Studii de caz

Povestire din Donbas. Cazul Maria Așembrener¹

 

DANIEL ȘANDRU
[Romanian Academy]

Abstract:
This text aims to be an exercise for recovering a case among the thousands, tens of thousand or maybe hundreds of thousand of untold stories. I do this exercise while I also subscribe to a trend suggested by the politologist Stelian Tănase when he stressed that we cannot talk about totalitarianism with no reference to its criminal side. I shall attempt to unravel this story in parallel with an exercise for understanding the concentrationary phenomenon, specifically the theme of the concentration camp as it was presented in Varlam Șalamov's book, Povestiri din Kolîma - Stories from Kolîma. Otherwise, not by chance, I took over a part of the Russian writer's title in order to focus on "A Donbas Story" whose main character is Maria Așembrener, deported in the Krasnadom concentration camp between January 1945 and November 1948.

Keywords: Totalitarianism, Donbas, Maria Așembrener, the bureaucracy of evil, German ethnic, concentration camps phenomenon

Introducere

Nu îmi propun ca, în acest text, să subliniez latura cantitativă a totalitarismului, deşi aceasta oferă cea mai sinistră evidenţă a unei încercări de răspuns la întrebarea „de unde începe crima împotriva umanităţii?”, o întrebare al cărei sens a devenit posibil în secolul al XX-lea, odată cu fenomenul pe care veacul trecut îl deţine drept „marcă”. Şi, chiar dacă „prelungirile” fenomenului totalitar sunt vizibile şi în prezent, deopotrivă acolo unde acesta s-a adaptat spre a supravieţui ori acolo unde, deşi înlăturat, încă mai produce efecte, vorbim despre un rău care, situat fie în zona extremei drepte, fie în aceea a extremei stângi, s-a manifestat la modul radical şi, chiar, aş spune, la scară industrială, într-o epocă al cărei început promitea, după un prim război mondial necruţător, posibilitatea binelui. Poate tocmai din acest motiv, referinţele la cifre sunt, totuşi, de neevitat, deşi ele nu oferă un răspuns concludent la întrebarea de mai sus, ci ne relevă doar certitudinea existenţei crimei ordonate politic la o scară de neimaginat nici înainte de era totalitară şi nici în prezentul posttotalitar. După cum de neimaginat rămâne faptul că un regim politic poate mobiliza un veritabil sistem de exterminare, adică un mecanism al morţii ce poate fi justificat „raţional”, reglat „normativ”, diluat sub aspectul responsabilităţii şi legitimat prin „legi” care se revendică de la o „esenţă” aflată mai presus de ceea ce Hannah Arendt numea, invocând „legile pozitive”, consensus iuris, fie că această „esenţă” este „Natura”, precum în cazul naziştilor, sau „Istoria”, precum în cazul comuniştilor². Ca să luăm un singur exemplu ce oferă imaginea acestui mecanism în cifre – la finalul domniei lui Stalin, în Uniunea Sovietică existau 53 de lagăre grupate sub comanda directă a centralei NKVD, în vreme ce alte 78 se aflau sub autoritatea departamentelor NKVD de la nivel local. Tot atunci existau 475 de colonii de muncă forţată şi 667 de lagăre de muncă neincluse în cele 131 de lagăre grupate³.

Prin contrast cu această „desfăşurare de forţe” a fenomenului totalitar, prezentul articol are drept intenţie să redea povestea unui caz dintre miile, zecile sau poate sutele de mii de cazuri nespuse, în sensul unui exerciţiu de recuperare a memoriei. Fac acest lucru înscriindu-mă, de asemenea, pe o linie sugerată de politologul Stelian Tănase, atunci când sublinia că nu putem vorbi despre totalitarism fără să ne referim la latura sa criminală⁴. Voi încerca să desfăşor această povestire în paralel cu un exerciţiu de înţelegere a temei fenomenului concentraţionar, mai exact a temei lagărului, aşa cum se regăseşte aceasta în cartea lui Varlam Şalamov, Povestiri din Kolîma. De altfel, deloc întâmplător, am şi preluat o parte din titlul scriitorului rus, pentru a îndrepta atenţia asupra unei „povestiri din Donbas”. Înainte de a reda, însă, principalele articulaţii ale acesteia, voi întreprinde, într-o primă secţiune, un scurt excurs relativ la totalitarism.

Totalitarismul ca instrument analitic

Situat la capătul ideologic al stângii ori la cel al dreptei, totalitarismul are, aşa cum observa Hannah Arendt, un filon comun. Cu toate acestea, perspectivele de analiză a fenomenului totalitar, configurate fie din punct de vedere istoric, fie din acela al teoriei politice, al sociologiei ori al ştiinţei politice nu au căzut nici până astăzi de acord cu privire la maniera în care totalitarismul ar putea fi utilizat ca „instrument analitic”⁵. Dacă, la începutul perioadei postbelice, analiza miza pe relevarea dimensiunilor empirice ale tipului de regim politic produs de totalitarism, în timp cercetările au devenit mai nuanţate, insistând inclusiv asupra aspectelor de ordin psihologic. O caracterizare a regimului politic totalitar, devenită între timp clasică, este cea aparţinându-i lui Carl Friedrich, cel care enumera şase condiţii pentru existenţa acestuia⁶: o ideologie oficială, care are rolul de a justifica atât statutul puterii politice totale, cât şi acţiunile întreprinse de reprezentanţii acesteia; un singur partid de masă, controlat de o oligarhie care nu are în vedere interesele cetăţenilor, urmărind realizarea intereselor sale particulare; monopolul guvernamental asupra armamentului, ceea ce echivalează cu deţinerea totală a capacităţii de constrângere fizică, pe care statul o poate utiliza, în orice moment, pentru a preveni orice contestare venită din partea indivizilor ori a grupurilor sociale; monopolul guvernamental asupra mass-media, ceea ce face ca acestea din urmă să fie transformate în principalul instrument al propagandei, cu rolul de a întări puterea de stat; un sistem de poliţie terorist, care se alătură monopolului asupra armamentului, având rolul de a anihila orice manifestare individuală, de a controla până la dispariţie sfera privată; o economie dirijată de la nivel central, ceea ce revine la a spune că „întrucât, în condiţiile moderne, depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele furnizate de semenii noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai mari părţi a vieţii noastre. Cu greu ar mai rămâne vreun aspect, de la nevoile noastre primare până la relaţia cu familia şi prietenii noştri, de la natura muncii noastre şi până la folosirea timpului liber, în care planificatorul să nu-şi exercite «controlul conştient»”⁷.

Departe de a nega importanţa luării în considerare a aspectelor instituţionalizate ale totalitarismului, fie că vorbim de cel specific Germaniei naziste, fie că îl avem în vedere pe cel propriu Uniunii Sovietice din epoca stalinistă, cercetările recente mizează pe compararea celor două regimuri, luând în discuţie trei paliere⁸. Un prim nivel este cel al cercetării istorice care se concentrează asupra modului în care au funcţionat regimurile totalitare, considerate atât în întregul lor, cât şi în variatele lor dimensiuni empirice, în baza unor „variabile” precum sfera politică, ideologia, economia etc. Pe un al doilea palier, ceea ce interesează vizează cauza care a determinat ca regimuri totalitare precum cel nazist şi cel comunist să recurgă la lucruri similare dar pe care să le aplice, totuşi, în modalităţi diferite, în speranţa de a identifica natura guvernării totalitare în Europa secolului al XX-lea. În fine, pe un al treilea nivel, ceea ce se urmăreşte este, pe de o parte, încadrarea fiecăruia dintre cele două regimuri în propriul său traiect istoric, în propria sa istorie naţională şi, pe de altă parte, decriptarea motivelor pentru care aceste forme de dictatură au erupt aproape simultan, afectând, printr-o violenţă fără precedent, Europa şi lumea în prima jumătate a secolului trecut. Dintr-un fenomen, totalitarismul poate fi transformat astfel într-un instrument analitic, ceea ce nu înseamnă, însă, o desconsiderare a impactului pe care el l-a avut asupra vieţilor a sute de milioane de oameni.

Şi, tocmai pentru că acest lucru s-a întâmplat, recuperarea memoriei este, din punctul meu de vedere, un exerciţiu necesar inclusiv în epoca noastră. E vorba de un exerciţiu permanent de explicare şi înţelegere a posibilităţii răului totalitar, care implică luarea în considerare a cât mai multor poveşti de viaţă ale celor afectaţi de acest fenomen. Căci totalitarismul nu este doar o „metanaraţiune” a răului politic din veacul al XX-lea; acolo unde a afectat oameni – iar lucru acesta s-a întâmplat cu asupra de măsură şi în modalităţi care descalifică, sub aspect moral, ideea de umanitate – fenomenul totalitar a lăast în urmă propriile sale reflecţii în oglinda timpului. Şi din acest motiv asemenea poveşti de viaţă au deosebita lor importanţă, inclusiv sub aspect metodologic⁹. Ele constituie, practic, piese – de multe ori pierdute ori pur şi simplu uitate în umbră – ale unui „puzzle” la a cărui configurare comprehensivă încă se lucrează. Acesta este motivul principal pentru care, în secţiunea următoare a articolului, încerc să încadrez fenomenul totalitar din perspectiva unei poveşti de viaţă care nu implică, neapărat, un tratament ştiinţific. De multe ori, realitatea nu poate fi surprinsă în standarde. La fel se întâmplă, cred, cu realitatea trecută, expusă atât filtrului subiectiv al povestitorului, cât şi celui – la fel de subiectiv – aparţinând ascultătorului. Ceea ce nu face, însă, ca ea să fie mai puţin realitate.

Maria Aşembrener, un caz de birocratizare a răului totalitar

În această secţiune plec de la o constatare şi de la o întrebare a lui Şalamov, ambele contextualizate la nivelul anilor ’50 ai secolului trecut: „În sensul ei larg şi principial, tema lagărului e problema fundamentală şi cea mai importantă a zilelor noastre. Exterminarea omului cu ajutorul statului nu e oare problema cea mai importantă a vremii noastre, a moralei noastre, intrată în psihologia fiecărei familii?”¹⁰.

Şi acum, povestirea. La împlinirea vârstei de 20 de ani, în decembrie 1944, Maria Aşembrener trăia în Bucureşti, după ce fusese obligată, odată cu retragerea frontului din răsărit, să-şi părăsească, alături de întreaga familie, oraşul natal, şi anume Fălticeni. Îşi schimbă, la termen, buletinul, document în care, după întoarcerea armelor de către armata română, în 23 august 1944, i se notează o menţiune – „etnic german”. În luna ianuarie 1945, la uşa locuinţei din Bucureşti se prezintă un ofiţer român, însoţit de doi soldaţi, dintre care unul purta uniforma armatei sovietice. Fac această precizare pentru că aici este vorba despre o dublă responsabilitate statală, o responsabilitate aparţinând, generic, acelui stat care îşi îndreaptă instanţele de autoritate înspre zona criminalităţii. Concret, este vorba despre responsabilitatea statului sovietic şi, în aceeaşi măsură, despre responsabilitatea statului român. Revenind la povestire, în momentul arestării, Mariei Aşembrener i se spune doar motivul, dar nu şi unde anume va pleca. I se solicită doar să ia cu sine un bagaj minimal şi este însoţită la Circa 5 de Poliţie din Bucureşti. După o noapte petrecută acolo, un loc în care, de asemenea, nu primeşte nicio explicaţie, este transportată cu camionul, alături de alte sute de oameni purtând aceeaşi „vină” – cea de a fi „etnic german” – către platforma feroviară din Mogoşoaia, unde este „îmbarcată” într-un tren de vite, a cărui locomotivă purta steaua roşie a comunismului sovietic, pentru a pleca într-o direcţie necunoscută. Tot ceea ce aude la un moment dat de la ceilalţi „călători” este că au ajuns în zona Iaşului, apoi la Tighina şi că se îndreaptă spre Ucraina.

Primul contact al Mariei Aşembrener – aşa cum l-a redat în contextul interviului pe care se bazează acest articol¹¹ –, prima sa confruntare cu latura concentraţionară a totalitarismului a fost dată de momentul în care s-a lovit de lipsirea de intimitate. Aceasta este, de fapt, prima formă de anihilare a individualităţii, ceea ce Maria Aşembrener a resimţit în acel vagon destinat transportului animalelor, în care erau îngrămădiţi, deopotrivă, bărbaţi şi femei, şi în care bărbaţii au improvizat o gaură în pardoseală, la care toate celelalte persoane să aibă acces pentru nevoile fiziologice. Cred că putem decupa, până aici, unul dintre principiile ce se regăsesc în această povestire care, desigur, nu este unică – e vorba despre răul birocratizat. Şi aceasta pentru că, înainte de a deveni banal, răul se birocratizează. Maria Aşembrener a fost arestată şi deportată pentru că avea o menţiune în documentul de identitate. Drept urmare, această persoană devine, în perioada ianuarie 1945-noiembrie 1948, timp de trei ani şi zece luni, doar un număr – numărul 120 din lagărul Krasnadom, situat în regiunea minieră Donbas, din Ucraina. Important pentru a observa modul în care se configurează răul birocratizat îmi pare a fi faptul că, abia ulterior deportării sale şi a celorlalţi etnici germani, se construieşte şi o realitate juridică – un ordin cu privire la etnicii germani din România, A/192, este emis abia la 19 februarie 1945, fiind semnat de generalul Vonogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control¹².

Ne-am putea întreba, plecând de la această situaţie, cum ar putea fi înţeleasă arhitectura răului în sistemul concentraţionar, fie acesta din urmă de extrema stângă sau de extrema dreaptă. O sugestie o oferă, din nou, Varlam Şalamov: „Exercitarea nepedepsită a terorii asupra unor mase de milioane de oameni a reuşit tocmai fiindcă era vorba de nişte oameni nevinovaţi”¹³. Fără doar şi poate, Maria Aşembrener era un om nevinovat. După Şalamov, această exercitare a terorii se întâmplă în lagăr, nu şi în închisorile sistemului totalitar: „Ceea ce am văzut eu, omul nu trebuie să vadă şi nici măcar să ştie. Închisoarea e altceva. Închisoarea înseamnă libertate”¹⁴.

Lagărul, de fapt – şi am regăsit această descriere a autorului rus şi în povestirea Mariei Aşembrener – este o lume de tip blatnoi¹⁵, ceea ce, în argoul rusesc, înseamnă o lume de borfaşi, o lume de tip banditesc, în care omul este redus total la animalitate. În acest context, o altă precizare se impune, în ceea ce priveşte cazul ce dă conţinutul textului de faţă: a existat o diferenţă de regim de lagăr, întrucât, spre deosebire de cei 70.000 de etnici germani ridicaţi din Banat şi Transilvania şi deportaţi la Donbas, Maria Aşembrener şi ceilalţi deţinuţi de la Krasnadom au avut parte de un regim în care nu exista, spre exemplu, un izolator pentru cei care ar fi refuzat să muncească „pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice”. O posibilă explicaţie a acestei situaţii s-ar putea regăsi, în opinia mea, în faptul că Maria Aşembrener nu era membru al Grupului Etnic German, înfiinţat în noiembrie 1940 şi din care cea mai mare parte a etnicilor germani din regiunile amintite mai sus ar fi făcut parte¹⁶. Chiar şi aşa, lagărul rămâne, şi pentru Maria Aşembrener, o „şcoală negativă”, pe care Şalamov o descrie în felul următor: e locul „(...) prin care fiinţa umană nu trebuie să treacă nici barem o oră şi pe care nu trebuie să îl vadă nici măcar un minut”¹⁷.

Mergând mai departe, un alt aspect interesant al acestei povestiri de viaţă constă în faptul că a existat o persoană, foarte apropiată Mariei Aşembrener, care ar fi putut să ajungă, pentru acelaşi motiv, în lagăr. Este vorba despre sora Mariei, Elena Aşembrener, cea care, cu numai o lună înainte ca Maria să fie arestată, s-a căsătorit cu un anume Cristescu, evitând, astfel (desigur, pur întâmplător), „calificativul” de „etnic german”. Făcând din nou recurs la Şalamov, cel care spune că, „în condiţii de lagăr, oamenii nu rămân niciodată oameni; lagărele nici n-au fost create în acest scop”¹⁸, mi se pare demn de menţionat că Maria Aşembrener, atât cât a putut să-şi înţeleagă propria experienţă – fără a face vreo clipă apel la instrumentarul intelectual – a trăit sub imperiul gândului că ar fi fost cumplit ca sora ei să fie deportată la Donbas („Elena acolo nu ar fi rezistat. Era mai firavă decât mine”¹⁹). Cu toate că regimul din lagărul Krasnadom nu era unul într-atât de dur, am regăsit în interviul luat Mariei Aşembrener o raportare la problema morţii, dar o raportare ce sumarizează momentele în care viaţa i-a fost pusă în pericol fără a exprima conştientizarea faptului că, în contextul creat de fenomenul concentraţionar, moartea este, practic, mereu prezentă. Maria Aşembrener spune, atunci când încheie povestea experienţelor nefericite prin care a trecut în lagăr – blocarea într-un ştrec, în timpul unei dinamitări în mină; o electrocutare în timp ce se afla într-un vagonet care transporta cărbuni spre suprafaţă; căderea în apa îngheţată acumulată în groapa produsă de un obuz – foarte simplu: „Atât, de trei ori era să mor în lagăr”.

Cum se încheie această povestire? Mi-am dat seama, ca urmare a acestei mărturii despre lagăr, că ceea ce nu poate controla totalitarismul – adept al istoricismului profetic de factură naturalistă, în cuvintele lui Karl Popper²⁰ – este întâmplarea. Am regăsit, de fapt, această idee şi la Şalamov: „Răbdarea şi întâmplarea (subl.m., D.Ş.), iată în ce a constat şi în ce constă salvarea noastră”²¹. În viaţa de lagăr a Mariei Aşembrener a survenit o astfel de întâmplare, pe care totalitarismul nu a putut să o controleze: s-a reîntâlnit acolo cu singurul om pe care îl cunoscuse înainte de a fi deportată. Un bărbat care, ca militar român, fusese luat prizonier de către sovietici la Cotul Donului, care făcuse, de asemenea, detenţie, dar în Siberia şi care, ulterior, fusese menţinut în detenţie, însă ca personal contractual, ajungând acum să electrifice barăcile lagărului din Donbas. Maria Aşembrener a rămas însărcinată cu acest bărbat în lagăr şi, în acest fel, şi-a câştigat paşaportul spre libertate, întrucât femeile gravide puteau fi eliberate pe acest motiv.

Astăzi, personajul povestirii din Donbas, Maria Aşembrener, e perfect împăcată cu sine şi cu ceea ce i s-a întâmplat între ianuarie 1945 şi noiembrie 1948, fără a avea dimensiunea importanţei condamnării totalitarismului. Nu este martir şi nu se consideră un erou²².

Concluzii

Aşa cum am specificat deja, cazul Mariei Aşembrener nu este unic. De altfel, avem motive suficiente să considerăm că totalitarismul anihilează unicitatea prin uniformizarea răului în spaţiul social, până la a-l transforma într-o banalitate. Cu toate acestea, raportat la mecanismul statului totalitar, cazul expus aici, deopotrivă cu toate celelalte cazuri cunoscute sau nespuse, atestă, ne arată că, pentru acest tip de stat, producerea răului avea deja dimensiunea banalităţii din chiar momentul în care era anulată realitatea inocenţei, pentru a fi transformată într-o vinovăţie justificată într-un „oarecare” registru birocratic.

Bibliografie
ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, Bucureşti: Editura Humanitas, 2006.
BĂNICĂ, Mirel, „Poveste de Crăciun. Îmi va fi dor de tine, ţiganca mea – poveste de deportat”, articol disponibil la http://www.revista22.ro/articol-7367.html.
BETEA, Lavinia, Poveşti din Cartierul Primăverii, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2010.
DARABAN Dorin, „Deportaţi în Donbas”, articol disponibil la http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=954&page=0&from_name=cautare&from=
bG9jYXRpb249c2VhcmNoJmtleXdvcmRzPURlcG9ydGF0aStpbitEb25iYXMmeD0xNSZ5PTE1JnBhZ2U9MQ%3D%3D# ERNU, Vasile, „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical”, articol disponibil la http://www.criticatac.ro/2376/de-la-gulag-la-stenograme-sau-cum-am-devenit-radical/.
Michael Geyer, Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism. Stalinism and Nazism Compared, Cambridge: Cambridge Unievrsity Press, 2009.
FRIEDRICH, Carl, Totalitarianism, Cambridge Mass.: Cambridge University Press, 1954.
HAYEK, Friedrich von, Drumul către servitute, Bucureşti: Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
O’KANE, Rosemary H.T., Paths to Democracy. Revolution and Totalitarianism, London: Routledge, 2004.
POPPER, Karl, Societatea deschisă şi duşmanii săi, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993.
POPPER, Karl, Mizeria istoricismului, Bucureşti: Editura All, 1994.
ŞALAMOV, Varlam, Povestiri din Kolîma, Bucureşti: Editura Minerva, 1993.

NOTE

DANIEL ȘANDRU –

 sus