Studii de caz

Literatura sub totalitarism.
Jocuri cu mai multe strategii

 

ANTONIO PATRAŞ
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
The study entitled Literature under Totaliarianism. Games with several strategies undelines the originality of Ion D. Sîrbu’s literature, one of the few Romanian writers that kept on writing for the posterity without accepting the inevitable compromises that would had had entailed the obeyance to the conditions enforced by the communist censure. The rationale of our research is to discuss and, if possibly, explain the connection between the aesthetic configuration of Sirbu’s literature and its ideological dimension which foreshadows the writer’s belonging to the liberal thinkers order. Hence Sirbu’s praising of values such as individualism, skepticism, relativism, lucidity, the respect for balance and reason, that is all the liberal set that always has made a stand against totaliarism and tacitly undermines it.

Keywords: totalitarianism, liberalism, aesthetism, the human being condition, political novel, diary

Romanul politic şi literatura condiţiei umane

Într-un remarcabil studiu consacrat romanului modern¹, Liviu Petrescu sesiza că literatura condiţiei umane relevă conflictul dintre setea de absolut a fiinţei umane, pe de o parte, şi existenţa anumitor principii limitative, pe de altă parte. Asemenea limitări ale libertăţii individuale ar fi atât de ordin metafizic şi ontologic, cât şi de ordin social şi politic. Dar Liviu Petrescu omite, în analiza sa, tocmai „domeniul relaţiilor umane instituţionalizate”, relaţii care – se precizează – ar trebui privite ca nişte „structuri de rang secund”, ca nişte simple date istorice. Or, aceste limitări de gradul al doilea, limitările politice, aşadar, modifică în mod esenţial raporturile fiinţei umane cu transcendenţa, cu sine şi cu Celălalt (fie om, fie instituţie). Ignorând cu totul contextul istoric şi atribuind factorului psihologic rolul major, cercetătorul clujean considera că modelul definitoriu al temei condiţiei umane ar fi unul al circularităţii, circularitate realizată printr-o dinamică atitudinală ce face trecerea de la momentul răzvrătirii la cel al concilierii, într-o manieră  dealtfel foarte în spiritul mentalităţii/ psihologiei noastre. Însă romanul politic antitotalitar, autenticul roman politic (romanul aservit puterii e unul politizat, nu politic) se va plia mai greu pe o asemenea, blândă, dialectică, cantonându-se, cu obstinaţie, în primul termen al temei, acela al răzvrătirii demistificatoare, contestând autoritatea Celuilalt şi neacceptând concilierea, deoarece concilierea n-ar însemna, în cazul respectiv, decât aservire. Şi, după cum se ştie, societatea totalitară „adultă” este mai puţin preocupată să convingă, ea nu pretinde simplului cetăţean adeziunea, ci acceptarea. Iar acceptarea, indiferent de cauze, aprobarea tacită duce la servitute.

În finalul eseului său critic, Liviu Petrescu remarca predilecţia pe care a arătat-o romanul românesc al condiţiei umane pentru soluţiile mai echilibrate. Prozatorului român i-ar repugna, după exegetul clujean, poziţiile extreme, opţiunea sa putând fi privită ca „expresie a fizionomiei spirituale româneşti”. Dar asemenea „echilibru” seamănă – în privinţa romanului politic, cel puţin – cu compromisul. De aceea, e firesc să ne întrebăm de va fi existat oare un roman politic românesc, un roman al răzvrătirii antitotalitare, o capodoperă a adevărului în literatura noastră, care să permită comparaţia cu scrierile unor prozatori ca Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Alexandr Soljeniţân sau Milan Kundera?  

După opinia lui Nicolae Manolescu², de pildă, „autenticul” roman politic românesc apare abia în deceniul al optulea: „Adevăratele romane politice sunt … corintice (sic!) – ele trebuie deosebite de romanele cu temă politică, îndeosebi de acelea consacrate obsedantului deceniu şi care sunt, în fond, romane istorice şi sociale. Formula acestora din urmă este, de obicei, aceea a doricului naiv. Corinticul permite însă romancierilor să abordeze nu doar anumite evenimente, şi care sunt, în nouă cazuri din zece, datate, ci problematica însăşi a politicului, a mecanismelor şi a tipologiei lui”³. Ca atare, dacă romanul „doric”, precizează criticul, este romanul „omului de acţiune”, iar romanul „ionic” – „al intelectualului”, primul vizând economicul, fapta, iar celălalt socialul, individualul, particularul, naşterea „corinticului” ar coincide cu apariţia mentalităţii politice a omului modern, politicul fiind „o relaţie şi o funcţie”. Romanul „corintic – politic” se va confrunta aşadar cu „o lume goală, în sensul de a exista exclusiv relaţional şi funcţional, imprevizibilă, schimbătoare şi chiar absurdă”. Asemenea roman îşi va permite, în acelaşi timp, „să abordeze frontal, deschis şi radical politicul şi să mitizeze politicul, apelând la alegorie, parabolă, utopie”⁴. În astfel de romane, conchide Nicolae Manolescu, realul „ia totdeauna în ele, spontan, chipul general al basmului”, ne aflăm totdeauna, în ele, „deopotrivă în realitatea imediată şi în utopie”⁵.

Trebuie precizat că aceste romane-basm au şi trecut, de altfel, fără probleme, de cenzură. Căutând motivaţia mai profundă a fenomenului, Eugen Negrici a subliniat, într-unul dintre cele mai interesante studii referitoare la raporturile dintre literatură şi propagandă în România comunistă, cauzele evazionismului îngăduit de puterea totalitară: „Simultaneously intended for two recipients (the censor and the reader seeking the truth) the split messages contained in such texts caused the effect of a disruption similar to that of baroque works in which such contrary forces confront each other. However, mind you, the baroque of the Golden Age is a schizophrenic one”⁶.

Marile romane ale literaturii noastre postbelice sunt, într-adevăr, cu câteva excepţii, alegorice, fantastice, livreşti – aparţin aşadar romanului „corintic” sau „metaromanului”⁷. Lumea în două zile, Bunavestire, Vânătoarea regală, Cartea milionarului, Ingeniosul bine temperat sunt cărţi care se adresează unui public avizat, profesionist, rafinat. Semnificativ însă pentru orizontul de aşteptare al cititorilor rămâne succesul de care s-a bucurat un roman precum Cel mai iubit dintre pământeni, roman care se referă tocmai la „obsedantul deceniu”, dar în care Marin Preda făcea nenumărate aluzii cu caracter critic la adresa aberantului regim totalitar românesc, atribuindu-le, însă, unui personaj (acesta era un mod destul de transparent, de altfel, de eschivare în faţa eventualelor represalii). O altă variantă de roman politic ar fi dat, după cum ne avertizează exegeţii cei mai avizaţi ai fenomenului literar postbelic, Ion D. Sîrbu, scriitor remarcat în epocă doar printr-un volum de nuvele,  publicat destul de tardiv (Şoarecele B. şi alte povestiri, 1983) şi printr-o susţinută, dar modestă carieră de dramaturg. Cea mai valoroasă parte a operei sale o constituie, de bună seamă, scrierile postume (romanele Adio, Europa !, Lupul şi Catedrala, jurnalul şi corespondenţa), Ion D. Sîrbu producând astfel una dintre puţinele revelaţii, la noi, ale „literaturii de sertar” (autentice, şi nu fabricate).

Ion D. Sîrbu îşi exprima în paginile jurnalului său, în răspăr cu practica literară a epocii respective, dezaprobarea faţă de „scriitura artistă”, faţă de „arta pentru artă”, într-un context în care literatura se îndepărta tot mai mult de realitate. Curajul strecurării „şopârlelor” (care, cum s-a spus, nu aveau altă semnificaţie decât aceea a bancurilor, fiind chiar agreate de cenzură), motiv de mândrie pentru unii scriitori, devine obiectul ironiei necruţătoare a „jurnalistului fără jurnal”: „Roman în roman, mit în legendă, legendă în eveniment, mesaj în dresaj, sulemeneală în izmeneală. Trecutul e prezent, prezentul fuge când spre viitor, când spre înapoiul nepericulos, fără probleme pentru cenzură. Mortul nu e mort, învie mereu, se face crime, se face şi dragoste, dar ea e mai degrabă ură, gimnastică ciobănească sau dans tematic de şantier. Îmi plac aceşti autori curajoşi, ce scriu un vagon de vată ca să ambaleze în ea, undeva, o mică împunsătură la adresa turcilor”⁸. 

Trebuie precizat că, deşi recurge ades la repertoriul comun de teme şi de procedee îngăduite, adică la parabolă şi simbol, în partea sa cea mai rezistentă, literatura lui Ion D. Sîrbu îşi trage sevele din filonul autobiografic, e o literatură „sinceră” (şi nu „evazionistă”) în cel mai elementar sens. Admirabil rămâne totuşi faptul că această „sinceritate” nu o împiedică să fie şi de o expresivitate stilistică uimitoare şi de o complexă substanţă intelectuală, autorul îmbinând într-o formulă unică proza de idei cu confesiunea, notaţia de jurnal cu ficţiunea autobiografică, aforismul cu speculaţia eseistică, toate acestea fiind prinse în rama unei naraţiuni evocatoare, menite a salva amintirea „anilor puşi la CEC” şi a „vieţii trăite în paranteză”.

Nu întâmplător, studiile consacrate până acum lui Ion D. Sîrbu au scos în evidenţă, în marea lor majoritate, legătura ombilicală dintre biografie şi operă, dintre viaţă şi scris, literatura propriu-zisă fiind analizată, atunci când s-a întâmplat să fie, mai puţin ca obiect estetic de sine stătător şi mai mult ca „oglindă” a personalităţii şi a memoriei autorului. Şi e firesc să fie aşa, câtă vreme viaţa lui Ion D. Sîrbu, deşi ancorată într-un context istoric bine determinat, pare să împrumute, spontan, tiparele mitului, reliefând profilul unui model moral oricând actualizabil. Iar scriitorul, după cum reiese din următoarea confesiune, pare să fi înţeles foarte bine motivul pentru care nu a mai apucat să-şi scrie memoriile („literatura” le asimilase deja): „Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori – trebuind de fiecare dată să mint puţin – încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu mai e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt – ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură”⁹.

Cât de fidelă şi de exactă va fi fost, totuşi, memoria lui Ion D. Sîrbu nu s-a putut şti până de curând, când desecretizarea arhivelor a făcut posibilă confruntarea referinţelor autobiografice cu informaţiile culese prin binecunoscutele „mijloace” utilizate de Securitate (turnători, microfoane, filaj etc.). Şi nu-i de mirare că tocmai un cercetător pasionat şi competent precum Clara Mareş¹⁰, care s-a ocupat anterior şi de dosarul lui Steinhardt, şi-a asumat dificila sarcină de a pune lucrurile la punct şi în cazul lui Sîrbu – un „om din Est” (formula îi aparţine lui Daniel Cristea Enache, monograful en titre al scriitorului) cu viaţa controlată la pas, supravegheat de „organe” mai bine de trei decenii, din 1957, când intră în puşcărie, şi până în 1989, când moare răpus de o boală necruţătoare; un om care nu a ştiut să mintă şi nici „să se descurce”, ca majoritatea semenilor săi; un om dârz, care n-a semnat ruşinosul pact, în ciuda ameninţărilor repetate şi a constrângerilor de tot felul.

Intelectual „de stânga”, Sîrbu fusese atras, în tinereţe, de marxism, socialismul său declarat încadrându-se „neantagonist” (ca să folosim o vocabulă compromisă), în atmosfera liberală, central-europeană a Cercului Literar de la Sibiu. Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Ion D. Sîrbu, împreună cu ceilalţi membri sau apropiaţi ai Cercului Literar, în ciuda diferenţelor de orice fel, cu toţii susţineau „democratismul cultural”¹¹. Iar socialismul lui Ion D. Sîrbu n-avea cum să pară strident într-o „societate deschisă”. Numai că societatea românească, devenind, după război, socialistă şi cât se poate de „închisă”, îl va „răsplăti” pe scriitor cu ani grei de puşcărie şi domiciliu forţat. E drept, intelectualul de origine minerească nu a respins, ab initio, utopia marxistă, ci doar degradarea acesteia în forma practicilor staliniste, asemeni unei întregi pleiade de scriitori, de la Arthur Koestler şi Leszek Kolakowski la Alexandr Soljeniţân. La prozatorul român regăsim atât exaltarea umanitaristă a lui Soljeniţân, cât şi spiritul caustic al lui Zinoviev. Putem spune că scepticismul lui Ion D. Sîrbu este patetic, autorul considerând luciditatea o stare de graţie: „Luciditatea, fiind în acelaşi timp o stare, o valoare şi o esenţă, e superioară cunoaşterii (care duce la hiperspecializare, sau la sisteme dogmatice), superioară chiar şi intuiţiei metafizice: luciditatea ar fi fost starea de veghe a sclavului într-o lume în care libertatea şi egalitatea erau simple sloganuri”¹²(97). Cu toate acestea, abia în scrierile din ultima parte a vieţii transpare o atitudine vădit anti-idilică, o abhorare de plano a mult visatei „împărăţii pământeşti”: „Sfârşitul de lume se confundă cu viitorul de aur, în faţa vechiului apocalips puteam să mă îngrozesc, în faţa noului apocalips nu am dreptul decât la aplauze şi entuziasm neobosit”¹³.

Tema condiţiei umane, aşa cum remarcasem anterior, este indisolubil legată, în literatura modernă, de tema politicului. Orwell, Soljeniţân, Kundera, Koestler sau Ion D. Sîrbu sunt scriitori importanţi fiindcă, percepând teroarea impusă de sistemele totalitare, nu au ignorat angoasa şi anxietatea  ca “fenomene corelate evoluţiei subiectivităţii umane în acest secol”¹⁴. Într-un roman ca Procesul de Franz Kafka, de pildă, Celălalt (fie el Preşedinte, Patriarh, Magnific, Suprem), fascinat de putere, năzuieşte să apară oamenilor în postură de destin, legiuitor, păstrător al ordinii. Pentru a nu împărţi cu nimeni suveranitatea, el instituie – aşa cum releva Liviu Petrescu în eseul la care ne-am referit – ermetismul Legii. Ajuns la poarta Legii, ceea ce îl opreşte pe om să intre este prezenţa paznicului. Căci paznicul are doar rolul de a păzi ceva!... Dar Kafka sugerează că autoritatea nu se întemeiază decât pe frică, Celălalt nu e un Dumnezeu, ci un om ca toţi oamenii, o „funcţie socială disimulată antropomorf”, după memorabila definiţie a lui Zinoviev¹⁵. Ceea ce îl păstrează pe Celălalt ca pe un Dumnezeu e numai propria supunere a oamenilor, fapt ilustrat în timp de scriitori celebri, de la Etienne de la Boétie (în Discours sur la servitude volontaire) la Dostoievski ş.a.  De aceea şi afirmă Ion D. Sîrbu undeva: „Numai tiranii sunt consecvenţi: din cauza boilor; şi boii: din cauza jugului”. Nu cu cineva anume trebuie, aşadar, să poarte oamenii lupta, ci cu ei înşişi, cu nedeprinderea lor de a exista pentru sine, cu servitutea lor înnăscută. În regatul Marelui Patriarh al lui Márquez nu se schimbă nimic după moartea lui Nicanor Alvarado. Ca să dispară dictatorul, ca să moară definitiv, trebuie distruse structurile, dictatura însăşi. Instinctul idolatru al aservirii, cultul solemn faţă de Putere – acestea sunt resorturile dictaturii perpetue.

Revenind la problemele tehnice legate de edificarea unei literaturi cu mesaj subversiv, trebuie remarcat că, pe când Nicolae Manolescu identifica în romanele „corintice” ale deceniului al optulea o nouă modalitate artistică, capabilă să ilustreze structura şi mecanismele puterii, Mihai Zamfir sesiza, dintr-o altă perspectivă (stilistică), apariţia, la începutul anilor ’80, a unei specii aparte de roman, care s-ar caracteriza prin subiectivizarea accentuată a vocii auctoriale şi prin utilizarea generalizată a unui anumit fel de naraţiune homodiegetică¹⁶ în care un singur personaj, un hiper-personaj, de fapt, acaparează discursul. „Naraţiunea subiectivă” (descoperită de critic în unele romane ale lui Augustin Buzura sau Eugen Barbu) s-ar impune, aşadar, ca formulă stilistică, oferind totodată şi „un răspuns ontologic la problemele unei realităţi în derivă”¹⁷.

Răspunsul acesta „ontologic” va fi doar sugerat, stilistic, de majoritatea scriitorilor noştri mai mult sau mai puţin „disidenţi”. Însă Ion D. Sîrbu nu va „sugera” un răspuns, el nu va răspunde acestei realităţi prin antifrază, aşa cum au înţeles s-o facă unii. Răspunsul său va fi tranşant şi lipsit de ambiguităţi: „Nu vreau  să scriu cum  nu s-a mai scris, ci despre ce nu s-a mai scris”, scria el în jurnal. Şi s-a ţinut de cuvânt. Dovadă mulţimea reflecţiilor pe teme politice din cărţile lui „de sertar”, asupra cărora merită să ne oprim puţin în cele ce urmează.

Jurnalul, cea mai autentică formă de „roman politic”

Reflecţiile despre istorie şi politică, filosofie şi morală, stat şi putere sunt prilejuite, de cele mai multe ori, de anumite observaţii sau fapte (diverse) din viaţa cotidiană. Aceste anodine observaţii factologice au rolul unor indici de referenţialitate, vivificând şi conferind astfel veridicitate abstracţiunilor, jocului dinamitant al ideii. Adevărurile filosofiei, ştiinţelor, logicii sunt, prin urmare, asumate existenţial sau dezavuate, în funcţie de adecvarea sau de inadecvarea lor la realitate. Subtitlul celui de-al doilea volum al Jurnalului („roman politic”) îşi găseşte astfel, în text, cea mai exactă justificare: „Nescriind azi literatură politică nu înseamnă a nu te înregimenta: din contră, a scrie cărţi ce nu pun probleme înseamnă a face jocul puterii care are interesul să despartă pe scriitor de poporul limbii în care scrie. Am fost toată viaţa împotriva amestecului politicii în artă şi în cultură, sunt şi azi partizanul despărţirii puterii politice, de stat şi valorile civile, dar consider că politicul (s.n.), ca boală şi destin, ca dogmă şi libertate, trebuie să intre în discuţiile şi soarta unor eroi, locuri, întâmplări. Am trăit periculos, scriu periculos: sunt o victimă a politicii, scriu cinstit şi curat despre această necinstită şi necurată politică”¹⁸.

Când se referă, de exemplu, la tragedia popoarelor, pe Ion D. Sîrbu nu-l mulţumesc doar explicaţiile de ordin istoric sau politic. Cauzele ascunse ale răului sunt  căutate altundeva, în inconştientul colectiv, în mitologie, religie, folclor, limbă, moravuri etc. Regretând pierduta simplitate a explicaţiilor care-l făceau cândva vinovat pe diavol pentru orice dezechilibru malefic, Sîrbu constată o bizară ubicuizare a răului, o misterioasă „glaciaţiune” în urma căreia s-a produs „gravul divorţ cosmic”, alienarea totală, îndemonirea lumii. Instaurarea  terorii, a supravegherii continue, a fost posibilă datorită pasivităţii, inerţiei oamenilor, militarizarea societăţii inculcând strania confuzie între Cezar şi Dumnezeu. Delirul de substituţie nu se produce decât în mintea tiranului, dar, în mod paradoxal, această substituţie ia naştere din servilismul supuşilor. Constatând cu surprindere că ascensiunea tuturor dictatorilor în istorie s-a bazat pe arogarea unor pretinse drepturi, a unei pretinse superiorităţi de esenţă, că este suficient să clamezi vehement că eşti Cineva, pentru a fi crezut, Hannah Arendt releva, cândva, această definitivă fuziune a măştii cu chipul: „Societatea e totdeauna dispusă să accepte o persoană drept ceea ce pretinde ea că ar fi, astfel încât un şarlatan care pozează în geniu are totdeauna şanse de a fi crezut”¹⁹.

Ion D. Sîrbu urmăreşte simptomele maladiei totalitare, căutând resorturile intime care au condus la proliferarea răului şi a prostiei. Diaristul consemnează caracterul liturgic al raporturilor dintre individ şi stat în Rusia medievală; îndelunga obişnuinţă a penitenţei dă naştere, în timp, unui acut sentiment de culpabilitate. El însuşi rătăcit într-un labirint al suferinţei absurde şi inutile, Ion D. Sîrbu se declară, cu amară ironie, doctor magna cum laude în „victimologie” şi „claustrologie”. Acestea sunt ştiinţe practice, „suferite”, nu inventate de savanţi, ci desprinse din cea mai concretă şi mai crudă realitate. „Victimologia” ar fi, astfel, disciplina juridică (opusă criminologiei) care se ocupă cu „depistarea şi pedepsirea victimelor. Care se ascund. Care tac”²⁰, iar claustrologia – „o ştiinţă a închisorii, a stării de închis, (…) având grave legături cu morala şi metafizica. Deţinutul politic – oriunde ar fi închis – nu este decât pionierul simbolic al unei lumi ce alunecă tot mai mult spre împuşcărire generală, multilaterală, multinaţională”²¹.

Din disperare filosofică, Sîrbu îşi îndreaptă atenţia, aplicându-şi cu sagacitate spiritul, asupra conceptului de prostie, la care conduc inevitabil toate aspectele din imediata realitate. Ca fenomen corelat prostiei, kitsch-ul este întrezărit în toate formele vieţii sociale, în cultură etc., proliferând asemeni unei molime. Aflat la confluenţa dintre surogat şi utopie, kitsch-ul este un instrument propagandistic foarte eficace: înseamnă portret şi lozincă, artă „angajată”, degradare grotescă. Diatriba scriitorului ţinteşte, de pildă, şi producţii cinematografice ca filmele lacrimogene indiene ori atât de vizionatul „Pe aripile vântului”, care ar exprima, prin impactul asupra maselor, vulgarizarea iremediabilă, trivializarea gustului estetic şi a sentimentelor umane. Paranoia, ca „pedeapsă pentru păcatul trufiei şi al puterii fără limite”, este stigmatul de pe fruntea dictatorilor de orice fel, răsfrângându-se însă, în diverse forme, şi asupra supuşilor, asupra poporului asuprit, imobilizând, prin forţă, individualitatea; în rândul maselor se declanşează astfel un „delir halucinatoriu”, manifestat printr-o nestăvilită invazie de superlative şi printr-o obedienţă totală. O religie a „fricii de aproapele” înlocuieşte, progresiv, tradiţionala frică de Dumnezeu, iar cultul persoanei dictatorului suprimă orice altă formă de adoraţie mistică.

Puterea, în general, este o temă frecvent întâlnită în cel de-al doilea volum al jurnalului lui Ion D. Sîrbu. În faţa „poftei” de putere ce devine drog, nu e valabilă – constată diaristul – opoziţia pasivă. Omul trebuie să aibă un refugiu doar în propria sa gândire, să poată „citi” spectacolul de circ oferit de popor Cezarului ca deviere aberantă, absurdă de la raporturile normale individ-stat. Deşi Sîrbu afirmă undeva: „Mor împăcat – nu l-am aplaudat niciodată”, el pledează pentru rezistenţa activă în faţa opresiunii, pentru asumarea sacrificului. Situaţia reală este, din nefericire, cu totul alta: s-au înstăpânit lichelismul, prostia şi suspiciunea, „s-au epuizat toate rezervele de caracter ale naţiunii”. O idee reluată obsesiv este aceea că obedienţa, linguşirile victimelor creează tiranii, sau, cum spune Sîrbu, „ajung doi inşi – un prost şi o lichea – pentru ca Puterea să fie servită”. Locul utopiei ar trebui luat de proteste, pentru că nu la paradisul politic, ci la înţelegerea civică şi a condiţiilor concrete în care se desfăşoară viaţa socială este necesar să aspire umanitatea. Lucid, Sîrbu reuşeşte să vadă în viitor, cu ochii minţii, mai limpede decât noi, contemporani cu evenimentele, am putut vedea. Autojustificările, compromisurile, minciuna se vor perpetua – ne asigură diaristul, ale cărui reflecţii ne pun pe gânduri pe noi, cititorii săi din posteritate: „Un mitropolit – în serviciul securităţii noastre staliniste – ne va putea demonstra că numai făcând anumite concesii faţă de Putere a putut salva asta şi asta, a putut proteja pe X şi pe Y … […] Va veni cutare colonel cu lista celor pe care i-a ajutat şi i-a salvat, cutare ministru al culturii va înşira curajoasele sale luări de cuvânt şi înfruntări cu puterea, pentru apărarea publicaţiilor, Uniunilor, aşezămintelor culturale. O doamnă, bine introdusă în cercurile literare înalte din Capitală, mă asigură că alături de M.B., poetul partidului şi autorul a nenumărate imnuri şi ode adresate şefului nostru magnific, există un alt M.B., autor al unor poezii adevărate, de mare sensibilitate, durere şi adevăr…[…] Vorba lui Blaga: orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să-şi scrie memoriile sale de trandafir!”²²

Ion D. Sîrbu s-a stins cu puţin înainte de evenimentele din decembrie, răpus de o boală necruţătoare. Citindu-i însă cărţile „din sertar”, la care a lucrat în ultimul deceniu de viaţă, trebuie să-i recunoaştem scriitorului nu doar talentul literar (valoare întotdeauna negociabilă, după mode şi timp), ci şi excepţionala înzestrare intelectuală, de gânditor (nu numai) politic. Din această pricină, de ar fi studiate în şcoală, Adio, Europa! şi Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ar putea furniza celor tineri altfel de „modele”, cu largă deschidere culturală, care să-i provoace la o lectură nuanţată a istoriei noastre recente mult mai profitabilă decât orice lecţie de estetică. Pentru că, doamnelor şi domnilor, stimabili exegeţi, în literatură există întotdeauna lucruri infinit mai importante, mai incitante din punct de vedere intelectual, decât „literatura” însăşi.

BIBLIOGRAFIE
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti: Humanitas, 1994.
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Bucureşti: Gramar, 1999.
Eugen Negrici, Literature and Propaganda in Communist Romania, Bucharest: The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 1999.
Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti: Eminescu, 1994.
Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti: Minerva, 1979.
Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, Bucureşti: Cartea Românească, 1997.
Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, Craiova: Scrisul Românesc, 1996.
Vladimir Tismăneanu, Noaptea totalitară, Bucureşti: Athena, 1995.
Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti: Cartea Românească, 1983.
Mihai Zamfir, „Eu, autorul şi restul lumii. Despre o formulă romanescă recentă”, în Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti: Eminescu, 1988.
Alexandr Zinoviev, Homo sovieticus, traducere de Andi Ştefănescu, Cluj: Dacia, 1991.

NOTE

ANTONIO PATRAŞ –

 sus