Studii de caz

Petre Andrei: consecinţele tragice ale unor concepţii și atitudini totalitare

 

DORU TOMPEA
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Sociologist, philosopher, professor, a member of the Parliament and a minister of Education, Petre Andrei is one of the most complex personalities of the Romanian culture in the interwar period. As a professor, he was one of those who fought against introducing politics into the University, being, throughout his life, a relentless opponent against extremism, both fascist and bolshevist. The change of political regime in 1940 Romania, when King Charles II gave up the throne and the legionaries led by marshal Antonescu tool hold of power, had dramatic consequences for Petre Andrei. On October 4th 1940, after his home had been searched and when the legionaries were preparing to put him under arrest, he chose to end his life. Ignored for many years, he was rediscovered after 1970, when his works began to be edited and reprinted. In 1991, he was elected as a post-mortem member of the Romanian Academy.

Keywords: Petre Andrei, totalitarianism, fascism, communism, legionaries, university

Savantul Petre Andrei a avut un destin tragic. În cartea sa, „Fascismul”, un studiu exemplar al fenomenului totalitar publicat în anul 1927, Petre Andrei a scris că atât fascismul, cât şi comunismul sunt două regimuri totalitare antiumaniste, care vor distruge personalitatea umană. Din păcate, Petre Andrei a dovedit o capacitate de anticipare şi o premoniţie exemplare, mai ales pentru acea perioadă, când nu existau decât două modele de totalitarism, cel al lui Stalin şi cel al lui Mussolini. Din cauza acestor afirmaţii, precum şi a altor luări de poziţie, Petre Andrei a fost pus pe lista neagră de către legionari, alături de Vasile Madgearu şi Nicolae Iorga. El a ales calea eliberării şi descătuşării prin suicid, pe 4 octombrie 1940, când legionarii au năvălit în casa lui de pe strada Lascăr Catargi din Iaşi.

„Fascismul”

Vom rezuma, în cele ce urmează, principalele idei antitotalitare ale savantului Petre Andrei, aşa cum au fost expuse în „Fascismul”¹, studiu care începe cu o creionare a fundalului economic, social şi politic care a făcut posibilă apariţia sistemelor totalitare în perioada interbelică. „Fără a fi partizanii unei concepţii materialiste în explicarea vieţii sociale, trebuie să recunoaştem însă că în societatea modernă factorul economic a dobândit un rol predominant şi a determinat în bună parte evoluţia ei. Începând de la revoluţia franceză şi până azi mai toate marile prefaceri şi frământări sociale au avut cauze economice şi au ţintit către stabilirea unui nou echilibru între capital şi muncă. Chiar în mişcările cu caracter idealist nu a lipsit elementul economic. De aci s-au născut diferite planuri de reorganizare a societăţii, de transformare a statului actual, deci variate concepţii politice şi numeroase partide cu menirea de a traduce în fapte aceste planuri. Războiul mondial, izvorât şi dânsul din motive economice, din antagonismul capitalist al marilor puteri, a avut urmări considerabile pentru viaţa statelor şi a creat condiţii prielnice pentru lupta economică şi politică dintre clase. De acest război european se leagă apariţia bolşevismului şi a fascismului”².         

În privinţa genezei bolşevismului/comunismului, Petre Andrei notează: „Stalin, încercând să arate că bolşevismul nu este numai o aplicare practică îndrăzneaţă a marxismului, ci chiar o nouă teorie, o ducere mai departe a concepţiei lui Marx a afirmat că leninismul este «marxismul în epoca imperialismului şi a revoluţiei proletare». Marx şi Engels au trăit în epoca pre-revoluţionară, când imperialismul capitalist nu era încă atât de dezvoltat şi nici proletariatul nu era pregătit pentru revoluţie, pe când Lenin a văzut uriaşa întindere a capitalismului şi imperialismului şi a luat parte la pregătirea revoluţionară a muncitorilor. Şi această deosebire explică în mare parte caracterul absolut revoluţionar al leninismului. Pentru bolşevici revoluţia nu se produce numai acolo unde capitalismul industrial e foarte dezvoltat, ci oriunde frontul capitalist poate fi mai uşor corupt, oriunde acest front e mai slab. În anul 1917 s-a constatat că acest front se poate rupe în Rusia şi de aceea acolo s-a făcut revoluţia. Toţi adepţii lui Lenin susţin acest lucru, afirmând cu mândrie că «leninismul e teoria şi practica marxismului în epoca imperialismului, a războaielor imperialiste şi a revoluţiei mondiale»”³.

Ocazionat de război a fost şi fascismul, considera Petre Andrei, punctând că „mişcări fasciste s-au desemnat după război în mai multe ţări din Europa, toate fiind însă legate de criza generală dezlănţuită de acest cataclism. Învingători şi învinşi fără deosebire, toţi au avut de suferit de pe urma războiului, căci, după cum constata M.J. Bonn, «războiul nu a făcut mai bogaţi şi mai fericiţi nici pe învingători»”⁴. „Din cauza aceasta”, continuă savantul român, „în multe state nemulţumirea poporului s-a îndreptat în primul rând contra organizaţiei sociale şi a formei de guvernământ, căci, citându-l iarăşi pe Bonn, «în toate ţările, marile masse judecă valoarea unei forme de guvernământ după folosul practic, pe care li-l aduc». (...) De la început trebuie să constatăm că fascismul a prins în ţările învinse în primul rând, în Ungaria, Austria şi Germania, unde organizaţiile fasciste au avut şi un scop mai special, anume atacarea ordinei stabilite prin tratatele de pace ”⁵.

Dar care sunt ideile constitutive ale fascismului? Care e concepţia politică a acestui partid? „Fasciştii nu au avut o doctrină proprie, ci fascismul a fost mai mult o stare de suflet rezultată din război si altoită adânc pe structura societăţii italiene. (...) Fascismul în esenţa sa este, cum l-a caracterizat Prezzolini, sentiment, acţiune, iubire şi ură pătimaşă în acelaşi timp; el nu e o teorie propriu zisă, ci o formulă de acţiune. (...) După calitatea şi intensitatea acestor forţe primare se poate face o adevărată selecţiune a indivizilor în societate, separându-se astfel elita de masele populare şi alegându-se organizatorii şi conducătorii societăţii. (...) Prin urmare fascismul este un activism bazat pe ideea de forţă şi de elită. Ca atare, el afirmă necesitatea ierarhiei sociale şi a disciplinei necondiţionate, a supunerii oarbe faţă de elita conducătoare; printre ierarhii recunoaşte fascismul drept treptele cele mai înalte partidul fascist şi biserica catolică. (...) Un alt caracter al doctrinei fasciste este clericalismul. Regulamentul fascist afirmă că «miliţia fascistă serveşte lui D-zeu şi Patriei-Italia», iar la punctul 4, «soldatul fascist trebuie să servească Italia convins de un adânc misticism, întărit de o credinţă nezdruncinată şi stăpânit de o voinţă neşovăitoare...». (...) Fascismul este un naţionalism etatist integral. Fasciştii, considerându-se ca deţinătorii nu numai de fapt, ci şi de drept, ai tuturor drepturilor, au monopolizat credinţa, patriotismul, morala. Pornind de la ideea, dreaptă din punct de vedere teoretic, că naţiunea este realitatea socială pe baza căreia se construieşte societatea modernă, fascismul nu vrea să recunoască sau să justifice nici o altă concepţie şi nu îngăduie nici măcar discuţia în jurul acestei probleme. Naţiunea o con­cepe însă fascismul în mod rasist, dându-i astfel un fundament biologic. (...) Mai departe fascismul confundă naţiunea cu statul şi cu morala, făcând din raţiunea de stat singurul principiu nor­mativ al oricărei activităţi”⁶.

Petre Andrei subliniază, în cele ce urmează, că „naţionalismul fascist îmbracă însă o formă cu adevărat imperialistă, căci unii dintre teoreticienii lui au mers atât de departe încât au susţinut că poporul italian are caracterul cel mai cultural şi mai aristocratic dintre toate popoarele europene”⁷. Fascismul ajunge astfel la mesianism şi imperialism, continuă savantul român, demonstrând că statul naţional trebuie să devină fascist, organizat pe bază corporativă, renunţând la democraţie şi parlamentarism, de unde caracterul antidemocratic şi antiparlamentarist al fascismului. „Pentru realizarea programului său, partidul fascist între­buinţează constrângerea pe toate căile, forţa brutală, teroarea şi asasinatul chiar, dacă e nevoie. (...) Fascismul tinde către un nou om, creat în atmos­fera şi spiritul fascist, cu rolul de a duce mai departe principiile sale, el se adresează în special tinerimii”⁸.

Importanţa studiului lui Petre Andrei rezidă, mai cu seamă, în asemănările de fond pe care le identifică între regimuri totalitare aparent antagonice: „Dictatura fascistă nu se deosebeşte în esenţa sa de dictatura bolşevică, căci atât în Italia, cât şi în Rusia ea este apăsătoare şi abuzivă. Bolşevicii şi fasciştii au creat monopolul puterii în favoarea partidului şi al clasei lor, ei s-au impus cu forţa, trecând peste lege, ceea ce constituie un fapt de o gravitate excepţională, căci au proclamat primatul forţei asupra dreptului legal. Oricând se pot găsi însă – într-o astfel de stare – forţe mai mari, care pot răsturna pe conducător şi atunci legea, siguranţa, autoritatea, statul sunt desfiinţate”⁹. Demonstraţia este concludentă: „Dictatura, sub orice formă s-ar prezenta ea, «dictatura de ordine» sau «proletară», devine abuzivă şi periculoasă pentru stat, de aceea ea trebuie evitată cu îngrijire. De altminteri, naţionalismul adevărat implică ideea de democraţie, nu o ex­clude şi de aceea e periculoasă şi nenaturală împerecherea pe care o fac acum fasciştii italieni între naţionalism şi dictatură”¹⁰.

În ceea ce priveşte socialismul extremist, Petre Andrei îi intuise, în 1927, potenţialul distructiv şi îl expediază ca fiind „utopic”. „Profund deosebită, prin concepţia sa, este democraţia so­cială, pe care o îmbrăţişează socialismul extremist. Pentru doctrina socialistă radicală democraţia politică este ceva pur formal, deoarece conţinutul ei se reduce la afirmarea unei simple egalităţi formale de drept. Câtă vreme societatea va fi împărţită în clase economice nu poate fi vorba de interes general, ci numai de interesele clasei stăpânitoare, care în acest scop îşi formează majorităţi parlamentare, prin toate mijloacele de care dispune. Democraţia socială nu e posibilă în stat, pentru că statul e o organizaţie a autorităţii, o organizaţie bazată pe interese de clasă. Statul burghez, zic extremiştii, se întemeiază pe constrângerea, pe care o exercită o clasă asupra întregului popor, statul proletar însă – în care se va realiza democraţia socială largă – va fi o societate solidară, fără clase, iar autori­tatea va impune cu adevărat respectarea interesului tuturor. Numai în acest stat proletar se va înfăptui autonomia poporului, prin urmare aici va lua fiinţă democraţia, căci autonomie şi democraţie sunt concepte sinonime. Forma aceasta de democraţie nu vrea să recunoască organizarea ierarhică a funcţi­unilor şi dispreţuieşte complet actuala structură a ordinei economice, tinzând către egalitatea economică. Se înţelege că nu vom apăra această democraţie utopică şi nu de dânsa ne vom ocupa aici”¹¹.

Concepţii şi atitudini antiotalitare la Petre Andrei

Ca profesor, Petre Andrei s-a situat în grupul acelora care nu acceptau introducerea politicii în Universitate. În 1924, ca membru al Senatului Universităţii din Iaşi, Petre Andrei a condamnat crima comisă de Corneliu Zelea Codreanu, legătura acestuia cu A.C. Cuza şi folosirea, de către acesta din urmă, a catedrei pentru răspândirea ideologiei naţionaliste. Spre exemplu, referitor la asasinarea prefectului de Iaşi de către Codreanu, între altele, Andrei a spus: „Mă simt dator a spune: domnul Cuza a ţintit şi Codreanu a tras. Sunteţi adevăratul asasin moral [...] Aţi înfăptuit un asasinat”¹².

După formarea, în octombrie 1926, a celui de al doilea mare partid din România interbelică – Partidul Naţional Ţărănesc – numeroase personalităţi ale culturii şi ştiinţei, ataşate procesului de adâncire a democraţiei burgheze, între care şi Petre Andrei, s-au îndreptat către această formaţiune politică. Andrei a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc în 1928, devenind preşedintele organizaţiei judeţene Vaslui. Noul partid, care îşi avea sorgintea nu atât în voinţa oamenilor cât, mai ales, în „porunca vremuri­lor”¹³, părea să întrunească adeziunea electoratului român şi a majorităţii opiniei publice.

Ca deputat în toate legislaturile naţional-ţărăniste (1929-1933), Petre Andrei s-a impus printr-o activitate parlamentară bogată, concretizată în dese intervenţii în Cameră. Din multele sale luări de cuvânt, ne reţin atenţia cele legate de rolul Parlamentului şi deputaţilor în viaţa politică a ţării, grija cu care s-a aplecat asupra dotării României cu legi moderne adaptate la realităţile europene, îndeosebi cele ale învăţământului şi administraţiei. Andrei a fost raportor al legii din 1929, care avea la bază descentralizarea administrativă şi care urma să contribuie la dezvoltarea ţării. „Descentralizarea – spunea Petre Andrei în octombrie 1929 – e sistemul administrativ prin care se poate realiza, cu adevărat, constituţionalismul şi se poate exercita suveranitatea naţională căci poporul săvârşeşte direct actele necesare pentru satisfacerea intereselor sale...”¹⁴.

Cercurile politice anglo-franceze vedeau în Carol al II-lea persoana capabilă să asigure ordinea internă şi orientarea tradiţională a politicii externea Bucureştilor¹⁵. Noul regim monarhic îşi asigura în mod dominant, precumpănitor, supremaţia în sistemul politic al ţării, Parlamentul, Guvernul şi chiar puterea judecătorească fiind subordonate regelui Carol al II-lea. Din aceste motive, nu este surprinzător că în jurul monarhului se vor situa numeroase personalităţi politice şi culturale care realizează pericolul potenţial al Gărzii de Fier şi capacitatea regelui Carol al II-lea de a-l anihila¹⁶. Aşa se explică şi reintrarea în viaţa publică a profesorului Petre Andrei, forţat ultimativ să facă acest gest, deşi firea, caracterul şi comportamentul său civic erau în totală contradicţie cu un regim autoritar. De altfel, „Jurnalul”, alcătuit de Petre Andrei în această perioadă este o dovadă incontestabilă a atitudinii sale politice, a dorinţei ca în problemele grave ale ţării cea care să decidă să fie legea şi nu asasinatul politic, pe care 1-a respins categoric.

Începând de la 5 decembrie 1938 şi până la 3 iulie 1940 – în guvernele Miron Elie Cristea, Armând Călinescu, Gh. Argeşeanu, C. Argetoianu şi Gh. Tătărescu – Petre Andrei va conduce Departamentul Educaţiei Naţionale¹⁷. În această calitate, Andrei va elabora Legea pentru organizarea învăţământului profesional, inferior şi mediu, Legea învăţământului industrial de băieţi¹⁸ şi va începe elaborarea Legii de or­ganizare a învăţământului superior. „Un om de carte care face cărţi”, cum 1-a numit George Călinescu, Petre Andrei a înţeles că a folosi culturii tale „este a te înţelege cu generaţiile superioare care te vor urma şi pe care, în fond, le-ai pregătit”.

Un destin tragic: Petre Andrei în faţa celor două totalitarisme

Schimbarea de regim politic, produsă prin renunţarea la tron a lui Carol al II-lea şi instaurarea regimului legionaro-antonescian, nu puteau să nu se lase cu urmări pentru Petre Andrei. Scos din învăţământul superior din dispoziţiile lui Traian Brăileanu, anchetat, ca şi alţi demnitari, din ordinul generalului Antonescu – Comisia pentru controlul averilor nu a avut ce să-i reproşeze¹⁹ – Petre Andrei şi- a pus capăt vieţii la 4 octombrie 1940, în urma unei percheziţii legionare, când urma să fie arestat. Scrisoarea către soţie²⁰ şi cea către cei patru fii²¹ se constituie într-un adevărat testament politic, al unui om demn, integru, însufleţit în toată viaţa lui „de cele mai frumoase sentimente de omenie, de iubire pentru cei mici şi obidiţi, de dreptate pentru toţi”. Sacrificiul lui Petre Andrei a constituit, aşa cum se consemna într-o revistă a vremii, „o dovadă de caracter” şi a avut „o înaltă semnificaţie morală”²².

Peste ani, cu mâhnire, într-o încercare de reparaţie morală a memoriei tatălui său, Petru P. Andrei nota: „În legătură cu aceste momente tragice, la care am fost părtaş, din nefericire s-au găsit condeie în memorialistică să afirme că «teama i-a fost fatală», dacă a murit, cum a murit, de vină a fost numai frica sa. Câtă eroare, neînţelegere şi lipsă de răspundere a face asemenea afirmaţii. Cu alte cuvinte se poate deduce de aici că forţele în sutane verzi se jucau numai, că ele nu-i pregăteau nimic monstruos, că totul nu era decât un joc nevinovat... Şi dacă tata a refuzat să se dea pe mâinile abatorului legio­nar, numai el este vinovat, şi nu ucigaşii tocmiţi, veniţi să-1 ridice pentru a-i face de petrecanie. GRAVĂ EROARE.

În legătură cu aceasta doresc să mai adaug un fapt, şi sunt dator să-1 reliefez, căci l-am cunoscut prea bine pe acel ce-a fost părintele meu. Andrei Petre nu a fost niciodată un om fricos.Oare de ce se uită atât de uşor că el, la cererea sa, a plecat pe front în timpul primului război mon­dial. Era omul conştiinţei, al răspunsului loial, nu era adeptul ascunderii după voal, era împotriva celor care luptau cu cuţitele lungi la ascunzişul întunericului. Chiar în acest cadru, ultima sa scrisoare, de o luciditate uluitoare, nu relevă deloc sentimentul de frică, ci acel de protest, de refuz al abdicării de la propriile convingeri şi neacceptare a umilinţei. În opinia mea a fost un gest de nemărginită durere, faţă de familia sa, dar de mare curaj şi înaltă demnitate faţă de societate. Formula aleasă de-a nu accepta măcelul pe care îl prevedea era în ultimă instanţă tot o sfidare şi nu o în­genunchere”²³.

Dovadă a curajului şi patriotismului său: odată cu începerea primului război mondial, Petre Andrei revine în ţară, iar în perioada 1916-1918 va participa la războiul pentru reîntregirea neamului. Deşi, orfan de tată, Petre Andrei era scutit de a participa la război, se va înscrie ca voluntar în efortul pentru reîntregirea naţională. La 20 martie 1915, a fost repartizat la Regimentul 38 Infanterie. Între 7 iulie şi 9 septem­brie 1916 va urma cursurile Şcolii de ofiţeri rezervă de la Târgovişte, iar de la 1 noiembrie 1916 va fi trimis la Regimentul nr. 13 „Ştefan cel Mare”²⁴. Cu zece zile înainte de a ajunge la regiment, Petre Andrei se adresa mentorului său, profesorul Ion Petrovici, printr-o scrisoare în care îl anunţa că pleacă pe front. „Voi aplica – scria Petre Andrei – concepţia filosofică că viaţa nu preţuieşte prin ea nimic, ci valoarea ei provine din idealul în slujba căruia este pusă. Idealul nostru este aşa de mare şi sfânt, încât vedeţi de ce nu mă nelinişteşte deloc gândul morţii”²⁵. Pe front, Petre Andrei se va distinge prin eroism în luptele de pe Valea Oituzului, Slănic şi Valea Caşinului; pentru acte de bravură, demonstrate în luptele pentru reîntregirea neamului, Petre Andrei va fi decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” şi „Crucea de război cu barete”.

În sfârşit, iată şi unele concluzii legate de cunoaşterea în amănunt a evenimentelor epocii: „Să-mi fie iertat dacă greşesc, şi poate s-ar găsi mulţi să mă contrazică, dar trebuie să spun că, aşa cum se desfăşurau atunci lucrurile şi aşa cum şi profesorul a intuit, soarta sa ar fi fost la fel ca a lui Victor Iamandi, a lui Nicolae lorga şi a altora care au reprezentat ceva în cultura neamului nostru, în viaţa politică. Ar fi fost un sfârşit tot atât de tragic, dar mai umilitor, mai plin de suferinţe fizice şi morale, pe care profesorul l-a respins printr-un gest de mare, negrăită durere, dar de mare curaj, stoicism şi Demnitate. (...) Şi câţi oare... dintre oamenii politici n-au fost salvaţi atunci, de la soarta ce le era rezervată, prin acest sacrificiu al profesorului Andrei. Şi-au pus ei, la acea vreme, întrebarea? (Chestorul Ion Vlasie)”²⁶.

Este elocventă, în acest context, ultima frază din studiul „Fascismul”: „De aceea ne apare astăzi, în faţa acestor fapte, atât de plină de înţelepciune politică şi morală atitudinea filosofului grec Socrates, care a preferat moarte decât să fugă din închisoare, căci orice cetăţean trebuie să se supună legilor, pentru a nu distruge, prin generalizarea exemplului dat de dânsul, întreaga ordine de stat”²⁷.

Regimul comunist versus Petre Andrei

Fiul savantului, Petru P. Andrei, a fost arestat odată cu bolşevizarea ţării, fiind condamnat la 3 ani de detenţie, între 1949 şi 1952, pentru participarea la manifestaţii studenţeşti anticomuniste. Opera lui Petre Andrei a fost pusă la index şi cenzurată în toate pasajele care făceau referire la concepţia, doctrina şi practica comunistă, inclusiv ediţia Academiei Române, coordonată de Mircea Mâciu, în anii ’70.

În anul 1974, la Editura Didactică şi Pedagogică a fost publicat volumul „Gândirea sociologică din România”²⁸, lucrare în care Petre Andrei era numit „sociolog de catedră”. Drept urmare, Petru P. Andrei publică, în revista Cronica²⁹, o replică viguroasă.

Ovidiu Bădina³⁰ polemizează cu liderul de partid Ştefan Voicu pe tema contribuţiei lui Petre Andrei la dezvoltarea gândirii sociologice din România şi pentru valorificarea acestei opere. Polemica este continuată în volumul „Vremuri, oameni”³¹.

Valorificarea ad integrum a operei savantului Petre Andrei se va efectua abia după anul 1989, sub coordonarea lui Petru P. Andrei, al cărui ideal a fost acela al conservării şi editării operei tatălui său. În anul 1991, Academia Română îi conferă lui Petre Andrei titlul de savant, membru post-mortem al Academiei Române. În anul 2001, Academia Română a conferit Premiul Ion Petrovici lui Petru P. Andrei şi sussemnatului pentru activitatea de valorificare a operei savantului Petre Andrei.

Opinia „unui om singur”

„O scenă de terorism legionar mi-a rămas, mai ales, în memorie. Am aflat repede, doar la două-trei ore, că Petre Andrei s-a sinucis. Locuinţa familiei, de pe Lascăr Catargiu, era foarte aproape de str. Ralet. M-am dus în goană să văd ce se întâmplase. La poartă, doi legionari nu m-au lăsat, la început, să intru în curte. Am insistat, am protestat, am arătat că sunt coleg cu fiii fostului ministru. Purtam, de altfel, şi pantaloni scurţi. Eram, sau păream cel puţin, total inofensiv, astfel că, în cele din urmă, mi-au dat drumul. Am intrat în camera din fund, în bucătărie. Petre Andrei era întins pe masă. Doamna Andrei plângea consternată, în tăcere. Cei doi fii, mai curând speriaţi şi uluiţi. Dar cel mai revoltător spectacol îl ofereau alţi 4-5 legionari, adunaţi în bibliotecă. Vociferau, se agitau, comentau tare. Un comportament de o vulgaritate incredibilă. Povestea cu «dosarele» nu este, nici ea, chiar recentă. Poliţia legionară pusese mâna pe unele scrisori extraconjugale ale lui Petre Andrei, către o inspectoare şcolară, şi-l şantaja cu publicarea lor. De ruşine, s-a spânzurat?

Ce repede se uită toate, inclusiv gestul meu de solidarizare spontană, de pe timpuri! Azi, Dl. Petre P. Andrei, o profundă mediocritate, totuşi «pro­fesor universitar» – care trăieşte efectiv, moral şi material exploatând Fundaţia «Petre Andrei», inclusiv lucrările şi manuscrisele tatălui său – îşi îngăduie, în presa locală, să... nu-mi întindă mâna, insinuând mizerii securiste... Nu am răspuns şi nu voi răspunde niciodată la astfel de abjecţii. Azi este un mare «rezistent». Dar în 1947-1948, când, într-adevăr, am stat de vorbă despre reorganizarea TUNŢ (tatăl său fiind şi membru PNŢ), nu ştia cum să schimbe vorba. De frică, din laşitate, din prudenţă, să spunem. Alte scene «legionare» nu mai reţin, cu excepţia uneia, la care n-am asistat, dar care a făcut ocolul laşului intelectual. O comemorare a lui N. Iorga – asasinat recent – organizată la Facultatea de Litere a fost spartă de o echipă de legionari. Furioşi şi bine înarmaţi. Conduşi de cine? Azi, pare incredibil: de viitorul mare lingvist, de reputaţie internaţională, Eugen Coşeriu”³².

Aceste comentarii aparţin lui Adrian Marino, în cartea „Viaţa unui om singur”. În loc de comentarii, prefer să ofer o foarte recentă analiză a „cazului Adrian Marino”, oferită de criticul literar, Bogdan Creţu³³: „«Viaţa unui om singur» este o carte tristă, extrem de tristă. În loc să facă pace între autorul ei şi propriul destin, ea pare să fi acutizat conflictul. E o carte dureroasă. Pe de altă parte, dacă aşa a resimţit Adrian Marino povestea propriei vieţi, nimic nu ne împiedică să o valorificăm noi altfel. Cazul Adrian Marino este unul extrem de dificil. El are, după mine, toate circumstanţele atenuante. Autorul şi-a câştigat din plin dreptul şi la atitudini în răspăr, şi la mizantropie, şi la încrâncenare, ba chiar şi la compromis”.

Personal, am fost martor, prin 1995, la una din ultimele oportunităţi pe care viaţa le-a oferit celor două personaje – Petru P. Andrei şi Adrian Marino – de a-şi explica atitudinile şi gesturile din tinereţe. Nu s-a putut face nimic, cu toate eforturile pe care le-am depus, împreună cu Silviu Lupescu, directorul Polirom, editorul cărţilor lui Adrian Marino, de a obţine măcar o întâlnire între cei doi...

Bibliografie
ANDREI, Petre, Fascismul, Focşani: Editura Neuron, 1995.
ANDREI, Petre, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2010.
ANDREI, Petre, Sociologia revoluţiei. Studii de sociologie politică, Iaşi: Editura Polirom, 1998.
ANDREI, Petre, Discursuri parlamentare (1923-1933), Iaşi: Editura ANKAROM, 1996.
PETRIŞOR, Diana, Confesiuni. Petru P. Andrei, Iaşi: Editura ANKAROM, 1997.

NOTE

DORU TOMPEA –

 sus