Totalitarismul şi religia

Religie și totalitarism.
Cazul Reconstructionismului creștin¹

 

NATALIA VLAS
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The purpose of this paper is to investigate the totalitarian features of a neo-calvinist form of Christian theology - Dominion theology -, as most radically expressed in the Christian Reconstruction movement, which is the most extreme component of the American Christian Right, which, in its turn, has managed to institutionalize itself in American policy during the last decades. The importance of analyzing this movement and the specific political theology on which it is founded is enhanced by its universal orientation and by its potential to expand in other parts of the world.

Keywords: Totalitarianism, Christian Reconstructionism, Theonomy, Dominion theology, Christian Right, Political Theology

Argument

Subiectul pe care îl voi aborda se referă la valenţele totalitariste ale unei forme neo-calviniste de teologie creştină, teologia dominionului, exprimată cel mai radical în forma mişcării numite Reconstrucţionism creştin, care reprezintă cea mai extremistă componentă a Dreptei Creştine americane şi care, la rândul său, s-a instituţionalizat, în ultimele decenii, în cadrul politicii americane, îndeosebi în conexiune cu Partidul Republican (deşi are simpatizanţi şi printre democraţi). Importanţa analizării acestei mişcări şi a teologiei politice care o animă este sporită, însă, de faptul că orientarea sa este universalistă şi are potenţialul de a se extinde şi în alte părţi ale lumii.

Reconstrucţionismul Creştin – definire şi istoric al mişcării

Pentru început, aş propune o scurtă incursiune în istoria acestei mişcări şi voi începe prin a nota că dezbaterea privind Reconstrucţionismul Creştin datează din anii 1960-1970, când au fost publicate sau au fost recunoscute lucrările publicate de Rousas J. Rushdoony, care au asigurat fundamentul sociologic şi teologic al acestei mişcări. Acesta a fost puternic influenţat de filosoful şi teologul olandez, profesor la Westminster Seminary, Cornelius Van Til (care, deşi nu a fost niciodată afiliat reconstrucţionismului, este, în anumite sensuri, un antemergător al acestui proiect), de la care a preluat ideea că neutralitatea în filosofie, educaţie, politică, istoriografie şi ştiinţă este un mit. Tot de la van Til a preluat Rushdoony şi aversiunea faţă de dogmele umanismului şi ideea că creştinii trebuie să renunţe la teoria legii naturale, dar şi distincţia între „împlinitorii legământului” şi „călcătorii legământului”, care l-au convins de natura ireconciliabilă a Creştinismului cu celelalte religii. Van Til era, de fapt, în cuvintele unui reconstrucţionist, asemenea unui „expert în demolări”: el punea explozibil la baza oricărui edificiu modern pe care îl identifica, iar apoi, prin cărţi şi cursuri predate, le detona, rând pe rând, fără a pune ceva în locul acestora.² Demersul de reconstrucţie a societăţii, după dărâmarea din temelii a edificiilor seculare „periculoase”, a fost asumat de Rushdoony, care a considerat că este nevoie de mai mult decât de dezavuarea secularismului, şi anume de o reconstruire a societăţii pe baze biblice, durabile. Principiile pentru reconstrucţia societăţii au fost identificate, de către acesta, în legea Vechiului Testament.³

Momentul 1973, când Rushdoony a publicat Institutele Legii Biblice, un fel de Biblie a reconstrucţionistilor, este considerat momentul încheierii primului stadiu de dezvoltare a Reconstrucţionismului Creştin.⁴ Ideile lui Rushdoony sunt continuate şi dezvoltate astăzi, cu un grad mai mic sau mai mare de fidelitate faţă de sistemul său de gândire, de o serie de autori extrem de prolifici, printre care: Gary North, Greg Bahnsen, Joseph Morecraft, David Chilton, Gary DeMar, Andrew Sandlin şi Kenneth Gentry. Think-tankul major al Reconstrucţionismului este Chalcedon Foundation (desemnată de Newsweek şi ca think tank al Dreptei Creştine⁵), care a fost fondată de Rushdoony în 1965 şi care, după cum reiese din prezentarea de pe pagina sa web, este dedicată „echipării în vederea avansării Împărăţiei [lui Dumnezeu]” prin „cercetare, publicare şi promovare a reconstrucţiei creştine în toate domeniile vieţii.”⁶ Ideea de bază promovată de această instituţie este aceea că nu numai individul, familia şi bisericile au datoria de a fi creştine, ci este şi de datoria statului, a şcolii, a artelor şi ştiinţelor, a legii, economiei şi a oricărei alte sfere sociale să se afle sub stăpânirea lui Christos. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie aplicat întregii vieţi, în toate sferele. În acest sens, Chalcedon Foundation promovează ideea Mandatului Cultural, sau a Dominionului (Stăpânirii)⁷ şi necesitatea organizării societăţilor umane pe baza Legii Biblice, aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament, cu consecinţele ce decurg din aceasta. Intenţia reconstrucţioniştilor este, după cum o indică şi numele lor, aceea de a reconstrui societatea pe baza normelor Legii Vechiului Testament.

Cadrul intelectual al Reconstrucţionismului

In nuce, edificiul Reconstrucţionismului Creştin se bazează pe câţiva piloni: calvinismul, apologetica presupoziţională, eshatologia postmilenistă, etica teonomică, ordinea socială descentralizată (statul minimal) şi teologia dominionului.⁸ Pe scurt, ce înseamna fiecare dintre aceste elemente. În primul rând, aderarea la teologia calvinistă presupune subscrierea, de către reconstrucţionişi, la punctele esenţiale ale calvinismului, cu accentul pus pe dogmele corecte, pe legea biblică, pe suveranitatea lui Dumnezeu şi pe guvernământul creştinat, toate acestea servind drept fundament teologic pentru agenda reconstrucţionismului - deşi unii calvinişti vor considera că reconstrucţioniştii interpretează într-o manieră proprie, eronată, elementele cheie ale calvinismului.⁹ Apologetica presupoziţională, dezvoltată mai întâi de Cornelius van Til, în opoziţie cu evidenţialismul, promovează ideea că Cuvântul lui Dumnezeu se auto-autentifică şi este etalonul pentru toate celelalte presupuse autorităţi, inclusiv pentru raţiunea umană. Biblia este inerantă şi infailibilă şi ea conţine adevărul absolut, de aplicat în orice sferă a realităţii. Cu alte cuvinte, validitatea empirică a propoziţiilor Creştinismului nu trebuie demonstrată, ci asumată pur şi simplu – de altfel, acelaşi lucru este valabil şi în cazul altor credinţe, fie ele religioase sau nu. Diferenţa, în cazul acesta, este că presupoziţionalismul asumă superioritatea credinţei creştine, pe baza revelaţiei biblice, iar acest fapt facilitează o atitudine intolerantă a reconstrucţioniştilor faţă de ceilalţi.¹⁰

Eshatologia postmilenistă reprezintă concepţia conform căreia Isus se va întoarce pe pământ după un mileniu de neprihănire (conceptul mileniului este asociat sfarşitului lumii, când credincioşii neprihaniti vor domni împreună cu Christos), iar un element central implicit în această orientare este acela că cei credincioşi trebuie să acţioneze, să se implice activ în vederea extinderii Împărăţiei de o mie de ani. Spre deosebire de creştinii premilenişti, care cred că Isus se va întoarce înainte de mileniu, după ce lumea va atinge punctul terminus al degradării, pentru a inaugura un mileniu de pace, neprihănire şi prosperitate, şi tind, prin urmare, să fie mai puţin sau deloc angajaţi politic, postmileniştii sunt activ implicaţi în acţiunea socio-politică. Reconstrucţioniştii, prin urmare, îşi propun să acţioneze în vederea pregătirii oamenilor pentru instituirea legii biblice în viaţa civilă şi pentru pregătirea, astfel, a mileniului de pace. Iar aceasta ne duce la următorul element constitutiv al Reconstrucţionismului creştin: teonomia.

Teonomia reprezintă demersul de aplicare a Legii lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea revelată în Vechiul Testament, în toate sferele vieţii, în vederea extinderii Împărăţiei lui Dumnezeu. Conform orientarii teonomice – pornind de la această particularitate doctrinară, termenul de reconstrucţionist este, de regulă, utilizat interşanjabil cu cel de teonomist -, politica şi întreaga viaţă socială trebuie să se conformeze legilor mozaice şi levitice (care cuprind mai mult de 600 de reguli şi reglementări, pe care majoritatea creştinilor le consideră abrogate, odată cu venirea lui Isus Christos), cu consecinţele ce decurg din aceasta: pedeapsa capitală, de pildă, trebuie impusă pentru păcate grave, de genul sodomiei, adulterului sau vrăjitoriei, crimei, incestului, bestialităţii, răpirii, de exemplu, dar şi pentru abateri precum blestemarea părinţilor ori blasfemia. De asemenea, consecvenţi fiind cu aplicarea legii vechi-testamentare, reconstrucţioniştii susţin şi revenirea la „sclavia biblică” sau, mai adecvat numită, la „servitutea contractată” temporară, care să permită persoanelor pauperizate să muncească pentru a-şi plăti datoriile, sau criminalilor să restituie ceea ce au de restituit. Raţiunea instituirii servituţii contractate este aceea de a permite celor care se fac vinovaţi de încălcarea legilor, într-o manieră mai puţin gravă, să îşi răscumpere greşelile – o alternativă la întemniţare.

La fel ca presupoziţionalismul, teonomia oferă şi ea temeiul unei dihotomii „noi vs ceilalţi”: „Bătălia minţii”, afirmă Gary North, „se desfăşoară între mişcarea reconstrucţiei creştine, singura dintre grupurile protestante care ia în serios legea lui Dumnezeu, şi toţi ceilalţi.”¹¹

În strânsă conexiune cu teonomia se află un alt element central al reconstrucţionismului: teologia legământului şi îndeosebi a legământului dominionului (stăpânirii) asupra creaţiei, derivat din naraţiunea Genesei (Gen 1:28 – „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”). Cea mai mare parte a creştinilor înţeleg acest pasaj biblic în termenii desemnării omului ca administrator al pământului. Pentru adepţii dominionismului, însă, dintre care reconstrucţioniştii sunt cei mai radicali, creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu să exercite stăpânirea asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, să aducă toate guvernele, societăţile şi culturile de pretutindeni sub stăpânirea legii lui Dumnezeu. Dumnezeu a transferat proprietatea lumii creştinilor, la fel cum anterior i-o transferase lui Adam, înainte ca acesta să se răzvrătească.

Una dintre afirmatiile lui Kuyper, considerat părintele neo-calvinismului, este adesea citată de reconstructionişti: „Nu există niciun centimetru pătrat în întregul domeniu al existenţei, pe care Christos, care este suveran peste toate, să nu îl reclame ca fiind al lui. Isus este Domnul peste toate aspectele vieţii.”¹² Tot de la el au preluat reconstrucţioniştii – şi adepţii dominionismului în genere – ideea că, pe lângă Marea Însărcinare, dată de Isus creştinilor, de a duce Evanghelia până la capătul pământului, creştinii mai au o datorie – Însărcinarea Culturală – aceea de a duce neprihănirea lui Dumnezeu în toate sferele vieţii.

În cartea sa, The Changing of the Guard, George Grant, un autor reconstrucţionist extrem de prolific şi incisiv, afirma că este „obligaţia, mandatul, însărcinarea şi responsabilitatea sfântă a creştinilor să reclame pământul pentru Isus Christos - să stăpânească în structurile civile, la fel ca în fiecare alt aspect al vieţii şi evlaviei”, stăpânirea fiind obiectivul ultim. „Cucerirea lumii. Asta ne-a însărcinat Christos să realizăm. Trebuie să cucerim lumea cu puterea Evangheliei. Şi nu trebuie să ne mulţumim cu mai puţin niciodată.... Astfel, politica creştină are ca principal scop cucerirea pământului – a oamenilor, familiilor, instituţiilor, birocraţiilor, tribunalelor şi guvernelor pentru Împărăţia lui Christos. Trebuie să reinstituim autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu ca supremă peste toate raţionamentele, peste întreaga legislaţie, peste toate declaraţiile, constituţiile şi confederaţiile. Adevărata acţiune politică creştină caută să ţină în frâu pasiunile oamenilor şi să stăvilească digresiunea lor, aducându-i sub conducerea lui Dumnezeu.”¹³ În acelaşi registru, Gary North afirma că „celor care refuză să se supună public sancţiunilor eterne ale lui Dumnezeu, prin acceptarea semnelor publice ale legământului cu Biserica Sa – botezul şi euharistia – trebuie să li se refuze cetăţenia, la fel ca în Israelul antic.”¹⁴

Toleranţa este, de altfel, unul dintre elementele contemporane cele mai detestate de reconstrucţionişti. Gary North, de pildă, insistă că „dragostea perfectă a lui Dumnezeu implică neapărat şi ura perfectă faţă de duşmanii lui Dumnezeu.”¹⁵ În Institutes of Biblical Law, Rushdoony afirmă că democraţia şi creştinismul sunt inevitabil duşmani, iar în altă parte, el afirmă că: „Creştinismul este complet şi radical antidemocratic. El este dedicat aristocraţiei spirituale.”¹⁶ Rushdoony detesta şi faptul că, în societatea multiculturală, creştinilor li se cere să îi trateze pe ceilalţi – ateişti, perverşi, criminali şi aderenţi ai altor religii - de pe picior de egalitate.¹⁷

Într-adevăr, reconstrucţioniştii nu au nicio consideraţie faţă de sistemul democratic, care instituie o tiranie a majorităţii, care decide legile şi normele după care se conduce societatea, asupra minorităţii. În schimb, preferă o tiranie a minorităţii. Gary North, probabil unul dintre cei mai radicali reconstrucţionişti, afirmă că religiile păgâne nu vor fi tolerate în cadrul societăţii reconstruite, libertatea religioasă fiindu-le, în cele din urmă, refuzată necredincioşilor: „Trebuie să folosim doctrina libertăţii religioase pentru a câştiga independenţa şcolilor creştine, până când vom pregăti o generaţie de oameni care vor şti că nu există neutralitate religioasă, lege neutră, educaţie neutră şi guvernământ civil neutru. Aceştia se vor preocupa cu construirea unei ordini sociale, politice şi religioase bazate pe Biblie, care, în cele din urmă, va refuza libertatea religioasă vrăjmaşilor lui Dumnezeu.” ¹⁸ Aşadar, apelul la conceptul libertăţii religioase este doar o tactică strategică, legitimă pe termen scurt, până la atingerea obiectivelor. „Ca tactică de apărare pe termen scurt a mişcării şcolilor creştine independente” – vom discuta mai jos importanţa crucială pe care reconstrucţioniştii o acordă educaţiei creştine – „apelul la libertatea religioasă este legitim. Oricine încearcă să impună o concepţie despre lume şi viaţă asupra unei majorităţi (ori asupra unei minorităţi conducătoare) foloseşte totdeauna o anumită versiune a doctrinei libertăţii, pentru câştigarea de timp, libertate organizaţională şi putere, pentru sine sau pentru mişcarea sa. Cu toate acestea, nimeni nu crede în ideea în sine. ... Toţi vorbesc despre libertatea religioasă, însă nimeni nu crede în ea,” susţine Gary North.

Reconstrucţionismul creştin este adeptul unei politici confruntaţionale, a unui conflict total, iar principalul inamic este umanismul secular. Decizia este inevitabilă şi exprimată în termeni maniheişti: loveşti sau esti lovit, fie Legea lui Dumnezeu, fie haosul, fie lumina, fie întunericul, fie Dumnezeu, fie Satan, fie creştinii vor supune umaniştii, fie invers. Nu există neutralitate, iar armistiţiul pe care unele biserici l-au încheiat cu umanismul secular este reprobabil. Iar terenul de înfruntare este zona educaţiei, culturii, legislaţiei, considerate a fi fost luate în stăpânirea umanismului secular, de unde trebuie recuperate pentru Christos, prin supunerea lor faţă de Legea biblică.

Întrucât sistemul educaţional e considerat responsabil de declinul moral al societăţii americane, o mare parte a asaltului a fost îndreptată asupra acestuia, prin promovarea a două tipuri de strategii: recreştinarea şcolilor, prin introducerea creaţionismului şi scoaterea evoluţionismului din curriculă, postarea Decalogului în sălile de clasă, eliminarea educaţiei sexuale şi evitarea menţionării multiculturalismului, şi/sau de-institutionalizarea şcolilor publice, considerate un impediment major în calea agendei teocratice reconstrucţioniste.¹⁹ Gary North afirma, de fapt, că: „Până când marea majoritate a creştinilor nu îşi vor retrage copiii din şcolile publice, nu va exista posibilitatea creării unei republici teocratice.”²⁰ Pornind de la ideea că nu există educaţie neutră, şcolile publice devin nelegitime, prin faptul că promovează o filosofie umanistă anti-creştină: „Educaţia este profund religioasă. Nu există neutralitate. Toţi folosesc doctrina neutralităţii pentru a crea propria versiune a teocraţiei: teocraţia umanistă (omul ca Dumnezeu), teocraţia marxistă (proletariatul ca Dumnezeu), teocraţia anarhică (piaţa liberă ca Dumnezeu) ş.a.m.d. Aceştia se folosesc de doctrina libertăţii religioase în vederea stabilirii unei ordini sociale anti-creştine – o ordine care nu permite creştinilor să instituie teocraţia poruncită de Dumnezeu,” afirma Gary North, cu menţiunea că semnificaţia acordată teocraţiei este aceea de „domnie a lui Dumnezeu”, iar nu a preoţilor sau a vreunei biserici instituţionale.²¹

Reconstrucţioniştii privesc cu nostalgie modelul politic instituit de părinţii fondatori, cel al unei structuri sociale „descentralizate, confederate şi teocratice”, bazat pe „multiple jurisdicţii, separate dar aflate în cooperare, sub suveranitatea lui Dumnezeu şi sub domnia Legii sale.” Conform acestui model (înlocuit, între timp, spre nefericirea reconstrucţioniştilor, de ideea unei complete separaţii între diferitele jurisdicţii), Biserica şi statul sunt instituţii diferite, însă între ele nu există un „zid de separare”, acestea cooperând şi fiind interdependente: statul trebuie să încurajeze biserica, iar biserica, la rândul ei, trebuie să coopereze cu statul. Pe de o parte, sarcina Bisericii este de a oferi învăţătura biblică, care reprezintă standardul comun al Legii, atât pentru Biserică, cât şi pentru Stat. Pe de altă parte, o altă sarcină ce revine Bisericii este aceea de a educa credincioşii în spiritul principiilor de bază ale statutului de bun cetăţean şi al acţiunii politice virtuoase, de a mobiliza „forţele milei, adevărului şi dreptăţii în timpuri dificile sau de criză”, de a recruta din rândurile congregaţiei bărbaţi şi femei capabili pentru slujba politică, de a expune şi denunţa păcatul, oriunde acesta se găseşte, public, privat, civil sau congregaţional, de a încuraja magistraţii, de a se ruga pentru ei, a-i sprijini, instrui şi sfătui. Dogma actuală, a „zidului de separaţie” între Biserică şi Stat reprezintă o îndepărtare de intenţia părinţilor fondatori, prin faptul că slăbeşte Biserica şi exaltează statul, negând suveranitatea universală a lui Dumnezeu asupra tuturor instituţiilor, afirmând, în schimb, autoritatea absolută a statului.²² De altfel, una din modalităţile prin care statul stăpâneşte şi îşi asigură loialitatea cetăţenilor, este prin intermediul asistenţei sociale. Tocmai de aceea, Biserica este aceea care trebuie să revendice asistenţa socială, devenind „un sanctuar pentru cel sărac, pentru bătrâni, handicapaţi, pentru cei nenăscuţi şi abuzaţi şi pentru cei aflaţi în nevoie.”²³

În Institutele Legii Biblice, Rushdoony a ajuns la concluzia că, pentru a îndeplini standardele biblice, guvernământul civil trebuie restrâns drastic, devenind doar unul dintre celelalte guvernăminte (alături de cel al individului, familiei şi bisericii), astfel încât să poată înflori piaţa liberă şi acţiunea socială voluntară. Prin urmare, pe agenda reconstrucţionistă se află şi demersurile în vederea unei ordini sociale descentralizate. Obiectivul reconstrucţioniştilor este reducerea puterii statului şi întărirea puterii structurilor locale de varii feluri, de la individ, la familie, biserică etc. Întrucât democraţia este o „erezie”²⁴, soluţia este „auto-guvernarea sub autoritatea legii biblice.” În vederea restrângerii puterii statului, reconstrucţioniştii se opun taxelor de orice fel, instituite de acesta. „Statul nu este Dumnezeu. Și el trebuie limitat. Și este limitat, înaintea lui Dumnezeu, prin dijmă: niciun stat nu are vreodată dreptul, înaintea lui Dumnezeu, de a colecta taxele pe care Dumnezeu le colectează prin intermediul dijmei, de la poporul Său. O taxă de 10% sau mai mult din venitul anual este satanică,” afirmă Gary North.²⁵ Preferabilă ar fi, în opinia reconstrucţioniştilor, colectarea dijmei de către Biserică şi sprijinirea, apoi, a statului, de către aceasta.²⁶

Reconstrucţionismul creştin şi Dreapta creştină americană

Desigur, unele dintre ideile reconstrucţioniştilor sunt atât de radicale, încât nu au fost prea mult luate în seamă. Cu toate acestea, după cum afirma Rob Boston (reprezentant al America’s United for Separation of Church and State), „deşi Reconstrucţionismul a fost până acum uşor de ignorat, filosofia acestuia a asigurat, de fapt, baza intelectuală pentru mare parte din activismul politic al Dreptei Religioase”²⁷, iar forme mai diluate ale dominionismului au penetrat şi alte grupări creştine. Astfel, începând cu anii 1980, ideile reconstrucţioniste au început să îşi exercite influenţa asupra liderilor Dreptei Creştine (Religious Right), îndeosebi asupra lui Jerry Falwell, Pat Robertson (Christian Coalition) şi Randall Terry, dar şi a altor lideri evanghelici, precum John W. Whitehead, ce conduce Rutherford Institute, organizaţie dedicată rescrierii codurilor legislative ale Americii în conformitate cu legea mozaică. Legături puternice există şi între dominionism şi Coalition on Revival, ai cărei membri au semnat un manifest, Coalition on Revival Manifesto, care include angajamentul de a „acţiona în vederea creştinării Americii şi a lumii.”²⁸ Influente mai soft ale reconstrucţionismului au fost identificate de cercetători de la Cornell University şi la Casa Albă. Joan Bokaer (theocracywatch.org) susţine ca acesta a asigurat baza intelectuală pentru unele politici şi legi introduse în Congres în timpul mandatului celui de-al doilea preşedinte Bush – în special faimoasa faith-based initiative (ce are a face cu transferul de atribuţii în sfera asistenţei sociale bisericilor). Totuşi, dominioniştii nu cunosc graniţe legate de denominaţiuni sau partide politice diferite – ei pot fi întâlniţi şi în cadrul democraţilor, să nu ne lăsăm induşi în eroare că doar republicanii ar fi predispuşi la astfel de tentaţii.

Chiar dacă unii lideri ai Dreptei Creştine s-au distanţat uneori de reconstrucţionişti, mai ales când ideile lor politice erau problematice, reconstrucţioniştii exercită o influenţă foarte mare asupra Dreptei Creştine, asigurând acesteia strategii electorale controversate, însă practice: una dintre ele este strategia infiltrării, de către activişti, în guvern, pentru a facilita o „tranziţie netedă înspre conducerea politică creştină.” „Creştinii trebuie să înceapă să se organizeze politic în cadrul structurii curente de partid şi trebuie să înceapă să se infiltreze în ordinea instituţională existentă,” afirma North.²⁹

Oricum, strategiile DC au dat roade, aceasta reuşind, conform unor autori, să se institutionalizeze în politica americană, îndeosebi prin strânsele conexiuni cu GOP. Un studiu semnat de Kinmerly Conger şi John Green, în 2002, în Campaigns and Elections, susţine că creştinii conservatori şi-au dublat forţa în GOP, comparativ cu deceniul anterior. Asta nu înseamnă, desigur, că toţi republicanii sunt conservatori, tot aşa cum nu toţi conservatorii fac parte din Dreapta Creştină, şi nu toţi membrii Dreptei Creştine sunt teocraţi, teocraţii fiind o minoritate militantă aflată, însă, în ascensiune. În ceea ce îi priveşte pe teocraţi, dintre care Reconstrucţioniştii sunt cei mai radicali, despre ei se poate spune, însă, că exprimă o formă predispusă la totalitarism în politica americană a secolului XXI. Mai multe elemente oferă argumentele pentru o astfel de teză: dihotomia noi versus ceilalţi, respingerea pluralismului şi a democraţiei, intoleranţa, conflictul total împotriva unui inamic total, agenda de înlocuire a democraţiei cu o teocraţie fundamentalistă dură.

Poate că Reconstrucţionismul creştin nu este, la ora actuală, un fenomen îngrijorător, deşi e dificil de spus câţi dintre creştinii de astăzi aderă cel puţin la o parte dintre ideile promovate de această mişcare. Deşi mişcarea îşi are originile în SUA, perspectiva acesteia este internaţionalistă, membrii săi crezând că Dumnezeu cheamă întreaga lume să se ralieze efortului de purificare a lumii pentru Christos. Prin misiune, dar şi prin deschiderea de şcoli creştine, acest tip de teologie penetrează şi alte state ale lumii, cu precădere cele în curs de dezvoltare. Există studii care vorbesc despre prezenţa acesteia în Guatemala, dar şi în alte state ale Americii Latine.³⁰ Oricum, fenomenul pare a fi suficient de semnificativ încât universităţi precum Cornell University, prin Centre for Religion, Ethics and Social Policy, să îi dedice un proiect de cercetare, TheocracyWatch, care monitorizează permanent evoluţiile din această zonă – în spaţiul american, deocamdată, e adevărat.

Importanţa analizării acestei mişcări derivă, cred eu, nu numai din configuraţia paradigmei pe care o prezintă, ci mai ales din faptul că aceasta a depăşit deja spaţiul contemplativ, intrând în sfera acţiunii. Nu este, astfel, lipsit de importanţă faptul că scrierile teologilor reconstrucţionişi au servit ca material de inspiraţie pentru acte teroriste împotriva unor clinici şi medici ce efectuau avorturi în SUA.³¹ Nu este, de asemenea, lipsit de importanţă faptul că, dacă ar fi să îi dăm crezare unuia dintre liderii reconstrucţionişti, Gary North, lunar sunt preluate de pe pagina sa web, care conţine cărţi gratuite, între 12-20 000 de titluri reconstrucţioniste.³²

Concluzie

În încheiere, aş dori să specific un lucru deosebit de important: nu aş vrea, prin cele spuse, să sugerez în vreun fel faptul că creştinismul în sine ar fi inerent totalitarist. Există, dimpotrivă, numeroşi autori de prim plan, de la Alexis de Tocqueville sau Jacques Maritain la Robert Schuman, care au văzut în Creştinism un fundament solid pentru democraţie. Să-mi fie permis, spre exemplificare, sa citez câteva pasaje relevante din volumul Pour l’Europe, apărut sub semnătura lui Robert Schuman: „Democraţia îşi datorează existenţa creştinismului. Ea s-a născut în ziua în care omul a fost chemat să realizeze, în viaţa sa trecătoare, demnitatea persoanei umane, prin libertatea individuală, prin respectul drepturilor fiecăruia şi prin practicarea iubirii frăţeşti pentru toţi semenii. ... Creştinismul a propovăduit egalitatea naturală a tuturor oamenilor, copii ai aceluiaşi Dumnezeu, răscumpăraţi de însuşi Isus, fără deosebire de rasă, culoare, clasă sau profesie. El a făcut recunoscută demnitatea muncii şi obligaţia tuturor de a i se supune. El a recunoscut primatul valorilor interioare, singurele care înnobilează omul. Legea universală a dragostei şi a carităţii a făcut din orice om aproapele nostru şi pe ea se bazează de atunci relaţiile sociale în lumea creştină.”

De Gruchy identifică, de asemenea, cinci traiectorii, în cadrul tradiţiei creştine, care au contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea teoriei şi practicii democratice, traiectorii dezvoltate în cadrul unor contexte istorice specifice: experienţa colectivă egalitaristă şi exemplul bisericii primare, precum şi anticiparea, de către aceasta, a domniei lui Christos, cu promisiunea păcii şi justiţiei universale – o viziune ulterior preluată de diferite mişcări creştine, inclusiv de mişcarea monastică; o a doua, dezvoltată în cadrul catolicismului medieval, care a dezvoltat pe baze creştine concepte politice precum subsidiaritatea şi binele comun, idei care au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea teoriei democraţiei sociale, cu accent pe caracterul organic al societăţii şi pe nevoia de solidaritate; a treia traiectorie, derivată din tradiţia reformată sau calvinistă, evidenţiază responsabilitatea umană faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni – corespondentul ideii seculare a contractului social, cu accent pe responsabilitatea atât faţă de electorat, cât şi faţă de Dumnezeu; a patra traiectorie, cea creştin liberală, specifică protestantismului american şi nonconformiştilor englezi, dar şi altor denominaţiuni rezultate în urma Reformei, scoate în relief demnitatea individului, drepturile omului, libertatea de conştiinţă, separaţia între stat şi biserică şi toleranţa religioasă; şi în fine, cea de-a cincea traiectorie, a socialismului creştin, care subliniază legătura între democraţie şi ordinea economică justă şi valorizează solidaritatea umană, participarea la procesul democratic şi justiţia economică. Chiar dacă aceste traiectorii diferă în privinţa motivelor dominante, firul care le leagă este respingerea formelor de guvernare tiranice şi absolutiste.³³

După cum se poate observa, găsim în Creştinism valori fundamentale şi argumente foarte puternice în favoarea democraţiei. Analiza de faţă a fost dedicată exclusiv unei mişcări specifice - Reconstrucţionismul creştin -, care trebuie tratată ca o deviaţie teologică. Asemeni oricărei religii şi oricărui sistem intelectual, Creştinismul este expus unor multiple interpretări, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate de sensul său genuin şi de valorile sale de referinţă. Resposabilitatea pentru acest tip de teologie politică cu valenţe totalitariste revine exclusiv interpretărilor reconstrucţioniste şi nu trebuie nicio clipă să confundăm Creştinismul cu Reconstrucţionismul creştin. În contrast cu expresiile teologiei dominionului, alte teologii politice, inspirate de acelaşi Creştinism – pe care, din păcate, nu le putem discuta în cadrul acestui articol, din lipsă de spaţiu -, cu forţă argumentativă superioară, promovează, dimpotrivă, un angajament faţă de separaţia clară dintre stat şi biserică şi faţă de libertatea religioasă, o valorizare a diversităţii, a non-violenţei, acceptării, dragostei şi îngăduinţei creştine.

Bibliografie
Bahnsen, Greg L., „Foreword”, în Gary DeMar, Debate over Christian Reconstruction, Atlanta, Georgia: American Vision, 1988.
Bahnsen, Greg, „Christ and the Role of Civil Government: The Theonomic Perspective”, Part I, Transformation: An International Journal of Holistic Mission Studies, 5 (24): 24-30, 1988.
Balmer, Randall, Encyclopedia of Evangelicalism, Waco, TX: Baylor University Press, 2004.
Boston, Rob, „The ADF’s Reconstructionist Ties: Enforcing God’s Law?” in Church and State, June 2004.
Chilton, David, Productive Christians in an Age of Guilt Manipulators,Tyler, Tex.: ICE, 1981.
Cibulka, James G. & Nathan Myers, „Fearful Reformers: The Institutionalization of the Christian Right in American Politics”, Educational Policy 22 (1), 2008.
Clapp, Rodney (February 20, 1987). „Democracy as Heresy”. Christianity Today 31 (3).
Clarkson, F., „Christian reconstructionism: Theocratic dominionism gains influence”, în C. Berlet (coord.), Eyes right! Challenging the right-wing backlash, Boston: South End, 1995.
Clarkson, F., Eternal hostility: The struggle between theocracy and democracy, Monroe, ME: Common Courage 1997.
Davidson, Carl & Jerry Harris, „Globalisation, theocracy and the new fascism: the US Right’s rise to power”, Race & Class, vol. 47(3): 47-67, 2006.
John W. De Gruchy, „Democracy”, în Peter Scott & William T. Cavanaugh (coord.), The Blackwell Companion to Political Theology, Blackwell Publishing, 2004.
DeMar, Gary, God and Government: The Restoration of the Republic, Atlanta, Georgia: American Vision Inc. 1990.
Diamond, Sara, Roads to dominion: Right-wing movements and political power in the United States, New York: Guilford, 1995.
English, Adam C., „Christian Reconstructionism after Y2K. Gary North, the New Millenium, and Religious Freedom”, în Derek H. Davis şi Barry Hankins (coordonatori), New Religious Movements and Religious Liberty in America, Texas: Baylor University Press, 2003.
Grant, George, The Changing of the Guard. Biblical Blueprints for Political Action, Ft. Worth Texas: Dominion Press, 1987.
Grant, George, Trial and Error: The ACLU and Its Impact on Your Family, Brentwood, Tennessee: Wolgemuth & Hyatt Publishers, Inc., 1989.
Juergensmeyer, Mark, „Christian Violence in America”, The Annals of the American Academy of Political and Social Science, 558 (1998).
Lugg, Catherine A., „Reading, Writing and Reconstructionism: The Christian Right and the Politics of Public Education”, Educational Policy, Vol. 14, Nr. 5 (Noiembrie 2000).
North, Gary, „The Intellectual Schizophrenia of the New Christian Right”, Christianity and Civilization 1 (Spring 1982).  http://www.entrewave.com/freebooks/docs/a_pdfs/cc_1.pdf.
North, Gary, „Forward”, in Gary North, Gary DeMar, Christian Reconstruction. What it is, What it isn’t, Tyler, Texas: Institute for Christian Economics, 1991.
North, Gary, An Introduction to Christian Economics, Nutley, N.J. Craig Press 1973.
North, Gary, Backward Christian Soldiers? An Action Manual for Christian Reconstruction, Tyler, Tex.: ICE, 1984.
North, Gary, Political Polytheism. The Myth of Pluralism, Tyler, Tex.: ICE, 1989.
Rose, Susan D. & Steve Brouwer, „The export of fundamentalist Americanism: US evangelical education in Guatemala”, Latin American Perspectives Vol. 17, Nr.42, (1990).
Rushdoony, Rousas John, The Institutes of Biblical Law, Nutley, NJ: Craig Press, 1973.
Sandlin, Andrew, „The Creed of Christian Reconstruction”, http://christianquoter.blogspot.com/2010/06/creed-of-christian-reconstruction-by.html.
Phillip Hansen, Hannah Arendt. Politics, History and Citizenship, Stanford, California: Stanford University Press, 1993.
Tony Judt, Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, traducere de Lucia Dos şi Doris Mironescu, Iaşi: Polirom, 2011.
Claude Lefort, Complicaţia. Recurs asupra comunismului, traducere de Dan Radu Stănescu, Bucureşti: Univers, 2002.
Czeslaw Milosz, Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile populare, traducere de Constantin Geambaşu, Bucureşti: Humanitas, 1999.
Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Naţional-socialism şi bolşevism, traducere de Irina Cristea, Bucureşti: Runa – Grupul Editorial Corint, 2005.
Anne-Marie Roviello, Sens commun et modernite chez Hannah Arendt, Bruxelles: Editions Ousia, 1987.
Leonard Schapiro, Totalitarianism, London and Basingstoke: The MacMillan Press Ltd., 1972.

NOTE

NATALIA VLAS –

 sus