Studii de caz

Cum să pierzi ceva ce nu ai
Succesul în România al strategiei comuniste de subminare a coeziunii sociale

 

TUDOREL MARIAN PITULAC
[Romanian Academy]

Abstract:
This article analyses from a communitarian perspective the impact of the communist totalitarianism upon the capacity of collective reaction. The interest lies especially in the Romanian experience, referring also to some other examples, from a diachronic and synchronic point of view. The communists regime followed a specific route, aiming to remodel the social space, according to its own rules and imperatives, in order to support itself politically. An imported totalitarian regime, the communism was adopted alarmingly quickly in Romania, raising questions upon the conditions that favored this. If in the West the communitarian spirit was translated from the rural to the urban through a special configuration of the city, in order to provide the auspicious background for congregation, in the former communist countries the accelerated processes of industrialization and urbanization pursued and undermined the social cohesion, with a devastating impact in Romania.

Keywords: Social cohesion, urban habitat, totalitarianism, congregate

Strategia comunistă de subminare a coeziunii sociale a fost identică în toate ţările din lagărul comunist, dar impactul a fost diferit. Pe de o parte, imperativul centralizat viza introducerea aceloraşi principii şi practici în toate statele satelit ale Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, contextele sociale specifice au determinat reacţii şi consecinţe diverse. Nici finalul nu putea face notă discordantă, desigur. Aşa cum arată Vladimir Tismăneanu, “în timp ce cauzele structurale ale colapsului comunismului au fost similare, dinamica, ritmul şi orientarea revoluţiilor au fost dependente în mare măsură de condiţiile locale”.¹

Mişcările totalitare ţintesc şi reuşesc organizarea maselor. “Şi dacă există cumva o personalitate sau o mentalitate totalitară, caracteristicile sale definitorii ar fi fără îndoială extraordinara adaptabilitate şi absenţa continuităţii.”². Nimic mai natural în aceste condiţii decât ideea (re)educării maselor pentru susţinerea regimului. Conform teoriei propuse de Hannah Arendt³, regimurile totalitare depind de numere, de cantitate, fiind astfel imposibil de instaurat în state cu o populaţie redusă numeric. Regimurile totalitare găsesc cadrul necesar oriunde masele, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la nevoia de a se organiza din punct de vedere politic. Este vorba despre mase care, fie din cauza componenţei excesiv de extinse, fie datorită indiferenţei, sau datorită unei combinaţii a acestor doi factori, nu pot fi integrate niciunei forme de organizare axată pe interesul comun. Caracteristica fundamentală a tipului individual care se încadrează maselor populare este izolarea, lipsa relaţionării sociale consistente cu alţi actori sociali. Cu alte cuvinte, pentru instalarea unui regim totalitar este necesar cadrul dat de structurile sociale atomizate şi de actorii sociali înstrăinaţi de structurile comunitare cărora ar fi trebuit să le aparţină. Stalin a început acest proces de atomizare prin lichidarea tuturor oponenţilor săi politici, prin epurări periodice a tuturor elementelor ostile regimului, proces care ulterior a fost importat şi în statele lagărului comunist. Experienţa ne arată că rapiditatea şi forţa cu care dominaţia ilegitimă a fost impusă au depins de gradul de divizare a maselor în fiecare ţară în parte.

Cu atât mai mult se justifică o asemenea perspectivă de reorganizare a indivizilor neintegraţi unei structuri sociale coerente, cu cât dominaţia regimurilor totalitare avea în vedere controlul absolut al tuturor aspectelor vieţii sociale a indivizilor. Mai mult, nu se poate vorbi de un scop politic bine definit, de un punct final care ar fi trebuit atins şi îndeplinit, ci despre a înregimenta cât mai mulţi indivizi şi de a-i menţine într-o mişcare continuă. Scopul final al regimului, care ar însemna şi finalitatea mecanismelor sale de existenţă, nu există⁴.

Libertatea – locuitor al oraşului

Atunci când vorbim despre libertate ca valoare, introducerea în discuţie a gradelor de libertate pare să nege subiectul însuşi. Cu toate acestea, asumarea excesivă a unor prerogative care nu (mai) sunt de competenţa individului sau ignorarea imperativelor axiologice fundamentale pentru un anumit grup sunt la fel de periculoase ca şi tentativele de restrângere a libertăţii. Menţinerea ordinii sociale în limite care să prezerve sau să genereze capacitatea de reacţie colectivă implică exercitarea controlului social informal şi a celui formal. În zonele rurale, controlul informal este eficace. În ariile urbane, situaţia este diferită. Încă din Evul Mediu, la intrarea unora dintre oraşele aparţinând Ligii Hanseatice scria: “Aerul oraşului eliberează omul”. Era un derivat al principiului dreptului medieval care stipula faptul că o persoană dependentă de o alta devenea liberă la trecerea unui interval temporal de un an şi o zi de când locuia în oraş. (Stadtluft macht frei nach yahr und tag)

În secolul al XIX-lea, pe fundalul Revoluţiei industriale, intensificarea în Occident a migraţiei rural-urban genera îngrijorări accentuate cu privire la menţinerea ordinii sociale în zonele de destinaţie. Provocarea era următoarea: cum să se menţină ordinea socială fără formalizarea excesivă a controlului social? Altfel spus, cum să translăm din rural în urban acele mecanisme sociale care previn creşterea ariei libertăţii indivizilor dincolo de zona de optim funcţional? În interacţiunea fluidă şi tensionată care opune tendinţei omului de a-şi recăpăta libertatea totală din starea de natură normele care asigură prezervarea vieţii sociale, pentru fiecare societate putem imagina un raport optim între libertate şi normativitate, apropierea de acest optim asigurând o capacitate tot mai mare de reacţie colectivă organică.

Atenuarea controlului social informal aducea cu sine două opţiuni, ambele deosebit de periculoase. Fie extinderea ariei libertăţii semnificativ peste optim, prin ocuparea zonei populate anterior de norme fără susţinere juridică, fie încercarea de a formaliza acele norme, proces care eşuează foarte repede în absurd. Statul, Leviathanul, nu poate reglementa aspectele vitale şi deosebit de fine ale interacţiunii umane rutiniere. Este cu neputinţă sancţionarea formală a individului care nu îşi ajută părinţii, sau nu îşi salută vecinii. Aceste aspecte ar trebui reglate în interacţiunea naturală dintre indivizi, fără intervenţia legiuitorului.

În 1887, Ferdinand Tönnies, în lucrarea Gemeinschaft und Gesellschaft, susţinea că spiriul comunitar este caracteristic mediului rural şi nu poate fi translat în urban. Lumea socială este creată prin capacitatea oamenilor de a acţiona în comun şi în acord cu ceilalţi. Acţiunile pot fi susţinute de două tipuri de voinţă, iar în funcţie de manifestarea unei sau alteia dintre aceste tipuri, realităţile ce se vor configura vor fi diferite. Pe prima dintre acestea, ca formă primordială de a gândi, a simţi şi a acţiona o numeşte voinţă organică, naturală sau esenţială. Aceasta stă la baza comunităţii (Gemeinschaft), exprimând mai degrabă o stare de a fi decât un scop definit. Cel de-al doilea tip de voinţă este propriu societăţii (Gesellschaft), aceasta având conotaţia de alegere raţională dar şi arbitrară. Chiar dacă alegerea ţelurilor este arbitrară, îndeplinirea lor este susţinută raţional.

Cu toate acestea, unii care probabil nu îl citiseră pe Tönnies şi nu aflaseră că este cu neputinţă de translat spiritul comunitar în spaţiul urban, au găsit următoarea soluţie duală: configurarea habitatului urban după modelul celui rural şi asigurarea condiţiilor necesare congregării.

În fiecare fiinţă vie se manifestă tendinţa naturală de a trăi împreună cu cei cu care se aseamănă, cu cei din propria specie. La oameni intervine factorul cultural care complexifică fabulos tipologia „speciilor”. Nevoia congregării devine astfel o necesitate cu atât mai presantă pentru menţinerea coeziunii sociale.

Din perspectiva noastră, care este una comunitaristă, forţa oricărei naţiuni depinde de diversitatea comunităţilor şi de forţa lor. Aceasta din urmă este dată de capacitatea crescută de integrare dar şi de vitalitatea biologică şi economică. Analiza comunitară şi problema relaţionării dintre indivizi apare în acel moment în care devine importantă tranziţia de la o lume a unităţii organice, bazată pe rudenie, la o lume a asocierii artificiale bazate pe schimb⁵. Receptând pericolul incomensurabil al configurării unor structuri sociale incapabile să genereze spirit comunitar, occidentalii au acţionat corespunzător.

Arderea etapelor ca destin

La finalul celui de al doilea război mondial, România avea 80% populaţie în rural, trăind în comunităţi puternic integrate, dar neviabile economic, în condiţiile în care erau caracterizate de o agricultură tipică Evului Mediu. De asemenea, diversificare tipologică a comunităţilor era foarte restrânsă, cu foarte puţine forme structurate în afară de comunitatea rurală tradiţională.

Pe de o parte, comuniştii ştiau că orice structură socială caracterizată prin coeziune crescută reprezintă un pericol. Pe de altă parte, aveau nevoie de industrie şi de forţa de muncă aferentă. Soluţia era evidentă: dislocarea populaţiei tinere din rural concomitent cu slăbirea satului. Factorii push în ecuaţia acestei migraţii regizate au fost crimele, arestările, deportările şi colectivizarea care a redus drastic capacitatea familiilor de a-şi hrăni toţi membrii.

În aceste condiţii s-a creat un adevărat tsunami migrator rural-urban, care a pus regimul comunist în faţa unor probleme contradictorii cărora trebuia să le găsească rezolvare pe de o parte prin orientarea eficientă a efortului construcţiei de locuinţe iar pe de altă parte prin măsuri care să nu permită reacţii colective necontrolate. Imaginea de ansamblu asupra evoluţiei migraţiei interne în România în perioada 1950-1980, este creionată de volumul emigrării nete din rural, pe etape⁶.

Conform datelor recensământului din 1977, din cei 21.559.910 locuitori ai României, mai mult de o treime (circa 7.520.000) fuseseră născuţi în alte localităţi decât cele unde fuseseră recenzaţi. De asemenea, din fiecare 5 locuitori ai Bucureştiului, trei erau născuţi în altă parte⁷.

Astfel, comuniştii se aflau în faţa unei probleme similare celei pentru care Occidentul găsise soluţia mai sus amintită. Pentru comunişti problema era însă mai complexă deoarece urbanizarea risca să aducă libertatea, ceea ce era incompatibil cu totalitarismul instaurat. Evident, soluţia occidentală nu putea fi utilizată deoarece era gândită să asigure capacitate crescută de reacţie colectivă. Atunci s-au gândit să “întoarcă pe dos” măsurile occidentale. În statele comuniste, procesele specifice dezvoltării urbane aşa cum erau cunoscute în Occident au căpătat caracteristici specifice şi au avut efecte diferite.

Dacă în Occident se dorea menţinerea capacităţii organice de reacţie colectivă, în lagărul comunist acesta ar fi fost coşmarul suprem. Libertatea nu putea fi o opţiune reală în comunism nici la sat, nici la oraş. Astfel, s-a procedat la extinderea ariei normativităţii juridice în dauna libertăţii. Totodată trebuiau găsite soluţii pentru a preveni congregarea. Naţionalizarea locuinţelor, apoi construirea şi distribuirea gratuită dar şi obligatorie a locuinţelor în mediul urban (apartamente din blocuri) au rezolvat problema. Obligativitatea consta în imposibilitatea de a opta pentru un cartier sau altul, pentru o zonă sau alta, pentru un bloc sau altul. Mai mult, mobilitatea în oraş era destul de ridicată deoarece de fiecare dată când în componenţa familiei mai apărea un membru, schimbarea domiciliului devenea iminentă, speranţa câştigării unui plus de spaţiu locativ fiind deseori un factor de îmbunătăţire a natalităţii.

Amestecaţi precum nişte “cărţi de joc” adunate din „pachete” cu forme şi culori diferite, oamenii au ajuns să ignore pe cei care trăiau în afara limitelor propriei locuinţe, acesta fiind de fapt un spaţiu dedicat reproducerii biologice. Din acest spaţiu trebuiau să apară noile generaţii, forţa de muncă de care era nevoie. Pentru foarte mulţi dintre noi cerul s-a transformat de atunci într-un tavan, cum se spune.

Arsenalul totalitar

Politica socială în regimurile totalitare rezidă în producerea unor noi identităţi sociale.⁸Regimul şi-a asumat dreptul de a contura identităţi şi de a impune categorizări cu scopul de a determina un nou cadru social prin excluziune şi purificare, şi au făcut acest lucru cu forţă şi violenţă neîngrădite. Totalitarismul este caracterizat şi de dorinţa de a schimba societatea, de a crea acel om nou, cu o gândire diferită, determinată în principal printr-un control strict al informaţiilor.⁹ Crearea omului nou era un tip de politică socială ce venea ca un răspuns la problemele contemporaneităţii. Burghezia, în calitate de clasă ce deţinuse anterior puterea îşi dovedise incapacitatea de a rezolva problemele societăţii. Prin crearea omului nou ar fi fost în sfârşit deschisă calea rezolvării lor.¹⁰

Modelul sovietic nega cetăţenilor toate libertăţile politice. Şi nu este vorba doar de libertatea de asociere ci şi de libertatea de gândire, de libertatea de opinie sau de libertatea de exprimare. Toate acestea conduc în ultimă instanţă la suprimarea libertăţii de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi, sau mai bine zis cu celălalt, oricine ar fi el. „Exterminarea fizică şi distrugerea mentală a societăţii în ansamblu reprezintă pentru comunism ţelul suprem”¹¹.

Dintre pilonii care asigură existenţa regimurilor totalitare, propaganda a fost una dintre cele mai susţinute tactici de controlare şi dirijare a opiniei publice a maselor, pătrunzând însă şi în adâncul minţii fiecărui individ¹². Acestea nu sunt în mod obligatoriu utilizate doar împotriva oponenţilor sistemului (acest scop se justifică doar la început), ci şi pentru a putea realiza în mod constant scopurile ideologice şi pentru a găsi o justificare minciunilor propagate constant în spaţiul public şi în mentalitatea colectivă¹³.

„PCR şi-a plasat ideologia marxist–leninistă dincolo de limita comunităţii naţionale şi politice tradiţionale, în zonele neintegrate ale societăţii, acolo unde de fapt şi-a stabilit baza de asalt. Societatea românească interbelică a avut un grad relativ de integrare. Tocmai din acest motiv revoluţionarii profesionişti şi-au căutat aderenţi în special în segmentele neintegrate social.[…] pe scena politică partidul comunist însuşi constituia un grup periferic, care alesese nu integrarea în sistem, ci mai degrabă distrugerea lui”¹⁴.

Este interesant mecanismul puterii politice exercitate în afara jocului democratic dar care încearcă să îşi construiască un fundament social: în prima etapă acţionează cenzura, iar apoi intervine propaganda care revalorizează, sau de fapt reconstruieşte fiecare detaliu distrus anterior prin cenzură, creând noi mituri, total străine unui fundament naţional, utilizând cuvinte de import.

Cenzura se manifesta „pentru a restructura concepţii, a modifica concluzii, a recrea norme morale, a dezvolta alte criterii de evaluare, a deforma relaţiile interpersonale şi intergrupuri, a remodela sentimentele. […] În viziunea tehnocraţiei comuniste, omul este văzut doar ca o masă amorfă, depersonalizată, gata pregătită pentru remodelare”¹⁵. Propaganda completează acest proces, căpătând forţă de sugestionare la nivelul psihicului uman, scopul fiind de a transformamasa proletară într-o masă amorfă¹⁶.

În acţiunea de remodelare socială pentru crearea omului nou, controlabil, supus sistemului şi, în ultimă instanţă, fără capacitatea de a se manifesta coeziv pentru a reacţiona împotriva regimului, s-au folosit toate mijloacele disponibile: controlul comunicaţional prin manipularea gândirii; remodelarea trecutului pentru a crea o altă realitate folositoare atât regimului, cât şi liderului acestuia; cultul personalităţii, al Marelui Conducător; negarea stării de neutralitate prin politica “cine nu este cu noi, este împotriva noastră”; dublarea personalităţii generată de imposibilitatea de a te exprima liber şi de a dedubla în interior gândurile dar adaptându-te sistemului din exterior, individul ascunzând orice fel de manifestare sau gând care puteau contraveni ideologiei puterii, control total prin ceea ce se poate numi metoda dosarelor, pentru un scop final ce se traduce prin deformarea permanentă a realităţii cotidiene, pentru a permite inocularea teoriilor privind modelul demn de urmat al omului nou, având ca scop ultim manipularea conştiinţelor¹⁷.

Cum să pierzi ceva ce nu ai

În România, evoluţia regimului comunist şi implicit a rezistenţei împotriva acestuia a avut un traseu diferenţiat, determinat şi de lipsa unei coeziuni sociale care să determine reacţii colective puternice.

Întorcându-ne la prima parte a titlului acestui articol, aducem în atenţie ceea ce s-a petrecut în România comparativ cu situaţia din alte ţări, cum ar fi Polonia sau Ungaria. Strategia comunistă a fost aceeaşi peste tot, dar impactul a fost diferit. Diversificarea comunitară şi forţa comunităţilor permit sabotarea maşinăriei totalitare şi diminuarea consecinţelor totalitarismului.

Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, au văzut trupele sovietice părăsindu-le abia în 1990 deoarece în fiecăreia dintre ele frontul anticomunitar a fost dispersat iar reacţiile puternice nu au permis consolidarea acestuia în favoarea comuniştilor. Din România trupele sovietice au plecat încă din 1958 deoarece războiul împotriva comunităţilor fusese câştigat prin slăbirea comunităţii rurale. Practic în România nu au avut de înfrânt decât cu un singur tip de redută: satul.

Deşi Polonia a fost supusă aceluiaşi proces de sovietizare, reacţia a fost semnificativ diferită, acest exemplu oferind un alt argument pentru a susţine faptul că unele condiţii ale configurării comunitare nu existau în spaţiul românesc nici înainte de instalarea sovieticilor. Ca în toate ţările aflate sub influenţa URSS, şi în Polonia au existat exemple de acţiuni de epurare, tortură, teroare şi ample procese publice împotriva duşmanilor regimului. Au fost vizaţi deopotrivă oameni politici, oameni ai Bisericii Romano–Catolice, foşti militari etc. Cu toate acestea, datorită rezistenţei populare, acţiunile de represiune nu au atins un nivel asemănător celui manifestat în alte state care se aflau într-o situaţie de dominaţie sovietică similară.

Procesul de colectivizare a fost de asemenea iniţiat, dar nu a căpătat o amploare deosebită datorită unei puternice reacţii a populaţiei rurale. Aceasta a fost atât de puternică încât oficialii politici s-au temut că poate degenera într-un război civil.

Rezistenţa împotriva politicilor sovietice nu ar fi fost posibilă dacă manifestările de coeziune socială nu s-ar fi concretizat pe mai multe planuri, corespunzător tipurilor comunitare existente. Pe lângă rezistenţa ţăranilor împotriva colectivizării, protestele muncitorilor au forţat satisfacerea multor cereri considerate inacceptabile într-un regim totalitar. La fel, scriitorii şi cercetătorii au reuşit să prezerve o anumită libertate şi circulaţie a ideilor intelectuale, a demnităţii şi a sentimentului de adevăr. Nu în ultimul rând Biserica Romano–Catolică s-a constituit într-o puternică mişcare socială de rezistenţă de-a lungul întregii perioade¹⁸.

Sindicatul Solidaritatea, ca formă de organizare socială a forţelor populare din Polonia, şi în ultimă instanţă ca expresie a coeziunii sociale a determinat reacţii colective ce au putut genera schimbări majore. Exemplul vine să susţină ideea capacităţii de reacţie colectivă, determinată de sentimentul coeziunii sociale, care poate genera mai departe fenomene sociale majore. Această mişcare a reuşit să îmbine diverse forţe sociale anticomuniste, de la catolicii de dreapta până la oameni ai stângii anticomuniste. Până la sfârşitul anului 1981, Solidaritatea avea nouă milioane de membri, un sfert din populaţia ţării şi de trei ori mai mult decât sindicatele oficiale¹⁹. Mai putem aminti Primăvara de la Praga, Charta 77, Revoluţia ungară din 1956 şi altele. În România dizidenţa a fost şi ea atomizată şi prin aceasta impactul real a fost semnificativ redus comparativ cu cel al mişcărilor din ţările amintite.

În absenţa experienţei totalitare, cu siguranţă şi în societatea românească s-ar fi dezvoltat structuri sociale capabile să menţină raportul libertate normativitate în apropierea optimului. Capacitatea organică de reacţie colectivă era mult mai redusă decât în alte ţări, iar regimul totalitar a avut grijă să anihileze pentru această perioadă istorică şansa dezvoltării acesteia. În România s-au dezvoltat şi s-au implementat riguros strategii care au preîntâmpinat apariţia structurilor capabile să genereze acest tip de reacţie colectivă. Din acest motiv afirmăm că era ceva ce nu aveam, ceva ce ne-ar fi folosit şi ne-am fi dorit, dar destinul a făcut în aşa fel încât să pierdem şansa de a obţine.

Fenomene disfuncţionale prezente masiv în România de azi ne arată că suntem încă puternic marcaţi de consecinţele comunismului şi trebuie să spunem că vom continua să fim marcaţi atât timp cât vom continua să locuim în blocuri.

„Trăim cu toţii în această lume postcomunistă, avem cu toţii relaţii cu vecinii noştri, ne înghesuim în aceleaşi autobuze, şi totuşi nu percepem că ceva intim în această societate a fost distrus, că e ceva fundamental în neregulă cu noi înşine şi cu relaţiile pe care le avem unii cu alţii. Sau, chiar dacă percepem, ni se pare că acest lucru este firesc, întrucât a devenit a doua noastră natură”²⁰.

Bibliografie
Arendt, Hannah, The origins of totalitarianism, A Harvest Book, Harcourt Brace & Company, 1976.
Barker, Colin, „The rise of Solidarnosc”, în International Socialism, posted on 17. oct. 2005, online la http://www.isj.org.uk/index.php4?id=136&issue=108.
Geyer, Michael, Fitzpatrick, Sheila, Beyond Totalitarianism. Stalinism and Nazism Compared, Cambridge University Press, 2009.
Kemp-Welch, A., Poland under Communism. A cold War History, Cambridge University Press, 2008.
Richard Fruht, Encyclopedia of Eastern Europe from the Congress of Vienna to the fall of communism, Garland Publishing, New York and London, 2000.
Sandu, Dumitru, Fluxurile de migraţie în România, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984.
Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2005), Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.
Stănescu, Mircea, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Editura Vremea, Bucureşti, 2003.
Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999
Troncotă, Tiberiu, Armanca, Brînduşa, România comunistă: propagandă şi cenzură, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.

NOTE

TUDOREL MARIAN PITULAC –

 sus