Perspective teoretice asupra totalitarismului

De la marea politică la nazism
Exploatarea ideologică a filosofiei lui Friedrich Nietzsche

 

CONSTANTIN ILAȘ
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
In Nietzsche’s works there are the ideas which are similar with what Nazi’s ideology put into practice. But, in Nietzsche’s works these ideas have a certain meaning since they cannot be thought separately from the great politics ideas. From this perspective, democracy is recognized as indispensable means of the humanity domination as one. The idea of great politics cannot be detached from the ampler context of Nietzsche’s thinking regarding nihilism, eternal return, reevaluation of the values and overman. The task undertook in this article is to underline the strong connection between the great politics and Nietzsche’s philosophical leitmotifs. From the great politics to Nazism. The ideological exploitation of Friedrich Nietzsche’s philosophy.

Keywords: great politics, Nazism, eternal return, nihilism, reevaluation of the values, individualism, politics

În ce măsură poate fi făcut responsabil Nietzsche pentru Auschwitz sau, în mod analog ori simetric, Marx pentru Gulag? Cum anume se poate stabili concret această responsabilitate? Printr-un proces juridic? Printr-o cercetare comparată la nivelul ideologiei naziste ori bolşevice şi scrierile celor doi şi, în consecinţă, printr-o cercetare a gradului în care cei care au pus în faptă lagărele au crezut în ideologiile respective? Responsabilitatea cuiva nu se stabileşte doar cu privire la acţiunile sale şi nu cu privire la opinii şi gândire? Sau, pentru că fapta şi acţiunea cea mai înaltă a unui gânditor este chiar faptul de a gândi, îi vom judeca pe aceştia conform „faptelor” lor?, adică vom socoti vinovată gândirea pentru delictul de a gândi?

Voi presupune că trăsăturile dominante ale ideologiei naziste sunt deja suficient de cunoscute. Nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre ideea de mare politică a lui Friedrich Nietzsche. Din prezentarea acestei idei sper să iasă în evidenţă cât de străină este gândirea lui Nietzsche faţă de naţionalisme, tribalisme, colectivisme, masificare, unifor­mizare, nivelare şi osificarea politică care s-au produs odată cu apariţia Marelui Partid Unic şi a ideologiei unice, indiferent de culoarea lor. Este bine ştiut că ceea ce se petrece de fapt în regimurile totalitare este refuzul, anularea, dispariţia ba chiar moartea politicului şi a politicii.

Din capului locului trebuie recunoscut însă că toate temele ideologiei naziste sunt prezente în scrierile lui Nietzsche: dispreţul politicii parlamentare, al democraţiei liberale, respingerea socialismului; există şi secvenţe antisemite, mai ales în Antichristul şi Amurgul Idolilor; de asemenea, nu lipsesc ideile rasei ariene, a elitei aristocratice, a destinului, a stăpânului, conducătorul şi a dominaţiei globale, ale eugeniei sociale, ale interdicţiei de a procrea, ale selecţiei şi ameliorării rasiale; dispreţul egalităţii drepturilor şi a sufragiului universal; ideile spaţiului vital, a militarismului şi a militarizării producţiei industriale; respingerea parlamentarismului şi a presei drept mijloace prin care gloata este slăvită; glorificarea ierarhiei şi a autoritarismului; singura temă a ideologiei naziste pe care Nietzsche o respinge în mod expres este naţionalismul. Toate aceste teme apar însă la Nietzsche în contextul ideilor sale despre marea politică şi dobândesc din acest motiv un sens anume.

În linii largi, trăsăturile marii politici ar putea formulate astfel: mijloacele tradiţionale de consolare, religios-morale, îşi pierd credibilitatea sub asaltul cunoştinţelor ştiinţifice despre natură şi lume. Aceasta se petrece din cauză că religia, metafizica şi morala au negat lumea. Umanitatea, în întregul ei, se confruntă cu situaţia extremă de a afla că se situează într-o lume fără sens sau care şi-a pierdut sensul. Această situaţie are un efect selectiv: îi întăreşte pe cei capabili să accepte faptul de a fi drept unică sărbătoare şi îi striveşte pe cei plictisiţi de lume. Umanitatea are nevoie de un nou încotro, de un nou sens. Noul scop al umanităţii poate să provină doar de la anumiţi oameni: legiuitorii de noi valori. Calea acestora trebuie pregătită printr-o reevaluare a valorilor a cărui sens general nu-l vor mai reprezenta speranţele suprapământeşti, ci doar pamântul. Reevaluarea trebuie însoţită de o politică mare, adică dominaţia întregului pământ ca instrument de producere a acestui nou tip, superior, de om: trebuie create situaţii care reclamă oameni puternici. În fond, modelarea se va petrece prin valorile care vor proveni de la tipul superior şi care se vor răsfrânge în cele din urmă asupra umanităţii ca întreg. Dominaţia mondială se realizează printr-o castă a stăpânilor, a căror misiune se epuizează totuşi doar în actul de a conduce¹. Pentru aceştia mişcarea democratică devine un instrument obligatoriu şi necesar ca bază şi fundament vast pe care să crească o specie superioară de om. Cel care stabileşte valorile conduce cu adevărat voinţa mileniilor şi este deasupra celor care domnesc sau conduc: de aceea, noul filosof poate să apară doar în asociere cu casta dominantă ca maximă spiritualizare a ei. Numai noul filosof este artistul care renunţă la modelarea marmurei distanţându-se îndeajuns de semenii săi pentru a sculpta în om².

Aceste trăsături fundamentale ale marii politici nu sunt pe de-a-ntregul inteligibile fără contextul mai amplu al gândirii lui Nietzsche. Din acest motiv o incursiune în acest context devine obligatorie.

Nietzsche este perceput mai întâi şi cel mai adesea printr-o imagine destul de exotică: ca un gânditor care filosofează cu ciocanul³. Ciocanul acesta nu este însă cel din binecunoscuta emblemă comunistă a secerii şi ciocanului. Nietzsche nu este, precum Marx, un gânditor al situării istorice a clasei muncitoare. Dar, desigur ne putem întreba: al cui gânditor este Nietzsche? Are gândirea cuiva valoare doar dacă este reprezentant sau exponent al unei clase, al unei rase, al unei elite? Sau, dacă este gânditorul unei elite sau a unei rase, care rasă? al cărei elite şi al cărei aristocraţii? Este Nietzsche un gânditor pentru toţi şi pentru nimeni⁴? Întrebarea mai amplă, sub care se subsumează aceste mici întrebări, sună astfel: în câte feluri şi în ce direcţii poate fi revendicată, sau, poate, exploatată interpretativ gândirea unui filosof?

„Ciocanul” cu care filosofează Nietzsche are o formă bine determinată şi nu este altceva decât „doctrina care triază şi împinge la decizii”, „marea idee care selecţionează”, „mijlocul de educaţie şi selecţie”, „decizia cumplită”. Toate aceste expresii desemnează concepţia eternei reîntoarceri a aceluiaşi. Aici voi evidenţia doar detaliile cosmologice şi existenţiale care conduc în mod direct la ideea de mare politică.

Concepţia eternei reîntoarceri este o evaluare a lumii sau a universului în întregul său. Această evaluare exprimă faptul că lumea se afirmă, că universul este afirmare impersonală sau devenire. Afirmarea impersonală a lumii se are pe sine drept scop: nu încape nici în sine şi nici în afara sa niciun fel de transcendent, pentru că nu există niciun „în sine”, niciun „în afară” şi niciun „dincolo de” devenire.

Iată o imagine plastică a situării umanităţii în Univers din/în perspectiva eternei reîntoarceri: „Omul este o specie animală mică şi surescitată care – din fericire – îşi are timpul ei; multe specii de animale au dispărut până acum; presupunând că şi omul ar dispare, lumea n-ar pierde nimic; viaţa pe pământ doar o clipă, un incident, o excepţie fără consecinţe, ceva lipsit de însemnătate pentru caracterul de ansamblu al pământului; Pământul însuşi, ca orice planetă, un hiatus între două nimicuri, o întâmplare fără plan, raţiune, voinţă, conştiinţă de sine”⁵.

Acum, din perspectivă existenţială, într-un aforism intitulat Cea mai mare greutate⁶, Nietzsche ne propune să ne imaginăm ce s-ar petrece cu noi dacă am afla că viaţa pe care o trăim acum, în toate detaliile suferinţelor şi bucuriilor sale, am trăit-o deja de nenumărate ori în trecut şi o vom retrăi identic tot de atâtea ori şi în viitor.

Două atitudini se conturează în faţa acestei extreme posibilităţi: pe de o parte, existenţa ca blestem; pe de altă parte, existenţa drept binecuvântare şi sărbătoare într-atât de sacră încât valoarea sa nu poate fi evaluată.

Cea mai înaltă formă de negare a lumii consistă în postularea existenţei unui transcendent: „nu şi-a creat omul întotdeauna o lume fictivă pentru că vrea să aibă o lume mai bună decât realitatea?”⁷. Cu alte cuvinte, a negat lumea aşa cum este tocmai pentru a putea trăi, pentru a nu dispera de faptul de a fi doar om.

Pentru nihilism⁸ „lumea aşa cum este nu ar trebui să fie, iar o lume aşa cum ar trebui să fie, nu există”⁹, astfel încât „existenţa, aşa cum este, fără sens şi ţel, dar revenind inevitabil, fără un final care să fie Nimicul”¹⁰ apare ca „un blestem, de care, odată atins, nu mai dai înapoi de la nici o faptă”¹¹: „persistenţa însoţită de un «zadarnic», fără ţel şi scop este gândul cel mai paralizant, mai ales când înţelegi că eşti obiectul bătăii de joc şi totuşi n-ai nici o putere spre a te împotrivi”¹². Mai ales această formă a „ciocanului” este cea pe care-o flutură Nietzsche pe dinaintea umanităţii¹³ drept doctrină care pune în criză, selectează şi împinge la decizii.

Pentru gândirea tragică, dionisiacă „totul apare ca fiind mult prea valoros ca să poată fi atât de trecător”¹⁴; sau, exprimat în formă negativă, „valoarea globală a lumii este inapreciabilă”¹⁵ iar „faptul de a fi este privit ca fiind îndeajuns de sacru pentru a justifica fie şi o suferinţă cumplită”¹⁶. Concepţia eternei reîntarceri invită la acceptarea a ceea ce noi înşine suntem drept singurul fel de mântuire la care deja avem acces¹⁷. Iar acceptarea, faptul de a putea spune Da lumii aşa cum este, devine pentru Nietzsche criteriul pentru critică, decizie şi selecţie. Gândirea creştin-nihilistă afirmă în esenţă că ceea ce noi înşine suntem reprezintă doar un mijloc, un vehicul, o cale către mântuire. Devalorizarea lumii realizată prin evaluările creştine este evidentă.

Nietzsche recunoaşte implicit faptul că înţelegerea sau ideea ireversibilităţii lineare a vieţii pusă pe lume de Iisus Hristos a fost originea unei mari politici, înfăptuită prin intermediul evaluărilor creştine ale lumii: „există oameni superiori şi inferiori iar câteodată unul singur poate să justifice milenii”¹⁸ întrucât „cel care stabileşte valorile şi conduce voinţa mileniilor ca educator al naturilor supreme, acela este omul suprem”¹⁹. Specificul evaluărilor creştine a constat în atribuirea unei valori supreme vieţii însă doar prin faptul că aceasta ar fi dependentă de un Creator ca origine şi ca ţel final, ultim.

Or, Nietzsche constată faptul că „de la Copernic încoace omul se rostogoleşte din centru către X”²⁰. Adică, odată cu ştiinţa modernă, care nu este altceva decât o consecinţă a moralei creştine a adevărului²¹, se descoperă „inconsistenţa unei interpretări a lumii, căreia i-a fost consacrată o energie enormă”²² şi cam „vine vremea să plătim pentru faptul de a fi fost două milenii creştini: pierdem forţa gravitaţională ce ne-a ajutat să trăim”²³; „O interpretare a dispărut: întrucât ea era privită drept Interpretarea pare că existenţa n-ar mai avea nici un sens, că totul ar fi zadarnic”²⁴.

Aceasta, mai ales, este perspectiva din care Nietzsche „povesteşte istoria următoarelor două secole [cele ale] irumperii nihilismului”²⁵.

Una dintre direcţiile în care se încearcă o soluţie la irumperea nihilismului este cea de factură socialistă: „se încearcă un fel de soluţie mundană, dar în acelaşi sens propriu triumfului final al adevărului, iubirii, dreptăţii (socialismul: «egalitatea persoanei»)”²⁶: „In summa, venirea «împărăţiei lui Dumnezeu» a fost proiectată în viitor, pe pământ, în plan uman – însă, de fapt, credinţa în vechiul ideal a fost menţinută... ”²⁷. Nietzsche sesizează însă cu acurateţe natura tiranică a regimurilor de teroare socialistă²⁸ în care individul este totalmente subordonat statului.

Nietzsche este lucid cu privire la consecinţele care ar rezulta din faptul că ideea eternei reîntoarceri ar fi crezută²⁹: „ideea eternei reîntoarceri ca principiu selectiv în slujba forţei (şi a barbariei !!!)³⁰”. Dacă „totul devine şi revine veşnic [şi] nu este posibil a te sustrage”³¹ în vreun fel acestui proces, care nu beneficiază de nici un Paznic³² panoptic care să pedepsească, atunci, deopotrivă, totul este zadarnic şi „totul este permis!”³³.

Ideea eternei reîntoarceri, mai ales cea în versiune nihilistă, trebuie preîntâmpinată printr-o reevaluare a tuturor valorilor³⁴ prin care umanitatea să poată deveni matură pentru această idee³⁵.

Reevaluarea valorilor nu este altceva decât o „supremă întoarcere spre sine a omenirii, un act de cea mai înaltă autoreflecţie³⁶, o mare amiază în care priveşte înapoi şi înainte, în care, ieşind de sub stăpânirea întâmplării şi a preoţimii îşi pune pentru prima oară ca un întreg întrebarea de ce? pentru ce?”³⁷. „Iată de ce anume are nevoie umanitatea – Un «încotro»?, un nou «încotro»”³⁸. Or, una din trăsăturile marii politici vizează umanitatea ca întreg. În această perspectivă Nietzsche tratează naţionalismele drept o „comedie a fărâmiţării statale”³⁹ care „aţâţă vanităţi de bădăran, bovine”⁴⁰.

Cu alte cuvinte, reevaluarea valorilor este o uriaşă operaţie de punere între paranteze a valorilor supreme precedente „spre a înţelege ce era de fapt valoarea acestor «valori»...”⁴¹. Principalul beneficiu al acestei operaţii de punere între paranteze a valorilor supreme anterioare îl reprezintă tocmai descoperirea politicului, a originii oricărei politici: ce anume suntem noi înşine dacă, dintr-o dată, punem între paranteze tot ceea ce credeam despre noi? Printr-o astfel de suspendare devine limpede caracterul politic şi istoric al oricărei evaluări prin care ne înţelegem pe noi înşine: orice idee, orice valoare sau orice credinţă modelează nu numai un anumit tip de raport faţă de sine, cât, mai ales, selectează acreditând anumite conduite şi acţiuni ca fiind mai dezirabile decât altele în raportul cu ceilalţi. Cu alte cuvinte, prin evaluări şi valori noi înşine ne alegem mai curând într-un anume fel decât într-un altul. Adică, conducerea şi guvernarea de sine, politicul, se petrece înăuntrul evaluărilor, conceptelor şi valorilor noastre.

Desigur, această epohe descoperă totodată sub multiplele evaluări şi interpretări „înspăimântătorul text primordial [şi] original, homo natura”⁴² alcătuit din „hotărâri prealabile şi răspunsuri la întrebări prealabile, cu neputinţă de instruit, ineducabile”⁴³. Din această perspectivă fiecare individ îi apare lui Nietzsche drept „ceva cu totul nou şi creator de nou, ceva absolut, toate acţiunile îi revin exclusiv”⁴⁴, iar „individualismul este treapta total elementară a voinţei de putere”⁴⁵.

Dacă totul devine şi revine veşnic şi nu ne putem sustrage într-o altă lume, atunci pentru noi nu există o altă viaţă; cu alte cuvinte, ceea ce fiecare dintre noi suntem reprezintă ceva unic, singular, ireversibil, incomensurabil şi individual: nimeni nu ne poate înlocui în bucurie, suferinţă şi moarte la fel cum nu ne putem împrumuta unii altora o durere de măsele. Or, distanţa de netrecut dintre indivizi conduce la ideea că nu suntem orice, că nu putem trăi orice în orice epocă istorică, la faptul că nu putem vedea, înţelege, sau simţi, gândi şi exprima orice, precum şi la faptul că nu putem face orice, oricând, oricum. La nivel individual există o ierarhie de priorităţi care provine de la preponderenţa şi manifestarea instinctelor (acele hotărâri prealabile, prestabilite). Din această ierarhie de priorităţi rezultă valorile. Și sunt într-adevăr valori doar acele „evaluări nemijlocit legate de condiţiile vitale ale unei fiinţe”⁴⁶, adică doar dacă sunt şi determină efectiv decizii cu privire la viaţă. Nietzsche exprimă exigenţa ca valorile să rezulte din şi să fie cât mai fidele cu putinţă singularităţii edificiului de instincte a fiecăruia dintre noi⁴⁷. De aceea pentru Nietzsche „omul cel mai puternic, creatorul, ar trebui să fie şi cel mai inuman, în măsura în care el îşi impune tuturor oamenilor idealul propriu împotriva tuturor idealurilor lor, recreându-i după chipul său”⁴⁸. Oricine poate deveni aristocrat dacă învaţă şi ştie că mai înainte de orice trebuie să asculte de propriul sine⁴⁹ şi să se supună sieşi pentru că doar astfel poate să-şi comande şi să poruncească, să se autoguverneze.

În plan politic acestea nu însemnă altceva decât susţinerea inegalităţii⁵⁰ radicale dintre indivizi: ceea ce este, poate, vrea, simte, gândeşte, vede, exprimă cineva îi aparţine în mod exclusiv sieşi⁵¹ şi este neîndoielnic faptul că există indivizi care simt, văd, pot, gândesc, exprimă mai mult decât alţii.

Toate aceste aspecte vizează latura individuală a marii politici şi ar fi suficient să spunem doar atât cât am spus până acum pentru a demonta din capul locului exploatarea ideologică de către nazism a filosofiei lui Friedrich Nietzsche. Ca orice altă ideologie pentru mase ideologia nazistă a fost simplificarea pe înţelesul tuturor a câtorva valori; simplificarea a condus în cele din urmă la înregimentare, uniformizare⁵², ştergerea diferenţelor şi distanţei dintre oameni cu scopul de a face din fiecare individ egalul oricărui altul, pentru a putea mobiliza în vederea atingerii unor scopuri comune.

Desigur, nu este aici locul pentru o critică a ideii de mare politică. Deocamdată ne-am mulţumit s-o prezentăm în linii foarte mari insistând pe presupoziţiile filosofice din care provine. Fără acest plasament cele mai multe din expresiile folosite de Nietzsche, precum: ierarhie, diferenţă, distanţă, inegalitate, sclavie, supunere, subordonare, selecţia unei rase, dominare, stăpânire, rasă de stăpâni (care oricum nu are nimic de-a face cu arianismul de sânge!), aristocraţie, supraom, ..., etc., au fost şi vor fi înţelese la nivelul cel mai trivial cu putinţă, adică la nivelul exersării şi exercitării forţei brute, fizice şi biologice, uitând spre exemplu că pentru Nietzsche, fizicul şi biologicul sunt simple interpretări printre altele, cei drept, posibile, dar nici unicele adevărate şi nici dintre cele mai nobile.

Voi conchide abrupt, cerând concesia de a fi crezut parţial şi provizoriu pe cuvânt: punând cap la cap cele mai multe dintre fragmentele postume privitoare la selecţie şi formare şi înţelegând faptul că supraomul, tipul superior, omul suprem are nevoie, pentru propria apariţie, de situaţii în care este pus în condiţia fie de a dispare, fie de a se impune, atunci acesta (noul filosof, omul mare,... etc.,) ar putea fi căutat nu printre cei care au pus în faptă Auschwitz-ul şi Gulagul, ci mai curând printre supravieţuitorii acestora.

Bibliografie
Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, Încercare de reevaluare a tuturor valorilor, traducere de Claudiu Baciu, Oradea: Editura AION, 1999.
Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Bucureşti: Humanitas, 1994.
Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, traducere de Francisc Grunberg, Bucureşti: Humanitas, 1991.
Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, cum devii ceea ce eşti, traducere de Liana Micescu Bucureşti: Editura Centaurus S.R.L., 1991.
Friedrich Nietzsche, Omenesc, Prea Omenesc, I, II, traducere de Simion Dănilă Timişoara: Editura Hestia, 2000.
Friedrich Nietzsche, Genealogia Moralei, traducere de Liana Micescu, Bucureşti: Humanitas, 1994.
Friedrich Nietzsche, Știinţa Voioasă, traducere de Liana Micescu, Bucureşti: Humanitas, 1994.

NOTE

 sus