Studii de caz

A întreba, a povesti
Istoria orală între jurnalistică și inferență pluridiscplinară

 

LAVINIA BETEA
[„Aurel Vlaicu” University of Arad]

Abstract:
This article is a synthesis of the methodology of creative interviewing and an account of an experience of this type – the dialogue with Ion Gheorghe Maurer, former prime-minister of Romania between 1961 and 1974.

Keywords: unstructured individual interviewing, creative interviewing, oral history, life history, privileged witness

Practica interviului nestructurat

Abordarea calitativ-fenomenologică a socio-umanului are în analiza dialogurilor un obiect de studiu preferat. Un mijloc de producere a acestora – recunoscut ca metodă calitativă de cercetare – este practica interviului individual nestructurat sau a interviului creativ.

Atunci când interlocutorii se plasează în categoria „martorilor privilegiaţi” – pentru că au fost în poziţii cheie în decizia sau derularea unui eveniment istoric – rezultatele sunt spectaculoase din punctul de vedere al interesului public. Astfel că devin „bunuri publice” ce difuzează în gândirea socială prin presa de mare tiraj sau prin bestseller-uri editoriale. Sunt astfel asociate producţiei şi comunicării media.

Când prin interviurile creative se urmăreşte în mod expres reconstituirea verbală a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice, acestea ajung a fi încorporate în sursele istoriografice cu titlul de studii de istorie orală. Fundamentarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a început în 1948 cu Proiectul de istorie orală de la Universitatea Columbia, datorat lui Alan Nevins, practica având astăzi numeroşi şi eficienţi adepţi.

În ceea ce mă priveşte, optez pentru încadrarea demersurilor proprii în perimetrul interviurilor creative. Atunci când dialogul se poartă cu unul dintre numiţii „martori privilegiaţi ai istoriei” pe parcursul mai multor întâlniri iar temele creează o punte între memoria interlocutorului (mica istorie) şi epoca sa (marea istorie), rezultatul este o poveste de viaţă (life history), relevantă deopotrivă pentru psihosociologie, istoriografie şi media.      

În patternul a ceea ce metodologia calitativă din ştiinţele socio-umane numeşte poveste de viaţă sunt şi câteva reguli clare de iniţiere şi întreţinere a dialogului intervievat-intervievator, recunoştinţa datorată interlocutorului, redactarea ghidului de interviu, interpretarea şi valorificarea partiturii naratorului. Primul care a făcut inserţia acestui tip de comunicare în studii de specialitate a fost Freud prin teoria şi metoda psihanalizei. Poveştile de viaţă şi-au generalizat însă în decursul vremii interdisciplinaritatea. Etnografii, antropologii, sociologii şi istoricii n-au putut rămâne străini de avatarurile construcţiei şi semnificaţiilor atribuite de povestitori propriei vieţi, nici de virtuţile poveştii de viaţă în efortul de descifrare a spiritului unei epoci, comunităţi sau grup social. Cine sunt eu? – dilema căreia i se încredinţează, în fapt, naratorul - e punte şi cheie: de terapie (individuală şi socială) prin povestire şi discuţii; de unificare a sinelui cu valorile sociale, religioase sau politice ale prezentului; de punere în acord cu el însuşi şi cercul de apropiaţi.

Tendinţa de aranjare a memoriei individuale funcţie de resemnificările culturale ale memoriei colective e naturală. Poveştile de viaţă pot fi spuse astfel în multe feluri, depinzând de context şi interesele implicite sau explicite ale părţilor dialogului. Presupun totdeauna trăiri puternice atât din partea povestitorului cât şi a ascultătorului. Indiferent de timp şi loc, poveştile se articulează pe algoritmi universali precum naştere-moarte-renaştere, despărţire-iniţiere-revenire, criză-conflict-ordine, geneză-haos-echilibru, eforturi-victorii şi/sau eşecuri.

În ceea ce priveşte analiza calitativă a interviurilor realizate, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului poate fi tratat atât în termeni de afirmaţii corecte sau nu (adevăr factual), cât şi ca expresii culturale (adevăr narativ). Răspunsurile nu trebuie însă neapărat raportate la un referenţial ontic (adică să ne punem problema dacă ele sunt adevărate sau false), în raport cu anumite date ale realului; ci trebuie considerate în sine ca expresii ale unor reprezentări şi practici simbolico-culturale ale subiecţilor.

Subliniem importanţa relaţiilor operator-subiect şi distorsiunile ce le comportă interviurile, proeminentă fiind „tendinţa de faţadă”, manifestată ca teamă de a fi apreciat negativ de istorie şi publicul cititor. Datorită acestei tendinţe, persoanele intervievate îşi prezintă uneori minimizat importanţa opiniilor şi acţiunilor lor, se refugiază în clişeele socialmente admise şi îşi motivează deciziile prin comandamentele ideologice sau morale ale epocii.

Studii de caz şi pattern-uri reprezentative

În teoretizările metodologice despre interviul creativ nu se insistă prea mult asupra fazelor şi regulilor de desfăşurare. „A întreba, a povesti” - în cazul dialogurilor cu „martori privilegiaţi ai istoriei” nu este nici pe departe atât de simplu cât pare.

În primul rând pentru că depăşesc mult, în extensie, interviul nestructurat obişnuit. Apar, apoi, momente considerate de subiecţi ca fiind cruciale în traiectoria lor de viaţă. Epifaniile, cum numeşte James Joyce astfel de momente (în româneşte, boboteze), destructurează şi restructurează experienţele de viaţă, fiind determinante pentru viitor.

Un dialog cu un fost lider comunist se întreţine şi alimentează prin recursul continuu la surse conexe. Evocarea altor surse istoriografice – mai ales a unor informaţii inedite provenite din arhive – este continuă. Astfel metoda interviului nestructurat se îmbină cu metoda biografică şi cu aceea a studiului documentelor de arhivă, rezultatul fiind o biografie a intrelocutorului şi totodată o frescă a epocii de referinţă. Printre beneficiile acestei sinergii, relevăm decupajul interferenţei traiectoriei de viaţă a individului cu micromediul social (partidul comunist şi modificările intervenite în ideologia sa) şi cu dimensiunile macromediului (instituţii politice ca serviciile speciale ori schimbări politico-sociale în contextul intern şi internaţional). Interacţiunile individ - grup social - societate sunt redate ca procese temporale desfăşurate pe câteva decenii.

Proiectate pe fundalul social-politic descris, biografiile individuale pot fiinţa ca şi cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor în cadrul etapelor de „fractură istorică”. Aceasta în principal, datorită faptului că acţiunile politice îşi au originea în motivele, valorile şi trăsăturile de personalitate şi caracter ale personajelor-cheie din viaţa socială, la un moment dat. Evenimentele private din spatele cortinei propagandei, arată o altă faţă a politicii decât cea prezentată de mass-media, istoria evenimentelor şi documentele publice oficiale. Se reţine şi rolul personajelor secundare, mai puţin cunoscute publicului, care prin intervenţia în viaţa privată a unor personalităţi pot avea o influenţă decisivă în decizia politică sau traiectoria de viaţă a unui individ.

Reunite – metoda interviului nestructurat, metoda biografică şi a analizei documentelor – conduc adesea la studii de caz. Iar acestea ajută, la rându-le, la definirea şi descrierea unor patternuri specifice - prin biografii paralele – precum „revoluţionarul de profesie”şi liderul comunist.

„Vă rog să-mi acordaţi un interviu...”

Voi încerca în cele ce urmează să relatez, pe scurt, una dintre experienţele de interviu creativ – cea care a condus la elaborarea şi redactarea cărţii „Maurer şi lumea de ieri”, publicată într-o a treia ediţie în volumul „Partea lor de adevăr” (Editura Compania, Bucureşti, 2008).

Sintetizată, biografia personajului care a fost primul-ministru al României cu cea mai lungă perioadă de guvernare, e următoarea: Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) s-a născut la Bucureşti şi a fost botezat Jean Georges (mama sa fiind franţuzoaică, iar tatăl, german). A absolvit Liceul Militar din Craiova şi Facultatea de Drept din Bucureşti. În perioada interbelică a fost apărător în procesele intentate comuniştilor, ceea ce a făcut să fie primit în PCdR (1936). Arestat şi internat, în timpul războiului, în lagărul de la Tîrgu Jiu, a fost trimis pe Frontul de Răsărit – căci avea pregătire militară –, de unde a evadat. A organizat evadarea din lagăr a lui Gheorghiu-Dej, la dorinţa acestuia. După 23 august 1944 – pînă a intra în vizorul serviciilor speciale sovietice, care îi pregăteau implicarea în «ancheta Pătrăşcanu» (1948-1954) –, îl secondează în funcţiile de stat pe Gheorghiu-Dej.

Socotit «mîna dreaptă a lui Dej» în manevrele de ieşire ale acestuia de sub hegemonia sovietică, Ion Gheorghe Maurer a ocupat funcţii-cheie pentru «noul curs» politic al României: ministru al Afacerilor externe (1957-1958), preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1958-1961), preşedintele Consiliului de Miniştri (1961-1974).

Din 1945 şi pînă la pensionare (1974) a fost membru al CC al PCR.

Este socotit principalul responsabil de desemnarea lui Ceauşescu ca succesor al lui Gheorghiu-Dej şi prim-ministrul cu cea mai lungă guvernare din istoria contemporană a României.

Unde-l puteam întâlni după 1990 căci înainte asemenea personaje erau inabordabile iar biografiilor lor erau înalte secrete de stat ?

Prin 1993, întâmplător, am citit în ziarul „Evenimentul zilei” că fostul premier al României îşi petrece senectutea printre trofeele vânătorilor sale şi alte amintiri. Şi m-am adresat (dintr-un impuls, motivat exclusiv de interes cognitiv) directorului cotidianului, Ion Cristoiu, cu propunerea unui serial de interviuri. Am primit un angajament de trei luni cu un salariu de corespondent teritorial, decontarea cheltuielilor de călătorie între Arad şi Bucureşti şi diurna de gazetar în deplasare pentru timpul petrecut în Capitală. Urma „să mă descurc” apoi, în toate. Gazetarii ce scriseseră ştirea n-au vrut să-mi dea nici măcar telefonul fostului om politic.

Ştiam doar zona unde locuieşte (“undeva aproape de fostul Studio „Sahia”) şi am grăbit într-acolo. Am întrebat, pe stradă, mai vârstnici dacă-i ştiu casa.”Duduie, eu ştiu unde stă, mi-a răspuns o distinsă pensionară. Vino cu mine că tot n-am ce face acum şi-o să-ţi arăt. Pe Maurer aş vrea să-l văd şi eu”. Împreună am ajuns la poarta vilei din B-dul Aviatorilor 104. Soldatului de la poartă i-am spus că sunt venită tocmai din celălalt capăt de ţară pentru a-i lua un interviu fostului şef de guvern. A plecat să-l întrebe şi s-a întors poftindu-mă în casă.

Am descris în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002) impresia neobişnuită ce mi-a făcut-o bătrânul politician în vârstă de 92 de ani atunci. M-a rugat, mai întâi, să stau în lumina ferestrei, să mă vadă.„Bine, mi-a spus, stăm de vorbă. Mă-ntrebi ce vrei şi îţi răspund. Cât ştiu sau cât pot”.

Întâlnirile noastre n-au decurs însă tot atât de uşor ca începutul. Întâi, pentru că una dintre rudele care aveau grijă de soţii Maurer mi-a cerut, pentru a nu-mi obosi interlocutorul, să nu-l solicit mai mult de o oră pe zi. O prezenţă continuă şi perturbatoare a fost soţia lui Ion Gheorghe Maurer. Paralizată, într-un scaun cu rotile pe care îl aducea la mică distanţă de fotoliile unde convorbeam, prezenţa sa putea deveni extrem de supărătoare. Se făcea auzită, în crescendo – cu sunete asemănătoare ţipătului de pasăre –, de fiecare dată când avea impresia că pun întrebări incomode, ireverenţioase sau puţin măgulitoare pentru intervievat şi evident, când ceasul arăta timpul convenit de întrerupere a întâlnirii.

A vorbi, a scrie, a tipări...

Dincolo de înregistrarea răspunsurilor la întrebările adresate, am fost într-o continuă uimire. Mă aflam în faţa unui personaj inimaginabil în raport cu cunoştinţele din istoria partidului deţinute până în acel moment şi cu reprezentarea socială ce-o aveam despre conducătorii partidului.

Printre cele greu de prevăzut a fost refuzul interlocutorului de a poza în cunoscător al istoriei partidului comunist. Apoi fisura dintre imaginea propagandistică a liderului ce indică şi defrişează „drumul glorios spre socialism” şi realitatea omului care, aflat la putere, a exercitat atributele unor funcţii politice tratând cu nepăsare ideologia în numele căreia guverna. De asemenea, mesajul despre jocul norocului şi jocul întâmplării în soarta politicianului… Din convorbirile şi întâlnirile avute ar fi putut ieşi un eseu pe tema „Despre putere”. Despre singurătatea celui ce-a fost la putere şi nu mai este, despre confuzia ce-o face omul politic între onorurile acordate statutului social deţinut şi persoana sa, despre responsabilitatea deciziei şi efectelor sale. Despre riscul de a ajunge la capătul vieţii fără a şti dacă în credinţa ta ai avut sau nu dreptate. Teme cu care-ar trebui pregătiţi cei ce doresc să-i conducă pe semenii lor.

După ce-am transcris şi ordonat dialogul purtat, am trimis, conform înţelegerii, manuscrisul lui Ion Cristoiu. Mi-a fost însă cu neputinţă să restabilesc legătura.

Recitind manuscrisul, mi-am dat seama că acest unic plan – al dialogului rezultat din întâlnirea noastră – creează un spaţiu securizant imaginii dorite de Ion Gheorghe Maurer. Ar fi fost inechitabil şi ineficient să contrapun într-un alt plan impresiile din timpul redactării. În aşteptarea răspunsului lui Ion Cristoiu, am redactat notele însoţitoare ale fiecărui capitol. Al doilea plan al cărţii a fost astfel construit din aceleaşi unităţi structurale – citatul – din alte lecturi, de această dată. Acestui moment i s-a suprapus o altă experienţă imprevizibilă - cunoştinţa cu alţi buni cunoscători ai momentelor investigate. Din relatările făcute de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi Paul Sfetcu (fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej) a rezultat cel de-al treilea plan al cărţii. Şi, în fine, impresia dorită de neimplicare a investigatorului.

Aceste demersuri s-au derulat pe parcursul unui an: aprilie 1994 - aprilie 1995. Cum timpul de aşteptare al unui răspuns mi s-a părut că expirase, i-am scris, din nou, lui Ion Cristoiu, anunţându-l că lunga tăcere mă îndreptăţeşte să dispun de copia manuscrisului. Îi mulţumeam, totodată, pentru generozitatea şi încrederea fără de care n-aş fi avut curajul acestei investigaţii ce-a însemnat pentru mine o schimbare definitivă a preocupărilor anterioare. O nouă întâmplare, tot atât de norocoasă ca şi aceea care a declanşat demersul, m-a ajutat să-l finalizez. Ilie Stoichescu, atunci proprietarul uneia dintre cele mai mari reţele de televiziune prin cablu din România, a decontat aproape integral preţul de tipărire al cărţii cu condiţia să lucrez două luni din vara anului 1995 la construirea grilei de programe şi selecţia de personal pentru studioul local de televiziune nou înfiinţat de firma sa, la Craiova. În toamnă, cartea a apărut la Arad, la editura unei fundaţii culturale înfiinţată de un fost coleg de gazetărie, ziaristul Emil Şimăndan.

M-am grăbit să-i duc câteva exemplare lui Ion Gheorghe Maurer. Omul ce ajunsese la cele mai înalte demnităţi din câte sunt accesibile unui muritor şi care-mi mărturisese că visul vieţii sale – să scrie o carte – rămăsese o neîmplinită dorinţă. O carte pe care, gândeam, o avea acum. Nu „Marx şi lumea de azi”, ci „Maurer şi lumea de ieri”. Dar în poarta vilei de pe B-dul Aviatorilor nu mai era niciun soldat. Am sunat fără rost. Poarta de fier a grădinii era deschisă. Prin fereastra casei am contemplat pustietatea livingului uriaş cu toate uşile deschise spre încăperile goale.

Cu greutate, prin intermediul lui Alexandru Bârlădeanu, am aflat adresa unde se mutase Ion Gheorghe Maurer. În acelaşi cartier Primăverii, într-o locuinţă care – mi s-a spus – aparţinea fiului său, plecat în Germania, ne-am reîntâlnit într-o seară. Tânăra femeie ce-i avea în grijă pe soţii Maurer m-a condus într-un alt living lung şi îngust, înţesat de mobile şi obiecte decorative, în aşteptarea parcă a unei alte mutări. Din acelaşi scaun pe rotile, Ilona Maurer m-a privit fără bucurie. Pierdut printre obiectele aduse din vechea locuinţă, Ion Gheorghe Maurer părea a fi suferit o implozie fizică şi psihică. „O să-mi citească ea, eu nu mai văd”, a spus după primirea cărţii, arătând spre cea care-i avea în grijă. Memoria sa ancorase în două insule din bogatu-i trecut: „accidentul organizat de Ceauşescu” şi evacuarea din vila în care locuise 33 de ani. I-am cerut o fotografie. „Sigur că da, dar eu nu ştiu pe unde le-au pus” a acceptat el. Din locul de unde ne supraveghea, în continuare, Ilona Maurer, s-a auzit acelaşi sunet gutural de protest şi enervare care întrerupsese toate întâlnirile anterioare.

Am regretat că la această ultimă întâlnire n-am avut un aparat de filmat. Imaginea celui ce fusese primul-ministru cu cea mai lungă perioadă continuă de guvernare din istoria României, ar putea servi politicienilor de azi. Asaltaţi de gazetari, onoruri, invitaţii, posedând, în general, tot ce râvnesc contemporanii lor, câţi dintre ei se gândesc la aprecierea urmaşilor, la judecata istoriei ? Ion Gheorghe Maurer, căruia în anii puterii puţini ar fi fost cei care ar fi reuşit să-i vorbească, aştepta singur cea din urmă plecare.

Epilog

Interviul creativ cu Ion Gheorghe Maurer a fost şi o epifanie a vieţii mele. Extrem de surprinsă de contrastul dintre imaginea publică şi cea privată a decizionalilor, am reluat studiul psihologiei sociale cu o cercetare pe tema reprezentărilor sociale datorate ideologiei şi instituţiilor comuniste. Cât despre dialogurile cu Maurer şi cu ceilalţi foşti lideri, acestea sunt citate deopotrivă de jurnalişti şi ca surse bibliografice memorialistice sau de istorie orală în literatura de specialitate pe teme de istoria comunismului.

LAVINIA BETEA –

 sus