majoritatea lucrărilor ştiinţifice având ca subiect formarea sistemelor de partide din ţările postcomuniste au accentuat instabilitatea acestora, relevând incapacitatea partidelor politice de a se constitui în agenţi eficace de agregare a preferinţelor sociale. În cadrul acestui articol propun o analiză a evoluţiei sistemelui de partide din România din perspectiva teoriei partidului cartel, elaborată de Richard Katz şi Peter Mair². Aceasta introduce un nou model de înţelegere a comportamentului partidelor politice, axat pe relaţia acestora cu statul.

În mod particular, Katz şi Mair susţin că se poate observa o apropiere crescândă între partidele politice şi stat şi că această apropiere favorizează emergenţă unui nou tip partid, identificat drept „partidul cartel”³. Acest proces are la bază evoluţia particulară a societăţilor postindustriale. O caracteristică semnificativă a acesteia este declinul participării şi implicării cetăţenilor în activitatea partidelor, indivizii preferând alte tipuri de organizaţii, în care pot juca un rol mai activ. Scăderea numărul membrilor de partid concomitent cu creşterea sumelor necesare desfăşurării activităţii politice au determinat partidele să caute alte surse de finanţare. Principala strategie utilizată se referă la introducerea subvenţiilor de stat pentru partidele politice, subvenţii ce constituie în acest moment una dintre resursele financiare majore utilizate în desfăşurarea activităţii partidelor atât în parlament cât şi în afara lui. Creşterea permanentă a subvenţiilor pentru activitatea partidelor reprezintă una dintre schimbările fundamentale survenite în mediul politic. În acelaşi timp, trebuie accentuat faptul că această schimbare a avut ca origine tocmai partidele politice, responsabile atât de votarea şi implementarea legislaţiei în cauză cât şi de cuantumul sumelor repartizate. Cu toate acestea, caracteristica de maximă importanţa a subvenţiilor este că acordarea acestora este condiţionată, în cele mai multe cazuri, de performanţele anterioare ale partidelor, fie că acestea sunt definite drept reprezentare parlamentară sau succes electoral. Astfel, subvenţiile asigură menţinerea partidelor existente, constituind în acelaşi timp o barieră în calea emergenţei unor noi partide. În acelaşi mod, regulile privind accesul la mass-media electronică (în particular televiziune), supuse controlului statului, oferă un mijloc prin intermediul căruia partidele aflate la guvernare (sau în corpul legislativ) pot obţine acces privilegiat, în timp ce partidele extra-parlamentare sunt neglijate. Regulile privind accesul la mass-media de stat variează de la ţară la ţară, în unele cazuri fiind mai puţin restrictive. Cu toate acestea, importanţa televiziunii drept mijloc de comunicare politică corelată cu reglementarea acesteia de către stat, cu alte cuvinte de către partidele aflate în corpul legislativ, oferă acestora din urmă o resursă extrem de importantă. Resursele statului, ale căror reguli de atribuire sunt determinate de partidele politice, constituie un mijloc prin intermediul căruia partidele legislative îşi pot asigura supravieţuirea şi întări capacitatea de a face faţă provocărilor venite din partea partidelor nou-create. Statul se transformă astfel într-o structură de susţinere a partidelor aflate în corpul legislativ şi de excludere a celorlalte. În ultimele două decade ale secolului 20, susţin Katz şi Mair, partidele au devenit agenţii semi-statale.

Această strategie implică şi riscuri, în sensul că partidele politice din corpul legislativ pot deveni dependente de resurse ce se află, în principiu, în afara controlului lor direct. În special există pericolul ca un partid exclus de la guvernare să piardă în acelaşi timp accesul la resursele statului. În cazul modelelor anterioare de partid rezultatul alegerilor avea implicaţii semnificative asupra obiectivelor politice, supravieţuirea partidului nefiind însă pusă în discuţie întrucât resursele necesare proveneau din partea membrilor. Prin contrast, odată cu apropierea partidelor de stat, rezultatul alegerilor electorale are o influenţă mai scăzută asupra obiectivelor politice ale acestora (întrucât marile probleme politice au fost rezolvate), având însă implicaţii majore asupra şanselor de supravieţuire ale unui partid ce pierde alegerile. Cu toate acestea, partidele nu sunt nevoite să concureze pentru supravieţuire în acelaşi mod în care concurează în aria politicilor, deoarece toate partidele parlamentare pot supravieţui, în ciuda faptului că numai un set de politici poate fi implementat la un moment dat. Astfel se crează condiţiile pentru apariţia cartelului de partide⁴. Diferenţele între poziţiile materiale ale câştigătorilor şi învinşilor în alegeri, susţin autorii, s-au redus în mod substanţial. În primul rând, setul partidelor de guvernământ s-a lărgit considerabil, în sensul că aproape toate partidele semnificative pot fi considerate partide de guvernământ, întrucât toate au acces la funcţii publice, mai ales dacă există forme de guvernare sub-naţională sau regională. În plus, chiar dacă un partid este exclus de la guvernare, intrând în opoziţie, acest fapt nu implică negarea accesului respectivului partid la resursele statului şi la o parte din funcţiile publice. În cele mai multe cazuri nici accesul la mass-media de stat, nici cuantumul subvenţiilor nu sunt afectate de părăsirea guvernării. Astfel asistăm la apariţia cartelului de partide, caracterizat de întrepătrunderea dintre partide şi stat şi de cooperarea între toate, sau aproape toate, partidele semnificative. Cartelizarea, sugerează Katz şi Mair, apare mai ales în ţările unde susţinerea oferită de către stat partidelor politice este mai pronunţată şi în acele ţări unde există o tradiţie a cooperării şi acomodării între actorii politici⁵.

Cartelizarea sistemelor de partide şi democarţia

Fiecare model de partid a corespuns unei concepţii particulare asupra democraţiei. În acelaşi sens modelul partidului cartel aduce cu sine o nouă concepţie asupra democraţiei, fundamental diferită. În cazul viziunilor anterioare, una dintre ideile de baza era alternanţa la guvernare, unele partide fiind clar la guvernare în timp ce altele erau în afara ei. Teama excluderii din funcţiile publice determina partidele politice să fie deosebit de atente la cerinţele electoratului. Odată cu emergenţa partidului-cartel nici unul dintre partidele majore nu este în mod definitiv în afara guvernării. În timp ce programele politice devin din ce în ce mai asemănătoare iar campaniile electorale sunt orientate spre scopuri de comun acord, gradul în care rezultatele electorale pot determina acţiunea guvernului scade. În plus, deoarece separarea partidelor aflate la guvernare de cele aflate în opoziţie devine neclară, măsura în care votanţii sunt capabili să pedepsească partidele de guvernământ pentru performanţe obţinute, scade. În acest sens, alegerile încetează a mai fi un mod prin care societatea civilă controlează şi limitează statul, devenind un serviciu oferit de către stat populaţiei. Conducerea statului trebuie reînoită iar alegerile sunt mijlocul prin care acest scop este atins. De asemenea, partidele au nevoie de răspunsul populaţiei în vedere asigurării unei guvernări acceptabile, iar alegerile asigură răspunsul electoratului faţă de politicile implementate şi faţă de rezultate. Din acest motiv statul asigură alegeri concurenţiale, iar întrucât alegerile democratice necesită partide politice, statul asigură existenţa partidelor. Cum partidele aflate la putere sunt cele ce constituie statul ele asigură alegerile concurenţiale, asigurându-şi în acelaşi timp propria supravieţuire. În plus, politicienii simt nevoia de a scădea costurile unei înfrângeri în alegeri, astfel încât strategia aleasă este de a oferi subvenţii şi susţinere tuturor partidelor relevante şi de construi coaliţii la diferite niveluri. Rezultatul este scăderea competiţiei, stabilitatea devenind mai importantă decât victoria⁶.

Cartelizarea sistemului de partide din România

Analiza emergenţei cartelului de partide în România începe cu anul organizării primelor alegeri democratice (1990) şi se încheie în anul 2008 (anul în care s-au organizat ultimele alegeri parlamentare). De asemenea, analiza vizează numai Camera Deputaţilor.

Principalii indicatori ce pot fi utilizaţi pentru analizarea procesului de cartelizare sunt: a) înăsprirea legislaţiei electorale şi b) regulile privind acordarea subvenţiilor de stat care favorizează partidele majore.

Cele mai importante aspecte ale sistemului electoral utilizat în perioada 1990-2008 sunt formula electorală şi pragul electoral. În România s-a utilizat scrutinul proporţional cu liste prestabilite (închise), ordinea candidaţilor pe listă fiind stabilită de partid, până în anul 2004. La alegerile din anul 2008 s-a utilizat un sistem electoral ce combină elemente majoritare şi elemente proporţionale⁷. Pragul electoral a fost de 0% la alegerile din 1990, crescând la 3% pentru alegerile din 1992 şi 1996, apoi la 5% în cazul alegerilor din anul 2000, pentru partide, respectiv 8-10%, în funcţie de numărul partidelor asociate, pentru coaliţii⁸.

Vulnerabilitatea partidelor politice din România

Sistemul de partide din România a fost caracterizat de un grad ridicat de instabilitate, cu precădere în perioada 1990-2000. Lipsa legăturii partidelor politice cu anumite segmente sociale poate fi cel mai bine ilustrată cu ajutorul indicelului volatilităţii electorale. Astfel, volatilitatea electorală a fost de 30,2% în anul 1992, de 14,3% în anul 1996, de 29,1% în anul 2000, de 14,94% în anul 2004 şi de 17,48% în anul 2008⁹.

Efectul volatilităţii asupra performanţelor electorale ale partidelor din România poate fi demonstrat cu ajutorul unor exemple. Dacă privim evoluţia PNŢCD, din perspectiva numărului de mandate pentru Camera Deputaţilor obţinut, vom observa că acesta a obţinut 12 mandate la alegerile din 1990, 41 de mandate la alegerile din 1992, 82 de mandate la alegerile din 1996, 0 mandate la alegerile din 2000 şi 0 mandate la alegerile din 2004. Astfel, după eşecul înregistrat la alegerile din anul 1990, câştigate în mod clar de FSN, partidul a reuşit să obţină 41 de mandate în anul 1992, devenind principalul partid de guvernare în perioada 1996-2000, pentru ca ulterior să rateze intrarea în parlament la două alegeri consecutive. Prin contrast, UDMR, partid care beneficiază de suportul electoral constant al comunităţii maghiare, a obţinut 29 de mandate în 1990, 27 de mandate în 1992, 25 în 1996, 27 în anul 2000, 22 în anul 2004 şi 22 în anul 2008. În afara UDMR, niciunul dintre partide nu a beneficiat, în perioada 1990-2000, de o baza electorală constantă, clar definită, fapt ce poate explica volatilitatea electorală ridicată a sistemului de partide din România, cât şi numărul mare de scindări, fuziuni sau alinaţe. Poate că cel mai important aspect al evoluţiei volatilităţii electorale in România îl reprezintă faptul că cea mai mare partea a acesteia este compusă din volatilitate clasică, rezultată în urma transferurilor de voturi între partidele majore, cu câteva excepţii, când o proporţie importantă a volatilităţii electorale rezultă din ieşirea unor partide din corpul legislativ. Volatilitate electorală cauzată de apariţia unor noi partide este infimă (3,89%, procentul obţinut de PRM la alegerile din 1992).

În ceea ce priveşte procentul membrilor de partid acesta era de 3,3% din cetăţenii cu drept de vot în anul 1993¹⁰.

În concluzie, pot afirma că la începutul perioadei de tranziţie partidele politice se confruntau cu un grad ridicat de incertitudine în ceea ce priveşte rezultatele alegerilor, fiind de asemenea incapabile să-şi finanţeze activitatea prin intermediul cotizaţiilor, având în vedere procentul scăzut al membrilor de partid.

Finanţarea partidelor politice din România

În cadrul acestei secţiuni mă voi concentra asupra actelor normative ce au reglementat, în perioada 1990-2010 (anul adoptării ultimei legi care modifică în mod substanţial sistemul de finanţare a partidelor politice este 2006 însă legea a fost republicată în anul 2010 cu modificările ulterioare), acordarea subvenţiilor de stat pentru campania electorală şi pentru desfăsurarea activităţii partidelor politice întrucât dependenţa de fondurile publice este una dintre caracteristicile esenţiale ale partidului cartel. În plus, am încercat să evidenţiez importanţa subvenţiilor de stat pentru partidele politice din România comparându-le cu sumele obţinute din donaţii.

În cadrul acestui articol mă voi opri asupra Legii 43/2003¹¹ şi asupra Legii 334/2006 (cu toate acestea, tabelul 1 oferă informaţii despre toate legile care au reglementat finanţarea partidelor politice) privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, în mod specific asupra prevederilor referitoare la donaţii şi la subvenţiile acordate de la bugetul de stat.

Donaţiile primite de un partid politic într-un an fiscal nu pot depăşi 0,025% din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv, plafonul fiind de 0,050% în anul în care au loc alegeri.

Partidele politice primesc anual subvenţii de la bugetul de stat. Suma alocată nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile prevăzute în bugetul de stat. Partidele politice care la începutul legislaturii au reprezentanţi în grupuri parlamentare, cel puţin într-o Cameră, primesc o subvenţie de bază. Totalul subvenţiilor de bază reprezintă o treime din subvenţiile bugetare alocate partidelor politice. În plus, partidele politice reprezentate în Parlament primesc şi o subvenţie proporţională cu numărul de mandate obţinute. Suma cuvenită pentru un mandat se stabileşte prin împărţirea restului de două treimi din subvenţiile de la bugetul de stat pentru partidele politice la numărul total al parlamentarilor. Subvenţia totală acordată de la bugetul de stat unui partid politic, după aceste operaţiuni, nu poate depăşi de 5 ori subvenţia de baza.

Partidele politice care nu au mandate parlamentare, dar au obţinut cu cel mult 1% sub pragul electoral, primesc subvenţii egale, care se stabilesc prin împărţirea sumei neutilizate, conform procedurilor prezentate mai sus, la numărul partidelor politice respective. Suma totală acordată partidelor politice neparlamentare nu poate fi mai mare decât o subvenţie de bază. Sumele neutilizate după redistribuire, se împart partidelor politice parlamentare proporţional cu numărul mandatelor (L. 43/ 2003, Art. 9, alin 1-7). Acestor subvenţii li se adaugă facilităţi în obţinerea sediilor centrale şi locale.

Subvenţia de la bugetul de stat pentru campania electorală se acordă tuturor partidelor care participă la campania electorală. Partidele care nu au reuşit să treacă pragul electoral pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului ori, la alegerile locale, nu au reuşit să treacă pragul electoral vor restitui subvenţia primită în termen de două luni de la data publicării rezultatelor finale ale alegerilor în Monitorul Oficial al României (L. 43/ 2003, Art. 13, alin. 1 şi 2).

Tabelul 1. Legislaţia privind finanţarea partidelor politice din România

a: subvenţii şi donaţii acordate partidelor politice pentru finanţarea campaniei electorale

Legea 43/2003 a fost abrogată prin Legea 334/2006 (această lege a fost republicată în anul 2010). Articolul 1 al legii 334/2006 prevede că legea are drept scop asigurarea egalităţii de şanse în competiţia politică şi a transparenţei în finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Acelaşi articol precizează că finanţarea publică sau privată nu poate urmări limitarea independenţei partidelor politice. Principalele modificări survenite în urma adoptării acestei legi se referă la cotizaţii, la modul de acordare a subvenţiilor şi la donaţii. Astfel, noua lege a finanţării partidelor politice stipulează că suma cotizaţiilor plătite într-un an de un membru de partid nu poate depăşi 48 de salarii minime brute pe ţară. Legea păstrează plafonul de 0,025% pentru donaţiile primite de un partid politic într-un an fiscal. În anul fiscal în care au loc alegeri generale locale, parlamentare, pentru Parlamentul European sau alegerea Preşedintelui României, plafonul este de 0,050% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv. Este important de remarcat că de la data intrării în vigoare a acestei legi, partidele politice au putut beneficia de plafonul de 0,050% în trei ani consecutivi (în anul 2007 au avut loc alegeri pentru Parlamentul European, în anul 2008 au avut loc alegeri parlamentare şi locale iar în anul 2009 au avut loc alegeri pentru Parlamentul European şi pentru alegerea Preşedintelui României). Având în vedere faptul că mandatul Preşedintelui României şi al membrilor Parlamentului European este de 5 ani în timp ce alegerile legislative se desfăşoară la fiecare patru ani, rezultă că, în condiţii normale, partidele beneficiază de plafonul de 0,050% în doi ani consecutivi. Sumele maxime ce pot fi primite ca donaţie de la o persoană fizică sau juridică într-un an obişnuit nu s-au modificat. În schimb, pentru anii în care au loc mai multe scrutine, donaţiile primite de la o persoană fizică pot fi de până la 400 de salarii minime, pentru fiecare campanie electorală sau campanie pentru referendum, cu respectarea plafonului de 0,050%. În mod similar, donaţiile primite de la o persoană juridică pot fi de până la 1.000 de salarii minime pentru fiecare campanie electorală, cu respectarea plafonului de 0,050%. Legea 334/2006 păstrează intredicţiile privind donaţiile prevăzute în legile anterioare şi introduce un nou sistem de acordare a subvenţiilor publice. Astfel, subvenţia de la bugetul de stat se acordă în funcţie de numărul de voturi primite la alegerile parlamentare şi de numărul de voturi primite la alegerile locale, după cum urmează:
a) 75% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărţite partidelor politice, proporţional cu numărul de voturi primite la alegerile parlamentare, respectiv media voturilor valabil exprimate pentru Camera Deputaţilor şi Senat, dacă au realizat pragul electoral.
b) 25% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărţite partidelor politice, proporţional cu numărul de voturi valabil exprimate, primite la alegerile locale pentru alegerea consilierilor judeţeni şi consilierilor din cadrul Municipiului Bucureşti, dacă au obţinut cel puţin 50 de mandate de consilier judeţean şi de consilier din cadrul Municipiului Bucureşti.

De asemenea legea 334/2006 elimina acordarea subvenţiilor pentru campania electorală.

Tabelul 2. Sursele majore de finanţare ale partidelor politice, subvenţiile de la bugetul de stat şi donaţiile, în perioada 2002-2005 ( RON )

a: PUR şi PRM nu au declarat donaţiile pentru anul 2002; PUR şi-a schimbat numele în mai 2001 în PUR-SL. PUR-SL a declarat în 2002 donaţii în valoare de 9.000 RON.

Conform legilor 27/1996 şi 43/2003 Curtea de Conturi era instituţia abilitată să verifice legalitatea finanţării partidelor politice. Asociaţia Pro Democraţia, constata în anul 2000, că, la acel moment, nu exista un raport referitor la subvenţiile bugetare primite de către partide sau la utilizarea lor, cu toate că subvenţiile sunt fonduri bugetare şi gestionarea lor constituie subiectul atribuţiilor Curţii. Parlamentul nu a solicitat cercetări în acest domeniu, iar instituţia în cauză nu a avut nici o iniţiativa în acest sens. Mai mult, Asociaţia Pro Democraţia constata că prevederile legii Partidelor Politice 27/1996 prin articolele 44 şi 45 privind controlul finanţării partidelor politice nu puteau fi aplicate întrucât nu fuseseră instituite Normele Metodologice de aplicare a legii¹². Legea 334/2006 stabileşte că Autoritatea Electorală Permanentă este autoritatea publică abilitată să controleze respectarea prevederilor legale privind finanţarea partidelor politice. Din păcate, Autoritatea Electorală Permanentă a ales să verifice legalitatea finanţării partidelor politice prin sondaj astfel încât nu există date complete privind donaţiile primite de partidele politice. Rezultă că nu putem compara sumele obţinute de partide din subvenţii (cuantumul total) cu sumele obţinute de partide din donaţii (întrucât nu există decât date parţiale).

Din datele prezentate în tabelul 2 putem observa că subvenţiile acordate de stat reprezentau principala sursă de finanţare a partidelor politice în anii 2002 şi 2003 (cu excepţia Partidului Democrat, în cazul acestuia fondurile obţinute din donaţii în anul 2003 depăşindu-le pe cele acordate de stat). Cu toate acestea, cuantumul donaţiilor îl depăşeşte pe cel al subvenţiilor, în cazul tuturor partidelor, în anul 2004. În ceea ce priveşte anul 2005, PNL, PD şi PC au obţinut mai mulţi bani din donaţii decât din fondurile acordate de stat, în timp ce PSD, PRM şi UDMR se aflau în situaţia opusă.

Faptul că, în anul 2004, toate partidele au obţinut mai multe fonduri din donaţii decât din subvenţii are două explicaţii. În primul rând, conform legii Partidelor Politice adoptată în anul 2003, donaţiile pe care le poate primi un partid politic într-un an electoral nu pot depăşi 0,050 din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv, faţă de 0,025 în ceilalţi ani (în comparaţie cu plafonul de 0,005% existent până în anul 2002). Astfel, în anii în care au loc alegeri, plafonul este dublu. De asemenea, partidele politice atrag, ca regulă, mai multe donaţii în anii electorali, datorită mobilizării superioare a organizaţiilor locale în vederea obţinerii fondurilor necesare finanţării campaniei electorale. Din perspectiva anilor 2004 şi 2005, cât şi datorită faptului că datele referitoare la sursele de finanţare (în special cele referitoare la donaţii), ale partidelor politice în perioada 1990-2000 nu sunt disponibile, nu pot trage o concluzie definitivă privind dependenţa partidelor politice de fondurile publice. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare faptul că legea 27/1996 prevedea că donaţiile primite de un partid politic într-un an nu pot depăşi 0,005% din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv şi că numărul membrilor de partid era de 3,3% în anul 1993 putem presupune în mod rezonabil că subvenţiile au reprezentat principala sursă legală de venit a partidelor politice până la adoptarea legii 43/2003. În plus, se poate remarca că partidele parlamentare se bucură de un avantaj semnificativ în faţa celor neparlamentare, mai ales dacă avem în vedere prevederea din legile 27/1996 şi 43/2003 conform căreia subvenţiile acordate tuturor partidelor neparlamentare nu pot depăşi cuantumul unei subvenţii de bază. În plus, chiar şi acordarea acestor sume este supusă unor condiţii restrictive, anume obţinerea a 4% (2% conform legii 27/1996) din voturile valabil exprimate la nivel naţional. De asemenea, un punct ce trebuie menţionat este că, în cazul în care nu există partide neparlamentare care să fie obţinut 4%, sumele nedistribuite se împart partidelor parlamentare, proporţional cu numărul de mandate. Asociaţia Pro Democraţia observa că legea nu prevede ca în cazul acestei operaţiuni să se respecte restricţia conform căreia un partid parlamentar nu poate primi mai mult decât echivalentul a 5 subvenţii de bază¹³. De asemenea, faptul că legile din 1996 şi 2003 favorizează partidele politice poate fi susţinut şi de faptul că nu există sume fixe alocate partidelor neparlamentare, acestea putând beneficia (ipotetic) numai de sumele rămase după alocarea subvenţiilor pentru partidele parlamentare. Odată cu adoptarea legii 334/2006, condiţiile pentru acordarea subvenţiilor devin şi mai dure, partidele neparlamentare fiind practic excluse din sistemul de finanţare publică. Pe lângă faptul că 75% din fondurile acordate de către stat sunt destinate partidelor parlamentare, pragul de 50 de mandate de consilier judeţean necesar obţinerii unui procent din restul de 25% este deosebit de restrictiv. În acest sens, chiar şi partide parlamentare precum Partidul Conservator sau Partidul România Mare (partid parlamentar la data alegerilor locale din iunie 2008) nu au reuşit să obţină decât 16 şi respectiv 15 mandate (în consecinţă cele două partide au fost excluse de la împărţirea celor 25% din suma destinată partidelor politice). Observaţia că regulile privind subvenţiile acordate partidelor politice dezavantajează în mod evident partidele neparlamentare este susţinută şi de faptul că în urma alegerilor din anii 1996, 2000, 2004 şi 2008 niciun astfel de partid nu a îndeplinit condiţiile ce i-ar fi permis accesul la fondurile publice.

Legislaţia din România privind înfiinţarea partidelor politice

Legislaţia privind înfiinţarea unui partid politic a evoluat, în perioada postcomunistă, de la un set de prevederi minimale vizând înregistrarea partidelor la o serie de norme restrictive, menite a diminua numărul actorilor politici aflaţi în competiţie. Astfel, numărul de membrii necesar pentru înfiinţarea unui partid a crescut de la 251 în 1989 la 10.000 în 1996 şi la 25.000 în anul 2003¹⁴.

Având în vedere aceste prevederi consider că este important să urmărim evoluţia numărului de candidaturi pentru Camera Deputaţilor.

Tabelul 3.

Din datele prezentate în tabelul 8 se poate observa scăderea numărului de candidaturi de la un număr maxim de 62 la alegerile din 1992 la 11 în anul 2008. Această scădere poate fi asociată creşterii numărului de membrii fondatori de la 251 la 25.000, a creşterii pragului electoral de la 0% la 5%, a introducerii obligativităţii constituirii depozitului de 5 salarii minime pentru fiecare candidat şi a schimbării sistemului electoral.

Indicele ieşirilor din corpul legislativ şi gradul de succes al partidelor noi în România

În cadrul acestei secţiuni îmi propun să evaluez una dintre caracteristicile esenţiale ale cartelului de partide, faptul că se formează numai între actorii politici dominanţi, cât şi eficacitatea acestuia. În urma rezultatele alegerilor din anul 1992 zece partide politice au părăsit corpul legislativ, în urma alegerilor din 1996 patru partide au fost excluse iar în urma alegerilor din 2000, şase. Niciun partid politic nu a fost exclus din corpul legislativ în urma alegerilor din anul 2004. În urma alegerilor din anul 2008 partidul România Mare a fost exclus din corpul legislative. Indicele ieşirilor ne oferă o viziune clară asupra acţiunii unor factori caracteristci existenţei unui cartel la nivelul sistemului de partide românesc: înăsprirea succesivă a legislaţiei electorale (stabilirea pragului electoral la 3% pentru alegerile din anii 1992 şi 1996 apoi la 5% din anul 2000), acordarea fondurilor publice cu precădere partidelor parlamentare ((Legea 27/1996, Legea 43/2003, Legea 334/2006) cât şi condiţiile restrictive privind înfinţarea partidelor politice.

În ceea ce priveşte gradul de succes al partidelor noi în România, un singur astfel de partid, PRM, a reuşit să intre în Parlament în anul 1992.

Concluzii

În final, rezultatele adunate conduc spre idea emergenţei unui cartel la nivel sistemului de partide din România. Vulnerabilitatea partidelor politice la începutul anilor 1990, atestată atât de gradul ridicat al volatilităţii electorale cât şi de lipsa unor conexiuni bine structurate între partidele politice şi anumite segmente ale societăţii, a determinat actorii politicii să-şi utilizeze controlul asupra legislativului cu scopul de a diminua incertitudinea cu privire la rezultatele alegerilor cât şi pentru a-şi asigura supravieţuirea organizaţională. În acest sens, modificarea legislaţiei electorale cât şi a celei privind finanţarea partidelor politice constituie argumente puternice. În plus, atât indicele ieşirilor, cât şi cel privind gradul de succes al noilor partide indică emergenţa cartelului. De asemenea, emergenţa cartelului de partide în România poate fi privită ca un argument că, deşi partidele politice din aceste ţări asigura funcţionarea democraţiei, ele nu contribuie la consolidarea acesteia. Cartelizarea sistemelor de partide permite actorilor politici importanţi să-şi menţină poziţiile în corpul legislativ blocând simultan articularea unor noi alternative politice. Principalul efect constă în reducerea capacităţii cetăţenilor de a sancţiona partidele politice la momentul alegerilor şi de a influenţa, prin intermediul votului, politicile publice ce urmează a fi implementate, principala consecinţă fiind scăderea interesului populaţiei faţă de procesul politic, ilustrată de scăderea prezenţei la urne. Astfel, în România gradul de participare la alegerile generale a scăzut de la 86,19% în cazul alegerilor din anul 1990 la aproximativ 76% în 1992 şi 1996, apoi la 65,31% în 2000, 58,51% în 2004¹⁵ şi 39,20% în 2008. Un al doilea efect se referă la succesul partidelor anti-sistem, România încadrându-se în tendinţa observată în celelalte state din regiune. Succesul partidelor anti-sistem (PRM în România; Jobbik şi LMP în Ungaria; SPR-RSC şi VV în Republica Cehă; SRP şi LPR în Polonia) poate fi considerat drept o confirmare a teoriei partidului cartel, întrucât Katz şi Mair consideră că emergenţa cartelului de partide a contribuit la apariţia partidelor populiste, anti-sistem care fac apel la percepţiile populaţiei conform cărora partidele majore ignora dorinţele şi nevoile cetăţenilor¹⁶. Jonathan Hopkin argumentează că, mai ales în cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, apelul la resursele statului slăbeşte în mod semnificativ cartelul de partide¹⁷. Principalul motiv se referă la faptul că apelul la resursele statului include forme ale clientelismului şi corupţiei politice. Stabilitatea cartelului de partide este mult mai dificil de menţinut dacă în cadrul electoratului există percepţia conform căreia partidele majore sunt corupte. Cu toate acestea, majoritatea partidelor anti-sistem au fost ulterior excluse din corpul legislativ (PRM în România; SPR-RSC în Republica Cehă; SRP şi LPR în Polonia) ceea ce conduce la ideea că incapacitatea acestora de a forma coaliţii le erodează, în timp, baza electorală. Mesajul anti-sistem împiedică aceste partide să se integreze în cartel fapt ce contribuie la eşecul lor pe termen lung. Nu mi-am propus să evaluez cartelizarea sistemului de partide din perspectivă normativă însă pot afirma că acest proces se înscrie în cadrul temei mai largi referitoare la stabilitatea guvernelor versus reprezentarea cât mai fidelă a preferinţelor electoratului.

Procesul cartelizării s-a constituit într-o încercare a partidelor de a reduce incertitudinea inerentă perioadei de tranziţie, contribuind în mod substanţial la consolidarea poziţiilor partidelor parlamentare. În acelaşi timp, izolarea crescândă a partidelor politice de consecinţele alegerilor şi implicit de preferinţele electoratului a condus la generalizarea insatisfacţiei şi neîncrederii vis-a-vis de partidele politice ce poate avea drept consecinţă scăderea încrederii în instituţiile democratice.

BIBLIOGRAFIE
ALBESCU, Andrada-Maria; MATEESCU, Silviu-Dan; ROESCU, Andra, Alegerile pentru Parlamentul României, Bucureşti, MJM, SNSPA, 2008. http://mjm.snspa.ro/uploads/mjm/Cercetare/Raport%20noiembrie%202008.pdf
ASOCIAŢIA Pro Democraţia, Finanţarea Partidelor Politice: Ghid de aplicare şi monitorizare a Legii nr. 43/2003, Bucureşti, Speed Promotion, 2004
HOPKIN, Jonathan. 2003. „The Emergence and Convergence of the Cartel Party: Parties, State and Economy in Southern Europe”, personal.lse.ac.uk/HOPKIN/hopkin%20lse%20paper%202.pdf
KATZ, Richard S., Peter Mair, „Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party”, Party Politics, Vol. 1, No.1, 5-28, 1995.
KATZ, Richard S., Peter Mair, „The Cartel Party Thesis: A Restatement”, Perspectives on Politics, Vol. 7, No. 4, 753-766, 2009.
LETKI, Natalia, „Socialization for Participation? Trust, Membership and Democratization in East-Central Europe”, Political Research Quarterly, Vol. 57, Nr.4, 665-679, 2004.
PREDA, Cristian, „Sistemul de partide si familiile politice din Romania postcomunista” in Partide politice si democratie in Europa Centrala si de Est, Jean-Michel de Waele, Bucuresti, Humanitas, 2003.
PREDA, Cristian, Partide şi Alegeri în România Postcomunistă 1989-2004. Bucureşti: Nemira, 2005.
SIKK, Allan, „How Unstable? Volatility and Genuinely New Parties in Eastern Europe”, European Jouranl of Political Research, Vol. 44, Nr. 1, 391-412, 2005.

SILVIU-DAN MATEESCU – Doctorand SNSPA.

 sus