Perspective teoretice asupra totalitarismului

Redefinind politicul: răul şi frica în lumea contemporană

 

CARMEN MUȘAT
[The University of Bucharest]

Abstract:
Does politics still have a meaning nowadays and if the answer is yes in what way shall we (re)define politics? In postcommunist societies, politics is still a source of anxiety and fear. Ideology and political doctrine are no longer crucial issues for the activity of a political party. Once the elections won, the victorious party apply the spoil system (Max Weber) that allows its members and followers to be rewarded with the best jobs in state institutions, financed by the government. While the politicians pursue their own interests, trying to keep the power for themselves and for the party they belong to, the average citizens try to survive, experiencing a deep feeling of insecurity and fear. It is this kind of social anxiety that is politically instrumentalized by the government in order to subdue the opposition and the protests of people.

Keywords: Fear, evil, postcommunist society, responsibility (political and moral), memory, failure of thought, Hannah Arendt, Zygmunt Bauman

Examinînd vechiul conflict din­tre filosofie şi politică, fără să-şi propună să tranşeze definitiv în favoarea vreuneia dintre cele două acţiuni, Hannah Arendt reformula, în Făgăduinţa politicii, întrebarea legată de sensul politicii în lumea contemporană: „Astăzi, întrebarea nu mai este: care e sensul politicii? Pentru acei oameni din toate colţurile lumii care se simt ameninţaţi de politică, din rîndul cărora cei mai buni se distanţează conştient de ea, întrebarea mult mai relevantă pe care o adresează şi şi-o adresează este: mai are încă politica vreun sens?”¹ Am putea merge mai departe pe drumul deschis de interogaţia Hannei Arendt pentru a vedea ce (mai) înseamnă politica în societatea postcomunistă şi în ce măsură vechea definiţie – de organizare a spaţiului public, în vederea coexistenţei şi armonizării unor oameni diferiţi – mai este încă valabilă, după decenii întregi de dictatură, care au avut ca efect distrugerea spiritului civic şi „atrofierea spaţiului politic”² (Arendt, 1972, 2010, p. 197). Aşadar, mai are încă politica un sens într-o lume ieşită violent dintr-un regim comunist în care, deşi proclamată demagogic, voinţa poporului era ignorată programatic şi înlocuită cu voinţa unică a comandantului suprem? Dacă admitem că, în democraţie, sensul ultim al politicii este libertatea cetăţeanului, singura concluzie pertinentă pe care o putem trage, analizînd retrospectiv sistemul politic comunist, e că acesta a pervertit nu doar politica, ci şi noţiunea de libertate. Și asta pentru că singura libertate care îi rămîne celui ce trăieşte într-un regim dictatorial precum cel comunist este cea a obedienţei. Imperativul biblic „crede şi nu cerceta” reglează relaţiile dintre Putere şi cetăţeni în statul condus de un partid unic, ceea ce duce la pierderea libertăţii, la suspendarea dimensiunii critice a gîndirii şi, în final, la eşecul societăţii civile ca instituţie aptă să amendeze abuzurile de putere. Pierderea reflexelor de a contesta, de a pune sub semnul întrebării deciziile guvernanţilor, precum şi pe acela de a participa la viaţa cetăţii, de a fi parte a spaţiului public, au alterat deopotrivă identitatea personală şi identitatea colectivă.

În Condiţia umană – amplu studiu, datînd din 1958 – Hannah Arendt formula o idee reluată, ulterior în Viaţa spiritului şi în Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului (1963): astfel, în opinia ei, provenienţa răului trebuie căutată în eşecul de a gîndi. Dar nu e vorba aici de a defini răul ca o funcţie a prostiei, cum sugerează Tony Judt în capitolul „Hannah Arendt şi răul” din cartea sa, Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări (2008; 2011), căci marii responsabili de crime atroce împotriva umanităţii nu de prostie (în sensul curent al termenului) pot fi acuzaţi, ci de o inadecvare a gîndirii la realitate, de o dez-umanizare a gîndirii, ce reduce fiinţele concrete la abstracţiuni, la cifre inerte, al căror interes rămîne, pentru cei ce exercită puterea, unul pur statistic.

În societatea contemporană postcomunistă, problema răului ca efect al eşecului de a gîndi este încă una acută, generată deopotrivă de inadecvarea gîndirii la realitate – ignorată, minimalizată sau chiar „ajustată” cu bună ştiinţă de cei ce exercită puterea – şi de suspendarea spiritului critic (atitudine frecventă a acelor intelectuali angajaţi, la propriu şi la figurat). Situaţiile menţionate mai sus sînt urmări directe ale dezvăţului de a gîndi pe cont propriu, indus de regimul comunist, şi de a acţiona în consecinţă, asumînd responsabilităţi individuale.

În absenţa unor doctrine, precum şi a unor principii etice, după decenii de discreditare şi diabolizare a politicului – confundat, în timpul regimului comunist, cu propaganda şi activismul ideologic –, asistăm astăzi la o revitalizare a formelor de dominaţie patriarhală şi patrimonială, în care cei ce deţin puterea gestionează resursele şi fondurile financiare după bunul plac, nu în interes public, nu urmărind un bine comun, ci doar pentru a rămâne la putere. Cum s-a ajuns aici? În cele două decenii scurse de la prăbuşirea sistemului comunist, majoritatea politicienilor implicaţi în reconstrucţia instituţională a statului democratic au fost cei din eşaloanele doi şi trei ale fostului partid comunist. „Calităţile” şi defectele lor au marcat definitiv profilul noii democraţii şi au pervertit, sistematic, formele importate din democraţiile occidentale. Cu mici excepţii – 1996-2000 şi 2004-2008, cînd la putere s-au aflat, în România, partide de orientare liberală, exercitarea puterii de către partidele aflate la guvernare – desprinse din acelaşi trunchi comun – s-a redus la controlul tuturor instituţiilor statului, la subordonarea deplină a puterii executive şi a celei judecătoreşti, precum şi la subminarea constantă a puterii legislative. Partidele politice postcomuniste au redescoperit beneficiile unui sistem patentat în secolul al XIX-lea de către Andrew Jackson, care constă în distribuirea tuturor posturilor din administraţia statului susţinătorilor învingătorului la alegerile prezidenţiale³. A devenit tot mai evident faptul că politica nu mai este pusă în slujba comunităţii, ci în slujba partidului aflat la putere, interesat să-şi menţină dominaţia asupra tuturor, iar scopul acţiunii politice încetează să mai fie libertatea cetăţenilor (percepuţi mai curînd ca supuşi, decît ca parteneri de dialog), ci accesul unui grup restrîns la resurse financiare naţionale şi europene. Lipsite de o bază doctrinară limpede, partidele se întemeiază pe modelul familial, caracterizat prin închidere şi excluderea a tot ceea ce este altfel, diferit. Ceea ce contează este înrudirea – de interese economice, în primul rînd, şi mult mai puţin de idei. Etica convingerii, pentru a ne păstra în terminologia lui Max Weber, a înlocuit pe deplin etica responsabilităţii, căci, odată ajunşi la putere, politicienii par să fie convinşi că tot ceea ce fac „ei” este bine, „ei” fiind singurii care ştiu ce e bine pentru toţi ceilalţi. O dată cu prăbuşirea comunismului, ideologia a trecut în plan secund, iar economicul a devenit noua religie a celor ce se confruntă în bătăliile electorale.

Pervertirea fundamentală a scopurilor politicii, degradarea spaţiului public şi absenţa solidarităţii – consecinţe greu de remediat ale regimurilor dictatoriale ce au marcat Europa secolului al XX-lea – au dus, în timp, la apariţia unui alt tip de raportare la politică a omului de rînd, beneficiar ipotetic al acţiunilor politicienilor. După un prim deceniu dominat de speranţa că alternanţa la putere poate genera o schimbare majoră în exercitarea puterii, politica a încetat să mai fie percepută, în ultimii zece ani, ca o activitate al cărei scop este asigurarea ordinii, confortului şi bunăstării cetăţeanului de rînd, şi a devenit tot mai pregnant o sursă de anxietate pentru acesta, fiind percepută ca iremediabil coruptă şi coruptibilă. Sentimentul tot mai acut de nesiguranţă socială şi personală pe care îl resimte omul obişnuit are ca pandant nu numai disoluţia Autorităţii (incapabilă să mai asigure buna funcţionare a instituţiilor statului şi să garanteze separarea puterilor⁴), ci şi diluarea ideii de responsabilitate personală. Am auzit de atîtea ori spunîndu-se că vina pentru ororile regimurilor totalitare este una colectivă, încît mă îndoiesc că omul simplu – şi, cu atît mai puţin politicianul – este dispus să accepte partea lui de implicare şi de vinovăţie în tot ceea ce s-a întîmplat sau se întîmplă rău. Riscul condamnării comunismului, la modul general, în absenţa unui singur comunist responsabil de infracţiuni prevăzute în Constituţie şi în Codul Penal, este de a crede că această condamnare constituie punctul terminus al investigării trecutului imediat. Atunci cînd culpabilizezi un sistem întreg, dar nu descoperi nici un vinovat printre cei care au pus în aplicare măsuri menite să dea consistenţă socială şi politică unor idei, nu înfăptuirea dreptăţii se urmăreşte, ci doar mimarea unui act de justiţie socială. Urmările sînt, în acest caz, nule. Și nu e vorba doar despre nulitatea efectelor juridice şi administrative ale condamnării oficiale a regimului comunist, pe baza unui raport căruia, din punct de vedere ştiinţific, nu i se poate reproşa mare lucru, ci despre ineficienţa practică a unei acţiuni simbolice, întreprinse de însuşi şeful statului, cel îndreptăţit să reprezinte Autoritatea.

Trăim într-o societate paradoxală, în care guvernanţii condamnă, retoric, corupţia, dar îi protejează pe marii corupţi (pentru că aceştia constituie importante surse de venit pentru partidele politice), şi, tot la modul retoric, condamnă comunismul şi Securitatea, dar îi reciclează pe activiştii din eşaloanele doi şi trei, precum şi pe foştii ofiţeri ale căror dosare sînt, încă, clasificate ca fiind „de siguranţă naţională”. Responsabilitatea colectivă este un concept vag, iar utilizarea lui în exces, pentru a masca refuzul de a identifica responsabilităţi personale şi vinovăţii punctuale, creează şi perpetuează criza morală şi politică. Un climat politic atît de profund viciat generează un sistem politic corupt, care instrumentalizează frica şi sentimentul de insecuritate de natură economică. Pentru a-şi asigura accesul la resurse şi perpetuarea controlului asupra acestora, reprezentanţii partidului aflat la putere anunţă repetat iminenţa unor pericole ce ameninţă ordinea socială şi binele comun, rămas totuşi la stadiul de promisiune, în pofida faptului că despre el se vorbeşte necontenit. Guvernanţii exploatează frica de schimbare, frica de necunoscut şi frica de libertate – resimţită de cei mai mulţi dintre oameni ca o povară, căci libertatea presupune asumarea responsabilităţii pentru propriile decizii. În această „frică de gradul doi”, derivată, sediment al unei experienţe trecute, dar nu uitate, Zygmunt Bauman vede unul dintre principalii factori ce influenţează comportamentul uman. Amplificând sentimentul insecurităţii sociale şi al vulnerabilităţii personale, frica diminuează, cînd nu suspendă cu totul, încrederea în sine şi inhibă orice tentativă de protest la adresa sistemului. „Frica şi răul sînt fraţi siamezi” ⁵, scrie Bauman în Liquid Fear, una dintre cele mai percutante analize ale anxietăţilor lumii contemporane. Problema răului în lume este o problemă morală, ce nu poate fi disociată de problema responsabilităţii personale, cu atît mai mult cu cît capacitatea noastră de a recunoaşte răul este una inevitabil limitată. Căci dificultatea de a defini răul e amplificată de necesitatea de a distinge între intenţii şi consecinţe: cum e posibil ca, deşi intenţiile cu care acţionăm sînt bune, consecinţele acţiunilor noastre să fie dezastruoase? Unul dintre principalele argumente ale apărării lui Eichmann a fost acela că Eichmann nu a intenţionat să facă rău, că el n-a făcut decît să îndeplinească sarcinile de serviciu. Respingînd asumarea consecinţelor pe care le-au avut acţiunile întreprinse, mentalitatea birocratică plasează problema răului exclusiv la nivelul intenţiilor, anulînd astfel responsabilitatea personală. Birocratul perfect, care execută ordinele fără să pună sub semnul întrebării oportunitatea unei acţiuni şi, cu atît mai puţin, consecinţele gestului său, acţionează în virtutea unei etici a convingerii, care nu-l poate însă absolvi de răspundere.

În politică, răul este consecinţa proastei guvernări, indiferent că vorbim despre incompetenţă sau despre corupţie (sau de convergenţa celor două). E de la sine înţeles că nici un guvern nu poate avea alt scop declarat decît buna guvernare; la nivel de intenţii, orice ministru, prim ministru sau alt reprezentant al statului urmăreşte înfăptuirea binelui social. Problemele apar însă atunci cînd vorbim despre consecinţele unor decizii politice, ştiut fiind că, de cele mai multe ori, drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. În fond, nu urmărea şi comunismul, la nivelul intenţiilor, edificarea celei mai bune şi mai drepte dintre lumile posibile?! De-a lungul istoriei, unele dintre cele mai mari atrocităţi s-au comis în numele realizării binelui, fără ca majoritatea celor ce au fost contemporani cu evenimentele premergătoare manifestării plenare a răului să fi înţeles, la timp, cît de grave (şi ireversibile) aveau să fie consecinţele unor decizii politice aparent benigne. Avem de-a face, şi în aceste cazuri, cu eşecuri ale gîndirii, determinate de fie de o reală incapacitate de a înţelege corect realitatea imediată, fie, în alte situaţii, de orbire voluntară. Pentru că, din motive uneori strict personale, ce ţin de comoditate sau de egoism (strînse relaţii personale cu puternicii zilei, posturi bine plătite din bugetul de stat, fascinaţia exercitată de apropierea de cercurile decizionale etc.), unii dintre noi aleg să nu reacţioneze împotriva abuzurilor puterii, deşi înţeleg foarte bine caracterul antidemocratic al acestora. Una dintre cele mai cumplite lecţii oferite nouă de istoria secolului al XX-lea, după Auschwitz, Gulag, Kolîma, Hiroshima sau, mai recent, Fukushima, este că nu e nevoie de monştri pentru a înfăptui răul, ci de oameni obişnuiţi, funcţionari perfecţi, obişnuiţi să ducă la îndeplinire banale sarcini de serviciu, fără să se întrebe asupra consecinţelor immediate sau pe termen lung ale atitudinii lor. Un posibil punct de plecare pentru profunda criză a încrederii în capacitatea umană de a recunoaşte şi preîntîmpina răul ar putea fi, în viziunea lui Zygmunt Bauman, descoperirea faptului că un personaj ca Eichmann, temutul organizator al morţii milioaneor de evrei în lagărele naziste, nu era Diavolul, ci un individ banal, mediocru şi „normal”⁶, pe care nimeni nu l-ar fi suspectat de fapte reprobabile, fără să ştie cu cît zel s-a achitat de „sarcinile de serviciu”. Răul nu mai ia, în lumea modernă, înfăţişarea unei fiinţe cu puteri supranaturale şi al cărei aspect fizic (sau comportament) ar putea avertiza cu privire la natura sa malefică. Vechea spaimă de tot ceea ce e străin, diform, de tot ceea ce poartă un stigmat (de orice fel) s-a metamorfozat. Nu numai tot ceea ce e altfel devine, automat suspect, ci şi ceea ce e asemănător, ceea ce nu atrage prin nimic atenţia, căci răul este invizibil, omniprezent şi polimorf şi se manifestă într-o multitudine de chipuri. Spaimele lumii în care trăim s-au diversificat şi s-au amplificat, şi, nemaiştiind unde să căutăm sursa răului, nu avem nici soluţii de împotrivire.

Iar una dintre aceste inepuizabile surse de nesiguranţă şi de perpetuă anxietate este factorul politic. Pervertit, abuzat, deturnat de la principala sa menire, politicul nu pare capabil să-şi regăsească esenţa în indecisa lume postcomunistă, aflată într-un echilibru instabil. Urmele pe care decenii întregi de regim dictatorial – nazist şi comunist – le-au lăsat în mentalitatea oamenilor nu se pot şterge uşor, iar reconstrucţia normalităţii pare să fie cel mai dificil demers, cu atît mai mul cu cît recursul la memorie este, la rîndul său, unul parţial şi, adeseori, instrumentalizat politic.

BIBLIOGRAFIE
Hannah Arendt, Originile totalitarismului (1948), traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.
Hannah Arendt, Condiţia umană, 1958, Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea, Cluj-Napoca: Idea Design & Print şi Casa Cărţii de Știnţă, 2007.
Hannah Arendt, Făgăduinţa politicii (1972, 1975), traducere de Mihaela Bidilică-Vasilache, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010.
Hannah Arendt, „Minciuna în politică” în Crizele republicii (1972), traducere de Ion Dur şi D.-I. Cenuşer, Bucureşti: Editura Humanitas, 1999.
Zygmunt Bauman, Liquid Fear, Cambridge: Polity Press, 2006.
Tony Judt, „Hannah Arendt şi răul”, în Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări (2008), traducere de Lucia Dos şi Doris Mironescu, Iaşi: Editura Polirom, 2011.
Max Weber, „Politica – profesie şi vocaţie” (1958) în Omul de ştiinţă şi omul politic, traducere de Ida Alexandrescu, cu o prefaţă de Raymond Aron, Bucureşti: Editura Humanitas, 2011.

NOTE

CARMEN MUȘAT –

 sus