Totalitarismul şi religia

Dincolo de actualele mituri
Biserica Ortodoxă¹ în primii ani ai regimului comunist din România

 

SORIN BOCANCEA
[Romanian Academy]

Abstract:
When the relationship between the Romanian Orthodox Church (BOR) and the communist power is presented, there are usually two dominant projections: one of them refers to an alleged conflict between the two while the other supports BOR's martyrdom. I believe that we should go beyond these myths because BOR, as a state institution, did not manifest an extraordinary oposition to the communist regime and martyrdom cases were individual, not institutional experiences. In order to capture the way in which BOR lost ground in its relationship with power, I believe we should analyse the human resources of this institution, mainly the human quality and the personal troubles of high priests, elements of which the communists took full advantage.

Keywords: Romanian Orthodox Church, communism, politics, priest, power, state

Există câteva proiecţii generale, câteva mituri bine întreţinute cu privire la relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi stat în perioada comunistă. În primul rând, se afirmă că între statul comunist şi Biserică ar fi existat un conflict puternic, statul urmărind eliminarea acesteia din viaţa publică. O asemenea percepţie întâlnim la Patrick Michel², autor ce afirma în 1988 că în condiţiile în care regimul comunist a refuzat să o integreze ideologic în proiectul său, astribuindu-i doar un rol marginal, Biserica s-a văzut investită cu un triplu rol: de vector de dezalienare (la nivel individual), de detotalizare (la nivel societal) şi de desovietizare (la nivelul naţiunilor). Pe aceste trei coordonate, Biserica ar fi lucrat la distrugerea statului comunist.

O a doua proiecţie este cea a martirajului BOR în perioada comunistă, indicându-se ca dovadă un întreg cortegiu de preoţi care au fost întemniţaţi de către comunişti în închisorile politice. Dramele acelor preoţi sunt interpretate ca opoziţie a BOR faţă de regimul comunist.

Consider că aceste două mituri trebuie privite cu rezerve. În primul rând, tensiunile dintre BOR şi statul comunist nu au ajuns la nivelul unei opoziţii deschise care să facă posibilă cel puţin o rezistenţă coerentă, dacă nu chiar o revoltă a ortodocşilor faţă de comunism. Dacă vorbim de opoziţie a bisericii în blocul comunist, aceasta poate fi găsită îndeosebi la catolici, exemplară fiind situaţia din Polonia. După cum arată Alina Tudor-Pavelescu³, „există, fără îndoială, diferenţe majore, de la stat la stat şi de la Biserică la Biserică, în ceea ce priveşte modul de structurare a acestor raporturi. Schema propusă de Patrick Michel este una orientativă, iar relaţiile ce se instaurează în statele de democraţie populară între cele două instituţii – Statul şi Biserica – variază ca tip şi conţinut de la confruntare la dominaţie, de la control absolut la continua negociere a unui statu quo”.

Motivele pentru care cred că nu putem vorbi de o opoziţie coerentă şi făţişă a BOR faţă de puterea comunistă sunt diverse. În primul rând, BOR nu a fost niciodată o instituţie independentă de stat. După cum observa şi Daniel Barbu⁴, „Bisericii româneşti nu i-a fost dat să traverseze modernitatea în opoziţie cu Statul, ci s-a lăsat plămăduită de acesta. Mai întâi Statul liberal i-a dăruit autocefalia, unitatea prin Patriarhie şi dominaţia asupra celorlalte confesiuni. Mai târziu, Statul totalitar a scutit-o de concurenţa – periculoasă, întrucât se desfăşoară chiar pe terenul meritelor naţionale – Bisericii Greco-catolice şi i-a garantat securitatea în schimbul unei retrageri parţiale din sfera publică”. Consider că în România, estimându-i corect puterea, comuniştii nu au marginalizat BOR, ci au aplicat o strategie de instrumentare a acesteia. 

Cât priveşte ideea martirajului, nu putem pune la îndoială faptul că au existat preoţi ortodocşi care au fost arestaţi de regimul comunist pentru că nu au vrut să îmbrăţişeze noua ideologie. Dar, opoziţia unui preot (indiferent ce formă a luat ea) nu poate fi socotită a fi a instituţiei din care făcea parte, fiind un gest singular pentru care respectivul preot a plătit cu ani de temniţă şi cu marginalizarea ulterioară. De aceea, importantă mi se pare a fi poziţia ierarhilor, a celor care reprezentau instituţia în raport cu autorităţile comuniste şi de a căror decizie a depins poziţionarea instituţională a BOR faţă de regimul comunist. Nu putem să nu punem următoarea întrebare: dacă BOR s-a opus regimului comunist, cum s-a făcut că într-un timp atât de scurt (din 1945 până în 1947) a ajuns să fie o anexă a acestuia?

Potrivit lui Pedro Ramet⁵, regimurile politice comuniste au procedat la o divizare în trei mari categorii a cultelor religioase: legal recunoscute, tolerate şi interzise. În România, legal recunoscut au fost cultele ortodox, catolic şi alte patru culte neoprotestante. Iar în cazul primului cult, s-au avut în vedere trei abordări: coabitarea, desfiinţarea lăcaşelor de cult şi infiltrarea pentru subminarea cultului. Cred că în România s-a optat în special pentru cea de-a treia variantă. Într-un raport al Consiliului Europei⁶, situaţia din România este tratată la un loc cu cea din Bulgaria, arătându-se că în aceste două ţări „regimul a urmărit fuziunea Statului şi Bisericii majoritare într-o coaliţie inegală. În cele două cazuri, Statul a utilizat Biserica «sa» pentru a-şi legitima propria existenţă, încurajând naţionalismul şi justificându-şi acţiunile. Acest proces a avut trei etape. În prima (a Frontului Popular din România şi a Frontului Naţional din Bulgaria), statul s-a  pregătit să atace Biserica. Apoi a venit teroarea stalinistă împotriva ei. În sfârşit, a fost instalat un control rigid asupra Bisericii majoritare, aceasta bucurându-se totodată de un statut special şi de mari privilegii”.

Perioada dejistă a comunismului românesc îşi are propria periodizare, Alina Tudor-Pavelescu⁷ identificând trei etape: „prima acoperă perioada de după actul de la 23 august 1944 şi până la moartea patriarhului Nicodim, în 1948... Cea de-a doua etapă se întinde de-a lungul primei părţi a patriarhatului lui Justinian şi are drept punct final represiunile declanşate de către autorităţile statului comunist în anii 1958-1959 împotriva vieţii monastice ortodoxe. În fine, o a treia perioadă acoperă cea de-a doua parte a patriarhatului lui Justinian”.

În studiul de faţă, îmi propun să analizez condiţiile care au dus la colaborarea BOR cu puterea comunistă în primii doi ani ai regimului comunist. Mi se pare foarte important de înţeles ce s-a întâmplat la început, în prima perioadă, atunci când BOR a pierdut teren în faţa puterii comuniste.

În Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România⁸, cunoscut ca Raportul Tismăneanu, relaţia dintre statul comunist şi BOR este prezentată de pe ambii versanţi: atât de pe cel al acţiunilor statului împotriva Bisericii, cât şi de pe cel al atitudinii acesteia din urmă. Potrivit autorilor Raportului, toate abuzurile au fost posibile din cauza construirii, începând cu 1945, a „unui întreg eşafodaj legislativ care să servească interesele conducerii PCR în domeniul relaţiilor dintre stat şi culte”. Chiar din toamna anului 1944 se declanşase acţiunea de epurare a instituţiilor publice de fascişti, proces în care au intrat şi clericii, în virtutea faptului că erau funcţionari publici, importantă în acest proces fiind Legea nr. 486/8 octombrie 1944 privitoare la purificarea administraţiilor publice⁹. Pe al doilea versant, atitudinea BOR este descrisă astfel: „Alianţele făcute de ierarhia cultelor cu varii grupări ale conducerii comuniste, negocierea la nivel local şi corupţia care caracteriza aparatul de control al Ministerului au fost pârghii suficiente pentru a permite majorităţii Bisericilor o prezenţă în viaţa credincioşilor. Pe de altă parte, corupţia, luptele interne, ataşamentul faţă de ideologii extremiste ale perioadei anterioare instaurării regimului comunist au făcut din majoritatea cultelor ţinte uşor de controlat şi manipulat. Bisericile au făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice. Strategiile de negociere, compromisurile repetate – şi ale cultelor, dar şi ale reprezentanţilor statului – au permis cultelor să menţină o viaţă religioasă funcţională oglindită în numărul de credincioşi, funcţionarea (cu sincope), a serviciului religios, menţinerea aşezămintelor religioase (cu varii excepţii) etc. Eşecul acestor negocieri şi compromisuri conduce direct la intervenţia brutală a statului în viaţa cultului”.

Mă interesează îndeosebi cel de-al doilea versant şi plec de la premiza că fenomenele istorice pot fi mai bine înţelese dacă le judecăm prin prisma actorilor lor concreţi. Nu am încredere în explicarea unor evenimente prin recurgerea la cauze abstracte precum „sistemul”, „regimul” ş.a.m.d., ci consider că la originea lor stau oameni, cu determinările lor de diferite naturi. De aceea, mă interesează resursele umane de la vârful BOR, cele care, prin atitudinea lor au decis statutul acestei instituţii în negocierea cu puterea comunistă.

Este neîndoielnic faptul că în primii ani de după război statul a pornit o ofensivă în cucerirea Bisericii, dar nu una în sensul distrugerii BOR, ci al antrenării ei în procesul de guvernare, fapt ce reiese din jurnalul lui Dudu Velicu, al acestui „cronicar bisericesc”¹⁰, după cum îl prezintă oficiosul Patriarhiei Române, Lumina. Înainte de toate, trebuie spus că publicarea jurnalului a stârnit reacţii diverse, existând voci care încearcă să minimalizeze importanţa şi veridicitatea informaţiilor din el, invocând aparteneneţa autorului la serviciile de informaţii ale vremii. Într-adevăr, Velicu a fost agent ale serviciilor secrete, cu numele de cod „Viator” ¹¹. El a fost o persoană din anturajul Patriarhiei, din 1936 (anul în care s-a întors de la studii din Strassbourg) şi până în 1939 ocupând funcţia de secretar personal al patriarhului Miron Cristea. Nici după dispariţia acestuia el nu s-a îndepărtat de mediul ierarhilor BOR, ocupând diverse funcţii şi întreţinând legături cu toate persoanele de la care putea afla informaţii. Jurnalul său, publicat în două volume, este o culegere de însemnări zilnice, rapoarte (către serviciile de informaţii) şi texte menite publicării din care se poate reconstrui atmosfera existentă în primii ani ai comunismului în rândul clerului ortodox. Notele sale (în pofida unor repetiţii şi mici inserturi subiective) dovedesc o lejeritate în a naviga de la informaţii instituţionale prin bârfe spre analize psihologice, fapt ce nu le afectează coerenţa. Consider că jurnalul lui Dudu Velicu conţine informaţii demne de luat în seamă, fapt recunoscut chiar de către către oficiosul Patriarhiei şi de către autori precum Dan Ciachir¹², care notează: „Însemnările lui Dudu Velicu privesc exclusiv lumea Bisericii, iar faptul că a lucrat pe lângă un director de serviciu secret apare ca o garanţie de realism şi autenticitate, deşi lumea în care se mişca era copleşită de zvonuri şi colportaje, incapabilă să intuiască nenorocirile care se vor abate asupra ei”.

Aşa cum spuneam, mă interesează resursele umane din BOR, oamenii cu care au lucrat comuniştii în această instituţie. Lecturând primul volum al jurnalului, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947, am putut să extrag câteva elemente care cred că pot să ne ofere o explicaţie a pactizării BOR cu puterea comunistă. Este vorba de calitate umană şi problemele personale ale celor aflaţi în funcţii cheie, de care comuniştii au ştiut să profite din plin, elemente ce pot fi lecturate pe mai multe coordonate.

Preoţi şantajabili politic

Ne putem da seama că noul regim i-a împărţit pe preoţii ce au activat politic în două categorii: cea a indezirabililor (ce a umplut puşcăriile) şi cea a colaboratorilor – aşa se explică prezenţa în fruntea organizaţiilor din Frontul Naţional Democrat (în special Uniunea Patrioţilor şi Uniunea Preoţilor Democraţi din România) a preoţilor legionari precum Constantin Burducea, Valerian Zaharia, Ioan Vască, Stan Dimancea, Alexandru Ionescu ş.a.¹³. Comuniştii au ştiut să se folosească de preoţii din ambele categorii. Ei au început să negocieze politic cu Biserica atunci când au avut destui „prizonieri”, fiindcă interesul lor era să utilizeze Biserica în propagandă şi nicidecum să intre într-un conflict deschis cu aceasta. Aşa se explică faptul că, după 1945, guvernanţii comunişti au solicitat, prin Ministerul Cultelor, „colaborarea necondiţionată a Bisericii în procesul de democratizare”¹⁴, utilizând ca instrument de negociere actele de clemenţă faţă de cei arestaţi sau urmăriţi pentru a fi arestaţi. Pe 28 mai 1945, Dudu Velicu¹⁵ nota: „M-am întâlnit... cu preotul Oncescu, din comuna Mariuţa, judeţul Ilfov, care... mi-a spus că mai mulţi preoţi legionari s-au înscris în Uniunea Preoţilor Democraţi, pentru ca să scape de neplăceri”. O asemenea atitudine era întâlnită şi la case mai mari, Preotul Burducea (fost legionar), un personaj cunoscut în epocă, susţinând că Frontul Naţional Democrat „a întins Bisericii Ortodoxe mâna caldă, sinceră şi hotărâtă de prietenie şi colaborare” şi că „va începe epurarea în rândul clerului pentru însănătoşirea vieţii religioase, însăşi pentru triumful democraţiei”¹⁶.

Printre colaboratori s-a numărat şi preotul dr. Liviu Stan, fost secretar general al Ministerului Cultelor în timpul guvernării legionare, care a fost împins de Mitropolitul Bălan al Ardealului spre Petru Groza, pentru a fi mijlocitor între aceştia¹⁷. Impresionantă este uşurinţa cu care unii ierarhi s-au apropiat de liderii noii puteri şi au adoptat noul limbaj. Iată ce discuţie a surprins Velicu¹⁸ între arhiereul patriarhal Veniamin Pocitan Sinaitul şi Patriarhul Nicodim: „Sărut mâna, Înalt Prea Sfinţite”, la care Patriarhul a ripostat: „Nu se zice aşa. De acum se zice Do Svidania...”. Atunci, arhiereul Veniamin i-a spus: „Înalt Prea Sfinţite, mai bine mă supun unui învins deştept, decât unui învingător prost”. Patriarhul ridică glasul: „Ei, tot nu ţi-au ieşit năzbâtiile din cap. Ai rămas la Auf Wiedersehen. Da! Îţi plăcea. De-acum nu mai merge. Şi să-ţi iasă din cap năzbâtiile de altă dată cu Auf Wiedersehen”. Pentru Patriarh, care cu puţin timp înainte blestema „hidra comunistă”, vremea revoltei anticomuniste trecuse.

Preoţi şantajabili pe motiv de homosexualitate

Un element foarte important în jocurile de putere din rândul clerului, ce a devenit un instrument util în mâna comuniştilor, a fost homosexualitatea (dovedită sau doar afirmată) a unor înalţi prelaţi. În jurnalul lui Velicu apare des referirea la homosexualitatea Patriarhului Nicodim, a protejatului său Vasile Vasilache şi a altor înalţi ierarhi. Un fragment mi se pare reprezentativ în acest sens: „Se afirmă că, pentru a cunoaşte amănunte asupra centrului de spionaj din Palatul patriarhal, Ana Pauker a încercat să aibă relaţii sexuale cu Episcopul Iosif Gafton al Argeşului, ca unul care activează în acest centru. El însă nu a fost tentat (deoarece se ştie că este homosexual)… Apoi i-a dat fişa s-o prezinte Patriarhului. El l-a trimis însă pe preotul Alexandru Marinescu, director general la Culte, care s-a prezentat într-o zi în audienţă la Patriarhul Nicodim şi i-a citit fişa, în care era scris că Vasile Vasilache este metresa lui. Patriarhul a fost profund impresionat şi spunea că nu-i adevărat. (De atunci nu mai are odihnă)”¹⁹.

Corupţie şi nepotism

Un caz petrecut în curtea Mitropoliei din Iaşi scoate la iveală reţeau de relaţii a mitropolitului Irineu Mihălcescu şi obligaţiile acestuia faţă de anumite persoane. Itendentul Palatului mitopolitan l-a lovit pe preotul Gh. Necula chiar sub ochii mitropolitului (la scurt timp, cel lovit moare). Făptuitorul avea o istorie personală zbuciumată, fiindcă mai fusese închis pentru delapidare din fonduri publice. Relaţia cu mitropolitul era una specială, el prezentându-se drept nepot al acestuia. După cum afirma Pocitan Sinaitul, el „îl stăpânea complet pe mitropolit, cu care lua masa totdeauna, în palat. El a fost patronul unui magazin de sticlărie din Bucureşti şi sora lui, doctoriţă (?)48, în cartierul Tei sau Floreasca din Bucureşti, este «prietena» mitropolitului”²⁰. În legătură cu acest incident, s-a mai vehiculat ideea că „Patriarhul Nicodim, voind să-l plaseze pe arhiereul Justinian Marina Vasluianul vicar la Iaşi, spre a nu-i ocupa postul de patriarh, a regizat, cu ajutorul acestuia, incidentul de mai sus, pentru ca, prin compromiterea Mitropolitului Irineu, care urma să fie nevoit să se retragă din scaun, să-l numească pe el. Înscenarea n-a reuşit, rămânând statu quo-ul anterior”²¹.

Modul în care se făceau numirile demonstrează existenţa unor practici similare cu cele din oricare dintre instituţiile publice. Aflăm că „preotul Nicon a fost înlocuit de la direcţia Seminarului Central din Bucureşti cu preotul Vasile Ionescu, profesor secundar la Buzău”, noul director fiind „fratele protoereului Alexandru Ionescu din Bucureşti şi membru al Uniunii Preoţilor Democraţi”²².

În afară de aceste acte, au existat şi altele mai „la lumină”, aşa cum s-a întâmplat cu stareţul de la Mănăstirea Neamţ. „În înţelegere cu Patriarhul Nicodim, pr. C. Burducea, ministrul Cultelor, a încercat să provoace arestarea arhiereului Galaction Gordun Silistreanul şi a lui Max Auşnit, pentru neregulile pe care aceştia le-ar fi făcut împreună la Mănăstirea Neamţ, primul în calitate de stareţ..., iar al doilea ca deţinător prin închiriere a fabricii de cherestea, proprietatea mănăstirii. Încercarea n-a reuşit şi Patriarhul Nicodim s-a supărat...”²³.

Cu toate că Patriarhul Nicodim nu s-a implicat în organizarea congresului preoţilor din noiembrie 1945, încercând chiar să boicoteze evenimentul, el nu a putut să-şi ducă până la capăt demersul, dintr-un simplu motiv: protejatul său, preotul Maxim, a fost prins cu nereguli în contabilitate. Iată ce notează Velicu²⁴: „în faţa măsurilor pe care urma să le ia ministrul împotriva preotului Maxim, Patriarhul Nicodim trebuia să cedeze propunerilor care i se făceau de şeful departamentului Cultelor, care l-a rugat să vină la Bucureşti. Ca atare, în ziua de vineri, 21 septembrie a. c., Patriarhul a venit la Bucureşti, de unde va face o invitaţie către clerul ortodox din ţară în legătură cu Congresul general al preoţilor. Aceasta este explicaţia sosirii Patriarhului la Bucureşti, de unde va pleca peste câteva zile la Mănăstirea Neamţ, pentru a nu participa la congresul la care el însuşi invită clerul”. Până la urmă, Patriarhul va fi în Bucureşti, chiar şi în ziua congresului, ale cărui lurări le va deschide, după care se va retrage.

Autocenzură

Nu toate gesturile ierarhilor aveau la origine presiuni evidente, ci şi asumarea unei autocenzuri. Iată ce notează Velicu pe 28 mai 1945: „Toate exemplarele unui număr din Biserica Ortodoxă Română au fost luate de la Tipografia Cărţilor Bisericeşti de către Patriarhul Nicodim şi dus[e] la palatul lui. Se spune că în acest număr ar fi un articol al Patriarhului care nu trebuia să apară”. Textul cu pricina critica bombardamentele aliaţilor.

Lupte interne 

Venirea regimului comunist la putere a găsit lupte mai vechi între ierarhi, cea mai cunoscută fiind între Patriarhul Nicodim şi Mirtopolitul Nifon al Olteniei. În mai 1945, Patriarhul desfiinţează Mitropolia Olteniei, fapt ce îl determină pe Mitropolit să meargă în audienţă la regele Mihai, fără rezultat, la Petru Groza şi Gheorghe Tătărăscu, care declară că nu pot face nimic. „Singurul care [o] poate face este dl. Bodnăraş (Emil?), secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, împreună cu Ana Pauker şi Vasile Luca”²⁵, notează Velicu. Astfel, cei trei potentaţi comunişti ajung să fie priviţi drept singurele persoane ce pot readuce pacea în sânul Bisericii.

Nici în teritoriu lucrurile nu stăteau mai bine, cunoscută fiind disputa dintre Episcopul Timişoarei, Vasile Lăzărescu, împreună cu clerul său, şi Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei. Timişorenii îi reproşează Mitropolitului „autocratismul şi absolutismul” şi atitudinea „de a face pe placul tuturor guvernelor”²⁶. Asemenea conflicte au uşurat munca reprezentanţilor regimului comunist în aservirea BOR.

Oportunismul 

Un personaj central al primilor ani ai comunismului în zona cultelor este preotul Burducea. Fost legionar, acesta a îmbrăţişat noua ideologie foarte rapid, punându-se la dispoziţia noii puteri, ajungând Ministru al Cultelor. Iată ce versificări circulau în epocă la adresa acestuia: „Ce mai faci?” „Ce să fac, ca Burducea, / Şi cu steaua, şi cu crucea” sau „Când cu steaua, când cu crucea”. Apoi, cu trimitere la trecutul său legionar: „Popa-i mare hoţ, licheaua, / Nu-i cu crucea, e cu steaua”²⁷. De asemenea, circula şi următoarea ghicitoare: „E unic în Europa, / Uite popa, nu e popa. / Poartă rasă, nu-i de rasă / Şi de cruce nu se lasă, / Dar la stea închină crucea. / Ăsta cine e? / Burducea”²⁸. Burducea a fost ţinut în funcţie şi pentru că era şantajabil, ştiindu-se că îndreptase spre parohia sa fonduri în mod nejustificat. Cu un asemenea reprezentant la culte, comuniştii nu aveau mari probleme.

Obedienţa

Știind că se vizează schimbarea sa din scaunul patriarhal, Nicodim a încercat să se apropie de liderii comunişti. „Patriarhului îi este drag scaunul pe care îl ocupă şi ca atare, încearcă să-şi câştige pe unii din membrii Guvernului. În acest scop, el a oferit un banchet în Palatul patriarhal ieri, joi, 21 februarie, la care, alături de reprezentanţii Ambasadei sovietice, în frunte cu ambasadorul Kaftaradze, au participat, printre alţii, şi miniştrii Lucreţiu Pătrăşcanu (Justiţie) şi Gheorghiu-Dej (Comunicaţii)²⁹. Atitudinea Patriarhului este departe de cea a lui Burducea, el încercând să se ţină la distanţă de demersurile puterii politice. Dar, atunci când s-a pus problema păstrării funcţiei, liderii comunişti şi supervizorii lor sovietici au devenit frecventabili.

În fine, cred că pentru a completa imaginea epocii, este necesară lecturarea unui fragment din jurnalul lui Velicu³⁰ ce exprimă atmosfera generală existentă în rândul clerului: „În cercurile clericale se manifestă o deosebită îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul apropiat al Bisericii Ortodoxe Române. Şi îngrijorarea porneşte nu din teama unei eventuale lovituri pe care ar primi-o Biserica din partea Guvernului, lovitură pe care o exclud, ci din însăşi starea de apatie şi inerţie până la revoltă în care se află conducătorii Bisericii şi clerul. Căci, subliniază clerul, în Biserică nu se observă nici o acţiune, nici o iniţiativă cel puţin, nu se ridică nici o voce pentru a-i fixa atitudinea, penele au încetat de a mai scrie. Este o tăcere completă, într-un haos”. Cu astfel de ierarhi în fruntea BOR şi la Minister şi cu o asemenea atmosferă generală în rândul preoţimii, comuniştilor le-a fost uşor să facă în scurt timp din Ministerul Cultelor o anexă a Ministerului Propagandei.

BIBLIOGRAFIE
Barbu, Daniel, Șapte teme de politică românească, Bucureşti: Editura Antet, 1997.
Ciachir, Dan, „Cronica unor ani alunecoşi”, 9 August 2006.
Gabor, Adrian, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964). O imagine a relaţiilor Stat-Biserică, Bucureşti, 2006-2007.
Patrik, Michel, La societe retrouvee. Politique et religion dans l’Europe sovietisee, Paris: Fayard, 1988.
Onişoru, Gheorghe, „Atitudini politice ale clerului din România, 1944-1948”, în Arhivele Totalitarismului, an V (1997), nr. 2-3.
Ramet, Pedro, Cross and Comissar. The Politics of religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington-Indianapolis: Indiana University Press, 1987.
Tudor-Pavelescu, Alina, „Studiu introductiv” în Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947, Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2004.
„Legea nr. 486/8 octombrie 1944 privitoare la purificarea administraţiilor publice”, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-A, anul CXII, nr. 233, duminică, 8 octombrie 1944.
***, Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006.
***, Religion et changement en Europe centrale et orientale, Conseil de l’Europe, 2002.
***, „Dudu Velicu cronicarul bisericesc”, în ziarul Lumina din 10 februarie 2011.
www.ziarullumina.ro
www.9am.ro

NOTE

SORIN BOCANCEA –

 sus