Totalitarismul şi religia

Naţional-socialismul şi creştinismul

 

SABIN DRĂGULIN
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The present analysis aims at highlighting the causes that lead to the uprising of the Nazi regime and its totalitarian ideology, also bringing forward its institutional framework, its theoretical basis and its relationship with Christianity.

Keywords: Antisemitism, xenophobia, Enlightenment, ideology, hate, violence

Introducere

Naţional-socialismul a reprezentat pentru istoria europeană momentul în care curentele tradiţionaliste, conservatoare, naţionaliste, xenofobe şi antisemite au reuşit să devină o temă fundamentală pe agenda elitei politice germane. Acest fapt a avut loc întâmplat ca urmare a parcurgerii unui proces istoric în care ideile, concepţiile şi gândirea de tip exclusivist şi tribal, ca să folosim o expresie a lui Karl Popper, a reuşit să se structureze într-o gândire politică care a primit adeziunea maselor.

Aşa cum arăta Max Weber, pe parcursul secolului al XIX-lea s-a dezvolat un fenomen al raţionalizării, în care progresul ştiinţelor, tehnologiilor, medicinii, a avut ca efect secularizarea valorilor religioase şi o emancipare faţă de morala creştină. Într-o perioadă relativ scurtă de timp societatea occcidentală a suferit procese rapide de dezvoltare care nu au permis o perioadă de aşezare, necesară mentalului colectiv, să actualizeze nivelul psihologic cu ritmul schimbărilor. Această mişcare de emancipare începută cu Umanismul, continuată cu Renaşterea şi încheiată cu Iluminismul a condus la invalidarea legitimităţii valorilor tradiţionale. O reacţie la acest proces de emancipare a fost dezvoltarea unui curent opus denumit în mod generic conservator care a respins ideile raţionaliste şi progresiste ce se regăseau în spaţiul de idei francez şi englez. Din această cauză modelul liberal – democratic s-a dezvoltat cu dificultăţi deoarece a fost criticat din toate părţile.

Democraţia ca model de guvernare a fost atacată, atât de reprezentanţii Vechiului Regim care doreau prezervarea unei poziţii de status, fondată pe privilegii, cât şi de curente revoluţionare pornite din matricea comună a Iluminismului ca marxismul. Marxiştii erau raţionalişti însă promovau o imagine a societăţii în care liberalismul şi valorile democratice erau eliminate. Ideologia marxistă promova ideea de echitate socială, de egalitate a tuturor indivizilor. Aceştia erau văzuţi ca membrii unei comunităţi ideale în care totul se împărţea în mod după prinicipii egalitariste.

Categoria socială atacată cu precădere de marxişti dar şi, ulterior de fascişti, a fost burghezia, deoarece, aceasta, reprezenta elementul activ şi fundamental al regimului democratic. În plan cultural această negare a liberalismului şi pozitivismului a generat curente romantice, naţionaliste şi religioase.

Cadrul instituţional

Evoluţia statală germană fundamentată pe politica agresiv militaristă a Prusiei bismarkiene a permis apariţia un stat puternic care a sprijinit dezvoltarea industrială dar care, la nivel social, a păstrat importante falii. Noile grupuri sociale care au apărut ca efect al liberalizării economice s-au lovit de o societate de status care păstra, încă, cu gelozie, vechile privilegii. Naţionalismul a fost puternic sprijinit de cercurile conservatoare deoarece făcea apelul la valori de tip romantic - militariste. În acest mod s-a produs o ruptură între viziunea burgheză care e caracterizată de o mentalitate îndreptată spre valori pozitiviste şi materialiste şi vechea societate de status care promova idei romantice, militariste şi iraţionale.

Rezultatele economice ale Germaniei din secolul al XIX-lea au creat un nivel de bunăstare generală ce a permis reechilibrarea raporturilor de forţe în interiorul societăţii. De aceea, noile doctrine politice de stânga, s-au dezvoltat şi s-au integrat în sistem. Dezintegrarea acestui echilibru de forţe s-a datorat înfrângerii în primul război mondial ce a avut ca efect o redimensionare a imperiului colonial german.

Criza sistemului a permis declanşarea unei serii de energii a unor mari mase de oameni care au sprijinit în mod fanatic ideile naţionaliste. Activismul acestora a impus caracterul revoluţionar al mişcărilor de dreapta, care prin anumite comportamente se apropie de mişcările religioase. Un rol important în evoluţia socială le au acele elite privilegiate care prin efectele războiului şi-au pierdut puterea şi se văd asaltate de alte grupuri. Reacţia a fost aceea a îmbrăţişării unor mişcări cu caracter mesianic, radicale, ce au promovat un program ce s-a fondat pe specularea sentimentelor de nesiguranţă ale individului. Pentru aceste grupuri, violenţa a reprezentat principalul mod de acţiune pe fondul exacerbării urii. Numai prin acest binom ură/violenţă s-a reuşit suscitarea instictelor primare.¹

Elemente teoretice al ideologiei de tip totalitar naţional-socialiste

Pe acest fond de nesiguranţă s-a dezvoltat ideologia nazistă. Ideologia acestuia a unit patru mari curente:
1) naţionalismul imperial de tip nou
2) divinizarea modelului de stat autoritar şi conservator
3) o formă particulară de socialism, văzut ca socialism popular.
4) o ideologie colectivistă fundamentată pe conceptele de popor şi rasă, care pornea de la o formă uşoară de xenofobie şi se dezvolta într-un radical antisemitism biologic.²

Sistemul de guvernare naţional-socialist a reprezentat concentrarea întregi puteri în mâinile unui singur factor de decizie, reprezentat de un singur individ. Hitler dorea crearea statului totalitar, cu toate că s-a ferit să legitimeze regimul său prin acest termen, aşa cum făcuse Mussolini cu fascismul, ceea ce implica schimbarea structurii sociale pe care se legitima statul democratic. Această viziune prevedea imixtiunea statului în sfera privată a cetăţeanului prin limitarea drastică a libertăţilor individuale până la sufocarea totală a acestora.

Aşa cum arăta Hannah Arendt, problema care se punea era aceea a deţinerii, de către acest tip de regim, a unei puteri nelimitate. „ O asemenea putere nu poate fi asigurată decât, dacă, literalmente, toţi oamenii, fără nici o singură excepţie, sunt dominaţi competent în toate domeniile vieţii lor.”³

Problema pe care o deschide Arendt este fundamentală în demersul de a înţelege mecanismele prin care acţionează un regim totalitar. Deţinerea unei puteri nelimitate implică dominaţia totală a regimului asupra individului. Pretenţia conform căreia un grup de iniţiaţi, deţinători ai adevărului absolut se simt legitimaţi de a decide destinele a unui întreg grup social nu este nouă. Pornind de la Platon diferitele tipuri de guvernare de tip elitist şi exclusivist şi-au autolegitimat existenţa prin apelul pe care l-au făcut la superioritatea de tip intelectual. Nu ar trebui să ne mirăm că la cealaltă extremă, unde a acţionat stânga, a apărut un regim totalitar comunist care s-a bazat tot pe dominaţia totală impusă de un grup întregii societăţi. Diferenţa constă în faptul că la comunism avem o ideologie creată într-un laborator de către un grup de intelectuali, care şi-au propus eliberarea maselor prin anularea drepturilor naturale. La amândouă regimurile o constantă fundamentală este că cetăţeanul, văzut ca o entitate juridică, aşa cum acesta a reieşit din traumatica revoluţie de la 1789, dispare. Rolul acestuia de actor politic, de membru al corpului social, deţinător de drepturi şi obligaţii, dispare. Acestuia i se rezervă rolul de executant în numele unui scop „ înalt”, „ superior”.

Elementul decisiv al integrării în noua societate era organizarea structurii sociale pe baza eticii militare. Punctul de forţă a acestui sistem era organizarea şi îndoctrinarea tinerei generaţii pentru crearea omului nou, pregătit să se sacrifice pentru perpetuarea regimului.⁴

Unul din principalii ideologi al acestui regim este Carl Schmitt. Concepţia filozofică a acestuia este influenţată de „exigenţa activistă şi anarhic subiectivă” a lui Kierkegaard, din „antiburghezismul” lui Marx, din „legitimismul” lui De Maistre, din „disperatul teoretic al dictaturii reacţionare” ce a fost Cortes, din „moralistul sindicalist” ce a fost Sorel, din „prusianul si luteranul” de Hegel, ca şi din Lenin şi Bakunin. După cum se observă există un amestec interesant de sisteme de gândire care se încadrează în seria „marilor teorii pesimiste a vieţii politice”.

Acestui sistem de gândire i se suprapune un spaţiu politic unde căderea Vechiului Regim a deschis strada aventurierilor şi a practicilor meschine ale carieristicilor, la care se adăuga nesiguranţa teoretică a social-democraţiei ca şi a eşecului vechiului sistem conservator. Este o perioadă în care găsim un stat german fără valori, în criză de identitate, într-un incredibil vacuum de putere la care se adaugă o imensă criză economică.

Carl Schmitt îşi imagina un tip de democraţie în care legitimarea se putea realiza prin prisma uralelor şi a aprobării mulţimii în piaţă.⁵ Putem vorbi de o democraţie directă? De o întoarcere la metodele democraţiei ateniene? Răspunsul este un NU categoric. Aceştia îşi imaginau un alt tip de regim politic.

Un răspuns îl aflăm de la Goebbels, care anunţa cu emfază în 1933 că „ anul 1789 a fost anulat din istorie”.⁶ Referindu-se la dictatura modernă, Goebbels arăta că este diferită de absolutismul monarhic deoarece elimina voinţa individuală obligând-ul pe acesta să se înroleze în organizaţii de masă. Din acest moment, individul este obligat să se supună unui ideal politic care vine ridicat la rangul de religie politică. Această nouă religie are ca punct principal teoria superiorităţii rasiale.

Este interesantă ideea introducerii unei noi religii politice care are la bază conceptul de rasă. Punctul nodal al acestei religii este dat de concepţia conform căreia elementul primordial al fiecărui fenomen istoric, a orcărei structuri sociale, sau civilizaţii este dată de rasă.⁷ Acest element discriminator împărţea popoarele în spiritualmente superiore şi spiritualmente inferioare. În acest moment apare noţiunea de arian.

La început, folosirea termenului de arian a avut o conotaţie lingvistică, ulterior a devenit un atribut al superiorităţii rasiale. Arianul este germanul care deţine destinul superior de a guverna alte popoare, rase, considerate inferioare, în caz contrar acestea erau nimicite. Măreţia rasei germane nu se poate realiza în prezenţa liberalismului, individualismului şi a democraţiei deoarece, acestea, împiedică coordonarea tuturor forţelor vitale. Numai un sistem centralizat bazat pe ideea de Führer putea să permită crearea unui nou tip de comunitate în care existenţa evreului era eliminată. Noua comunitate era eliberată de constrângerile pacifiste şi putea acţiona fără întrerupere pentru cucerirea unui spaţiu vital.

Din acest motiv Partidul Naţional Socialist, care apare pe scena vieţii politice în 1919, este considerat de partizanii săi factorul renaşterii germane deoarece reuşeşte să cuprindă toate aspiraţiile curentelor naţionaliste.

Naţional socialismul este inamicul tuturor suprastructurilor normative şi funcţionaliste. În acest fel se garantează şi se cultivă esenţa populară, pură, în întreg spaţiul rural. Este sistemul care a salvat spaţiul oniric al satului de la ruina spirituală. Este regimul care a epurat birocraţia, văzută ca o categorie a statului modern de tip iluminist, şi a restituit spiritul corporativ preexistent statului post 1789. Interesant este că această organizare de tip corporativ se regăseşte şi la nivelul structurilor represive al regimului care au fost S.S şi S.A.

Regimul naţional - socialist a combinat modelul unui patriarhat local cu principiile care stau la baza existenţei unui stat puternic. Forţa unui astfel de stat este dată de existenţa unei figuri centrale aflat la condicere care este Hitler. Realitatea organică a ideii de Führer necesită abolirea tuturor ideilor şi concepţiilor mentalităţii de tip democratic-liberale. Sistemul electoral bazat pe sistemul de vot trebuie abolit fiind considerat a fi perimat, noua modalitate de guvernare fiind plebiscitul. Problema divizării atribuţiilor şi deci a puterii între executiv şi legislativ este eliminată deoarece executivul trebuie să deţină inclusiv atribuţiile puterii legislative.

Führerul trebuie să deţină întreaga putere fiind ajutat în guvernare de un consiliu care reuneşte persoane din interiorul partidului dar care sunt alese direct de către acesta.⁸ Partidul reprezintă şi se confundă cu statul,⁹ care este sub directa conducere a Führerului.

În aceeaşi ordine de idei Goebbels arăta că politica trebuia să fie încredinţată unui colegiu politic creat pe baza forţei şi a selecţiei, care să fie condus de un cancelar dictator ales pe viaţă şi care avea dreptul să-şi aleagă succesorul.¹⁰

Reîntorcându-ne la Arendt observăm că aceasta se întreba pe bună dreptate: „ ... ce fel de experienţă fundamentală a unei comunităţi umane e pătrunsă de o formă de guvernare a cărei esenţă este teroarea şi al cărei principiu de acţiune este logica gândirii ideologice?”. Iar aceasta observa cu acuitate că „ ... teroarea poate conduce la modul absolut doar nişte oameni care sunt izolaţi unii de alţii”.¹¹ Izolarea este elementul fundamental, în sensul în care dispar toate acele elemente ale liberului arbitru. Într-un regim democratic unde autonomia de gândire este respectată poţi să decizi singur modul în care să te raportezi la reţelele sociale. Într-un stat totalitar, în acest caz cel nazist, regimul este cel care decide noile reţele de socializare pe care individul are dreptul să le folosească. Teroarea este mijlocul prin care individul este redus de la nivelul de „cetăţean” la acela de membru al unei comunităţi solidare fundamentată de conceptul „omului nou”. Teroarea anulează condiţia de individ. Prin intermediul mijloacelor de coerciţie fiinţa umană este adusă la nivelul de primar al existenţei sale. El nu mai este deţinătorul unor drepturi, acesta este redus la rolul de participant în cadrul unui proiect fundamentat idelologic.

Regimul şi creştinismul

Pornind de la această aserţiune, se observă că raportul dintre stat şi biserică este conturat în sensul superiorităţii autorităţii laice asupra celei religioase. Partea interesantă este că regimul nazist nu a avut o poziţie oficială în privinţa rolului creştinismului ca religie. Avem reprezentanţi importanţi ai regimului care şi-au declarat poziţia în mod invidual.

În interiorul acestuia s-a manifestat un puternic curent ariosofic care considera că este necesar crearea unui imperiu german în care naţiunile non germane erau excluse total de la emancipare. Spaţiul politic post Versailles era văzut ca o creaţie a societăţilor secrete de tip masonic, la care se adăugau înfluenţele culturale promovate de evreimea mondială. Contribuţia originală al acestui curent este ocultismul care se găsea în contrast cu multe dintre principiile creştine.¹²

Goebbels, Himmler şi Rosenberg considerau că etica creştină se găsea în mod fundamental în contrast cu ideologia nazistă.

Rosenberg în lucrarea sa Mythus a atacat virulent bisericile creştine fiind puse pe acelaşi plan cu mozaismul. Din punctul său de vedere declinul creştinismului se datorează absorbirii de elemente evreieşti, în ideologie ca şi în manifestare. Duritatea cărţii este de un asemenea nivel încât Vaticanul a decis ca aceasta să fie interzisă, şi să fie pusă la index.

Atitudinea lui Hitler este ambivalentă. Pe de o parte acesta nutrea o aversiune sinceră faţă de biserica catolică dar şi faţă de creştinism deoarece considera că succesul revoluţiei naziste se putea realiza doar dacă se baza pe valori originale precatolice menite să conducă la sacralizarea poporului.¹³

În public, însă, a evitat să se exprime cu claritate cu privire la acestă temă, deoarece a fost obligat să ia în considerare sentimentele religioase creştine a milioane de germani. Astfel declara că programul N.S.D.A.P susţine ideea unui creştinism pozitiv: „ guvernul naţionalist socialist consideră că cele două confesiuni creştine reprezintă factori împortanţi în menţinerea unităţii poporului”. În viaţa privată, de faţă cu Rausching, declara că din punctul său de vedere cele două confesiuni (catolică şi protestantă) nu mai au nici un fel de importanţă şi că ar distruge orice tip de rădăcini creştine deoarece, era de o importanţă fundamentală în a alege între o „ credinţă creştină evreiască cu o morală bazată pe compătimire sau a avea o religie eroică bazată pe Dumnezeul naturii ce există în poporul său, în propriul sânge...o biserică germană, un creştinism german sunt o utopie.”¹⁴

Din punct de vedere oficial, Hitler a acreditat ideea acceptării existenţei bisericilor creştine cu condiţia transformării acestuia într-un creştinism pozitiv. În anul 1935 a apărut în mod oficial explicarea acestui termen într-un articol . În acesta se arăta că „poziţia naţional socialismului în raport cu creştinismul, atât ca credinţă religioasă cât şi ca instituţie, nu este uşor de acceptat, poate fi acceptat doar dacă se prezintă în mod pozitiv, doar dacă respectă propriile limite ce îi sunt impuse de puterea politică aşa cum ele au fost trasate.”¹⁵

Wilhelm Frick în timpul unui discurs ţinut în anul 1935 se întreba: „ Ce sens are existenţa asociaţiilor funcţionarilor catolici sau protestanţi?”. Naţional socialismul invocă laicizarea vieţii publice. Menţinerea unor asociaţii cu caracter religios sunt un non-sens deoarece împiedică crearea unei comunităţi germane.¹⁶

Referindu-se la rolul bisericilor în noul regim Hitler a respins cu tărie ideea de a fonda o nouă religie, neavând intenţia de a se transforma într-un preot, unicul său rol fiind politic. Acesta a apărat cu străşnicie caracterul laic al statului şi se declara împotriva amestecului orcărui tip de biserică în activitatea politică. Pentru limitarea puterii acestora a fost promovată politica cenzurării publicaţiilor şi a presei de tip religios. Hitler vedea în creştinism o religie a decadenţei. Această decadenţă era dată de similitudinea pe care o are cu religia mozaică de aceea creştinismul nu era nimic altceva decât o extensie a acesteia. Concluzia era că, datorită acestor similitudini vor cunoaşte aceeaşi soartă, adică vor fi distruse.¹⁷

Poate de aceea Goebbels vedea în Hitler un om modern, în pas cu vremurile şi cu idealurile timpurilor deoarece se opunea ipocriziilor bisericii.¹⁸

Dintr-un anumit punct de vedere Hitler este în armonie cu Schöpenhauer. Comparând păgânismul grec cu creştinismul Schöpenhauer nu reuşeşte să vadă o diferenţă între Zeus şi Iisus. Mai mult chiar apreciază mai mult religiile precreştine decât creştinismul deoarece principiile acestora erau mult mai nobile şi mai umane. În perioada antichităţii templele erau un spaţiu al măreţiei care caracteriza transparenţa şi momumentalitatea vechiului centru al umanităţii; Roma.

În practică, Regimul nu a întârziat să ia măsuri. Începând cu anul 1934 asociaţiile tinerilor catolici au fost interzise. Totodată a fost interzisă purtarea unui costum, părţi din costum sau al oricărui tip de semn distictiv care să poată facă referire la o asociaţie catolică. Cine refuza îndeplinirea acestor ordini era arestat putând să facă închisoare sau în cazuri mai uşoare era pasibil de amendă.

Reprezentanţii clerului reformat au fost obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de Führer prin care se obligau să „ predice cuvântul lui Dumnezeu în cadrul bisericii evanghelice germane” şi în acelaşi timp declarau că vor fi „ fideli şi supuşi Führerului, poporului şi statului german”.¹⁹

Într-o circulară emisă de Serviciul de Siguranţă (S.D) din anul 1938 se arăta că ordinele religioase sunt braţul militant al bisericii catolice. Din acest motiv sfera de influenţă a acestora trebuie limitată.²⁰

În practică, pentru controlarea bisericilor şi a mănăstirilor au fost numiţi veterani proveniţi din cadrul S.S. în funcţii de administratori. O altă practivă mult mai brutală şi mai directă a fost confiscarea unor importante proprietăţi imobiliare şi a unor suprafeţe de pământ care aparţineau diferitelor biserici şi trecerea acestora în patrimoniul partidului şi al asociaţiilor sale.²¹

Martin Bormann a fost unul dintre cei mai importanţi adversari ai bisericii catolice şi al creştinismului în general. Din poziţia de secretar al lui Hitler a fost considerat o adevărată „eminenţă cenuşie” a regimului. A fost apreciat de Hitler pentru eficienţa cu care rezolva problemele de aceea declara că „ el ( Martin Borman n.a) este un taur totuşi vreau ca toţi să ştie că cine are ceva cu Bormann este ca şi cum ar avea cu mine şi deci voi ordona să fie împuşcat acela care se va revolta împotriva acestuia”. Aşa se explică cum excese lingvistice de tipul „ religia creştină este o otravă de care este ulterior dificil să te eliberezi şi care în acelaşi timp infectează copii” erau tolerate.²² În anul 1942, a trimis o circulară în teritoriu în care se spunea clar că: „concepţia naţional socialistă şi creştinismul sunt ireconciliabile. Bisericile creştine se hrănesc din ignoranţa oamenilor şi fac tot ceea ce este posibil de ai ţine în ignoranţă deoarece doar aşa pot să-şi menţină influenţa. Creştinismul are principii de nezdruncinat de 2000 de ani care s-au cristalizat în dogme ce sunt departe de realitate. De aceea noi trebuie să facem tot ceea ce este posibil de a evita întărirea acestora. Este de evitat de a se realiza o biserică creştină germană...doar A. Hitler are dreptul de a conduce poporul german”.²³

Concluzii

După cum se observă doctrina naţional - socialistă a avut o importantă componentă anticreştină. Pornind de la pretenţia de a crea un nou imperiu german noul regim încearcă să remodeleze societatea. Antisemitismul devine o politică de stat deoarece evreii sunt consideraţi cauza prăbuşirii şi ruinei rasei germane. Rasismul se transformă în mijloc de diferenţiere a raselor. Acestea sunt văzute din punctul de vedere al antinomiei superior/inferior. Rasa superioară era cea ariană deci germană fiind menită să conducă lumea, în timp ce toate celelalte erau considerate inferioare şi deci ori se supuneau de bună voie ori erau distruse. Hitler declara în 1936 „ în cursul secolului ca factori determinanţi au fost întotdeauna forţa şi puterea. Arianul este un luptător inflexibil, datoria sa este să reducă în sclavie şi să masacreze inferiorii înfrânţi”²⁴

Promovarea acestor idei se lovea de existenţa unei religii universale, creştinismul, care îi vedea pe toţi indivizii egali în faţa lui Dumnezeu. Diferenţele de rasă nu aveau importanţă deoarece toţi credincioşii făceau parte din turma lui Iisus Cristos.

Văzută din acest punct de vedere umanitatea împărtăşeşte un ideal de egalitarism deoarece în faţa puterii divine toţi membrii turmei sunt egali. Din punct de vedere instituţional biserica reprezenta o autoritate care nu se putea încadra în desenul totalitar nazist. În acelaşi timp, rădăcinile evreieşti ale creştinismului erau de neacceptat de către Hitler şi apropiaţii lui. Acesta a înţeles că pentru a crea o unitate în interiorul poporului german era necesar să nu atingă prea mult sentimentele creştine deoarece ar fi putut să creeze curente contrare. Regimul s-a limitat în a controla bisericile catolice şi protestante împiedicându-le, în acelaşi timp, să se exprime. Principala categorie faţă de care regimul şi-a pus întrega speranţă pentru a reforma mentalitatea viitoarei Germanii a fost tânăra generaţie. Aceştia sunt izolaţi de familii întrând într-un coplex program de alienare mentală care prevedea inocularea unor valori diferite. Statul, Hitler şi partidul reprezentau cele trei puncte de referinţă.

Religia creştină era înlocuită cu un nou tip de religie în care superioritatea rasială înlocuia egalitarismul creştin. În acelaşi timp organizaţii de elită ale regimului ca S.S. promovau valori mistice ce aveau ca sursă religii profane precreştine. Ideea eroului care se sacrifica pentru binele superior îşi avea rădăcinile în muzica eroică a lui R.Wagner. Tânăra generaţie creştea cu acest ideal al sacrificiului suprem depus pe altarul patriei.

Bibliografie
ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.
BECKMANN, Joachim „Circolare strettamente riservata della direzione de NSDAP ale direzioni provinciali nell’anno 1942”, Evangelischen Kirche în Dritten Reich, Güteborg, 1948.
BRACHER D. Karl, La dittatura tedesca. Origini, strutture, conseguenze del nazionalsocialismo in Germania, titlul original „Die Deutsche Diktatur. Entschtehung Struktur Folgen des Nationalsozialismus”, Bologna: Il Mulino, 1973.
CLARKE- Goodrick, Nicolas, Le radici oculte del nazismo, titlul original „The Ocult Roots of Nazism”, Varese: Sugar Co Edizioni, 1992.
CORSTEN, Wilhelm, Kolner Aktenstucke zur lage der Katholischen Kirche in Deutschland 1933-1945, Köln, 1949.
FARIAS, Victor, Heidegger e il Nazismo, titlul original „Heidegger et le Nazismo”, Torino: Bollati Boringhieri Editore, 1988.
FRICK, Wilhelm „Discorso al convegno provinciale della Westfalia del Nord del 7 luglio 1935”, Volkischer Beobachter (ed.di Monaco), anno (48), n.189, 8 iulie 1935.
GOEBBELS, Joseph, „Discorso alla radio di 1 aprille 1933”, în Revolution der Deutschen, 1933.
GOEBBELS, Joseph, „Der Nazi-Sozi”, în Fragen und Antworten fur den Nationalsozialisten, München, 1931.
HITLER e il Terzo Reich, Martin Bormann-L’uomo Ombra, Hobby & Work Publishing, n.14, (2005).
HITLER, Le memorie segrete di Hitler. I principii der Terzo Reich, Hobby & Work Publishing, n.31, (2006).
NEUHAUSLER, Johann, Der Kampf de Social Nazionalismus gegen die Katoliche Kirche und der Kirchliche Widerstandt, 2 ed., München, 1946.
PARSONS,Talcott, Societa e dittatura, Bologna: Il Mulino, 1956.
RAUSCHNING, Hermann, Gesprache mit Hitler, Zurich-New York, 1937.
SCHMITT, Carl, Scriti politico-giuridici 1933-1942, Perugia: Tipografia Guerra, 1983.
SCHMITT, Carl, „Führertum als Grundbegriff des nationalsocialistichen Rechts”, Europaische Revue, IX, (1933), 676-679.
SCHMITT, Carl, „I caratteri essenziali dello stato nazional socialista”, în Gli stati europei a partito unico, din AA.VV, Milano, 1933.
TAYLOR, Fred, I diari di Goebbels 1939-1941, titlul original „The Goebbels Diarie’s 1939-1941”, Milano: Sperling&Kuppler Editori, 1984.

NOTE

SABIN DRĂGULIN –

 sus