Perspective teoretice asupra totalitarismului

Dreptul societăţilor totalitare
 

CRISTIAN BOCANCEA
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Totalitarian regimes cultivated obsessively the appearance of legality and of a „super-legitimated” democracy, not only by an excessive normative production but also by the creation of a legal philosophy within which the idea of a law of Nature or of History was illicitly projected in the field of the positive law. The practical consequence of this philosophy was the instauration of a total terror, grounded in a particular type of logic, separated from the world’s factuality, in order to ideologically hypostasize the fiction of a supposedly irresistible natural or historical „movement”. Replacing the plurality of human actions – subjected to moral and legal judgment in terms of good/evil – with the singularity of meaning and the finality of a super-human movement, totalitarianism denies the likelihood of a predictable and intelligible legal order along with the likelihood of human freedom.

Keywords: Totalitarianism, natural law, law of Nature/History, ideology

Investigarea totalitarismului ca fenomen sui generis care domină secolul XX (aşa cum revoluţia industrială dominase veacul al XIX-lea¹) se originează într-un curent de factură liberală, alarmat de presiunea pe care statul identificat cu societatea o pune pe individ, condamnându-l la dispariţie şi lovind, prin aceasta, în valorile tradiţionale ale civilizaţiei moderne. Alerta a fost cu atât mai mare cu cât totalitarismul (prin natura sa, profund antiliberal şi antidemocratic) s-a prezentat, în diferite ipostaze discursive, ca o depăşire dialectică a democraţiei „denaturate” (proprii statului liberal), ca un fel de „superdemocraţie”², mai „temeinic” legitimată, dar urmând (culmea!) logica politică demo-liberală³ şi evoluţia ştiinţifico-tehnică⁴, generatoare ale unui fatal traseu de la statul absolut (al Vechiului Regim), prin statul neutru (constituţional şi minimal), către statul total.

Eticheta de „totalitar”⁵ a fost aplicată mai întâi nazismului şi fascismului italian, apoi, în mod firesc, stalinismului – regimuri contemporane care au făcut din societăţile guvernate de ele spaţii concentraţionare, ale fricii generalizate şi atomizării. Rădăcinile totalitarismului de stânga şi de dreapta au fost plasate în iacobinismul Revoluţiei franceze, dar şi în metafizica istoricistă – pe care Karl Popper o consideră trama societăţilor închise, lipsite de pluralism. Diversele scrieri politice şi literare ale celei de-a doua jumătăţi a veacului XX, tratând cauzele, dar mai ales consecinţele puterii totalitare, au generat un adevărat val de „denunţare filosofică a totalitarismului”⁶, având drept finalităţi conexe abandonarea treptată, de către intelectualii occidentali, a referinţelor ceremonioase la marxism, marginalizarea filosofilor care cochetaseră cu fascismul şi revitalizarea preocupărilor pentru drepturile şi libertăţile indivizilor.

După eşecul fascismului/nazismului, dar mai ales după eşecul comunismului, ni s-ar putea părea că dezbaterile despre totalitarism îşi pierd atractivitatea şi actualitatea, devenind piese de muzeu sau exerciţii de memorie cu scop preventiv. Nimic mai fals! Evenimentele politice ale ultimelor două decenii arată cu prisosinţă că totalitarismul nu a dispărut odată cu regimurile lui etalon; s-a păstrat, dimpotrivă, în guvernămintele teocratice fundamentaliste, a rămas în fibra societăţilor post-comuniste şi mai respiră prin adepţii diverselor grupări extremiste cu substrat rasist sau religios. Aşa cum corect aprecia Michael Shafir, „dacă se poate spera că totalitarismul ca sistem politic a dispărut pentru totdeauna (din Europa, cel puţin), motivele care împing indivizi aparent apolitici să îşi caute identitatea în rândurile «gloatei» şi/sau să funcţioneze ca instrumente docile la ordine, a căror natură morală este ignorată, continuă să fie un pericol pentru societăţi şi generaţii prezente şi viitoare. Cunosc destui «liberali fanatici» dispuşi să acţioneze în consecinţă, percepând alteritatea (…) ca pe o simplă alegere între o boală venerică mai gravă şi o alta mai tratabilă”⁷.

Actualitatea dialogurilor despre totalitarism se menţine nu numai pentru că există încă societăţi machetate⁸ şi guvernate totalitar, nu numai pentru că izbucnesc din când în când revolte sau revoluţii contra regimurilor autoritare, ci pentru că în întreaga lume (indiferent de gradul de „civilizaţie” în sens larg, de laicizare sau de democratizare) s-au păstrat aproape nealterate premisele antropologice ale prăbuşirii în totalitarism: slăbirea relaţiilor umane, însingurarea, precaritatea capitalului social, lipsa solidarităţilor, înclinaţia spre ficţiuni cu vocaţie universalistă, deruta maselor în faţa incertitudinilor prezentului⁹ etc.

Printre condiţiile „teoretice” esenţiale ale glisării societăţilor spre totalitarism, se numără şi proiecţiile ilicite ale ideii de lege a Naturii sau a Istoriei în sfera de operare a dreptului pozitiv. Problema pe care o vom aborda în continuare, stimulată de lectura câtorva texte ale Hannei Arendt, se poate rezuma astfel: câtă vreme dreptul reglementează spaţiul acţiunilor umane, având deopotrivă conştiinţa caracterului perisabil al normativităţii pozitive şi pe aceea a valorilor-etalon care depăşesc contingenţa, există şansa libertăţii; atunci când dreptul se confundă cu aşa-zise legi (sau mai curând cu „mişcări”) care îşi iau „martor” şi temei Natura şi Istoria, nu dispare doar libertatea, ci şi umanitatea în sens de pluralitate, instaurându-se triumfătoare teroarea totală.

Argumentaţia noastră pleacă de la observaţia că, în tradiţia filosofiei politice, există un partaj între guvernământul bazat pe legi (şi legitim, totodată) şi cel care se exercită fără lege (fiind aşadar pur arbitrar: tiranic, oligarhic sau anarhic, după caz). În lumea contemporană, a apărut însă o specie nouă de autoritate, un nou regim politic ce sfidează toate legile pozitive (chiar şi pe cele pe care el însuşi le-a edictat). Hannah Arendt spunea că „o asemenea guvernare nici nu operează fără a fi călăuzită de lege şi nici nu e arbitrară, căci pretinde supunerea strictă şi fără echivoc faţă de acele legi ale Naturii sau ale Istoriei din care se presupune că izvorăsc totdeauna toate legile pozitive. Aşa este pretenţia monstruoasă (…) a conducerii totalitare că, departe de a fi «fără legi», ea merge până la sursele autorităţii, de la care legile pozitive şi-au primit suprema legitimare; că, departe de a fi arbitrară, ea este mai ascultătoare faţă de aceste forţe supraumane decât a fost vreodată o altă guvernare; şi că, departe de a-şi exercita puterea în interesul unui singur om, ea este gata să sacrifice interesele vitale imediate ale tuturor pentru împlinirea a ceea ce se presupune a fi legea Istoriei sau legea Naturii. Sfidarea de către o asemenea guvernare a legilor pozitive pretinde a fi o formă mai înaltă de legitimitate care, întrucât e inspirată de înseşi sursele legii, poate să nesocotească meschina legalitate”¹⁰.

Spre deosebire de toate formele de administrare a dreptăţii care s-au succedat în istoria civilizaţiilor (forme marcate de „caracterul de clasă” şi de alte contingenţe specifice epocilor şi ariilor culturale sau religioase), legalitatea totalitară pretinde că a găsit calea de a instaura guvernarea Justiţiei pe pământ. Justiţia (cu majusculă) imaginată de totalitarism este contrapusă în general legalitatăţii dreptului pozitiv, dar mai cu seamă celei din societăţile liberale (care, în respectul faţă de egalitatea juridică a tuturor indivizilor, se rezumă la o interdicţie fără discriminare: a nu li se permite deopotrivă bogaţilor şi săracilor să fure pâine sau să doarmă pe sub poduri…). Practic, viziunea totalitară asupra ordinii de drept este, în esenţă, un manifest anti-individualist, o „deconspirare” a inegalităţilor generate de diferenţele de avere, fără ca aceste caracteristici să însemne cumva edificarea unui sistem mai „echitabil”, ci doar a unuia mai orb, în sensul consacrat de Revoluţia franceză.

Chestiunea temeiurilor „supraumane” ale dreptului pozitiv şi ale ordinii politice nu este invenţia gândirii totalitare contemporane. De la anticii preocupaţi de raportul dintre logos şi nomos, până la jurisconsulţii protestanţi, distingem mai multe încercări de înţelegere a substanţei şi forţei dreptului în lumea omului. Exemplul cel mai potrivit pentru contextul nostru discursiv îl reprezintă teoria lui Hugo Grotius despre dreptul natural¹¹. Fără a ataca decisiv concepţia teologică medievală despre legea divină ca sursă a jurisdicţiei umane, Grotius face loc raţiunii naturale şi sociabilităţii, ca şi temeiuri ale dreptului natural.

În continuarea, dar şi prin sublinierea diferenţei faţă de Grotius, Samuel Pufendorf afirma, la rândul său, că: „Raţiunea nu este propriu-zis Legea naturală, ci doar un mijloc de a o cunoaşte...”¹². Cu alte cuvinte, când afirmăm că legea naturală este întemeiată pe maximele dreptei raţiuni, vrem să spunem că puterea de înţelegere a minţii umane descoperă necesitatea de a ne proiecta conduitele în acord cu legile naturale. Printre respectivele legi, cea mai importantă şi mai cuprinzătoare este aceea care spune că orice individ trebuie să se dedice înfăptuirii unei societăţi paşnice. Tot ceea ce sprijină „sociabilitatea universală” este acceptabil; tot ceea ce o contrazice este interzis prin dreptul natural, în principiu, pentru a fi interzis apoi în fapt prin aşa-numitul „drept al oamenilor”¹³.

Teoriile juridice moderne erau valabile pentru o lume în care, în principiu, acţionau indivizi relativ liberi şi egali (dar în tot cazul diferiţi), cărora statele le impuneau nişte limite ale conduitelor (legile pozitive), pe care le justificau prin precepte de ordin mai înalt – natural sau divin –, descifrabile prin efortul raţiunii. Atunci când examinăm dreptul societăţilor totalitare, lucrurile se schimbă fundamental. De aceea trebuie lămurită diferenţa de substanţă şi de funcţie dintre aşa-numita lege a Naturii sau a Istoriei (din argumentarea de tip nazist şi bolşevic), pe de o parte, şi ceea ce fuseseră considerate – de la antici la moderni – sursele de autoritate ale legii pozitive: Natura şi Divinitatea.

Astfel, Natura şi Divinitatea, ca surse pentru legile pozitive, erau considerate eterne, permanente. Legile pozitive erau privite ca derivate din sursele lor şi, în aceste condiţii, se bucurau de o permanenţă relativă. În fine, acţiunile concrete ale oamenilor erau cele mai schimbătoare, raportându-se la legile relativ stabile/relativ schimbătoare ale societăţilor concrete. „Legile pozitive, cu alte cuvinte, sunt în primul rând menite să funcţioneze ca factori stabilizatori pentru mişcările mereu schimbătoare ale oamenilor. În interpretarea totalitarismului, toate legile au devenit legi ale mişcării. Când naziştii vorbeau despre legea Naturii sau când bolşevicii vorbesc despre legea Istoriei, nici natura şi nici istoria nu mai sunt sursa stabilizatoare de autoritate pentru acţiunile unor oameni muritori; ele sunt mişcări, în ele însele. La baza credinţei naziştilot în legile rasei, ca expresie a legii naturale în om, se găseşte ideea lui Darwin despre om ca produs al unei evoluţii naturale care nu se opreşte în mod necesar la aspectul prezent al speciei umane, tot aşa cum la baza credinţei bolşevicilor în lupta de clasă ca expresie a legii istoriei se află concepţia lui Marx despre societate ca produs al unei gigantice mişcări istorice care se îndreaptă, potrivit propriei sale legi a mişcării, către sfârşitul timpurilor istorice, când se va aboli de la sine¹⁴”.

Într-o asemenea perspectivă, societăţile totalitare nu au nevoie de un sistem de drept pozitiv întemeiat pe cine ştie ce instanţă juridică sau morală supraomenească, pentru că discuţia nu se mai poartă asupra binelui şi a răului comis de indivizi diferiţi, ci asupra mersului lumii către o finalitate prefigurată natural sau istoric. Aşa stând lucrurile, Hannah Arendt remarcă faptul că între regimurile totalitare ale secolului XX şi restul civilizaţiei s-a produs o ruptură motivată nu doar de crimele comise de cele dintâi; la fel de adevărat e şi faptul că ruptura are ca fundament atitudinea diferită faţă de legea pozitivă şi valoarea ei, în interiorul statului şi în mediul internaţional. Practic, statele totalitare au ieşit din cadrele a ceea ce anticul Cicero numea consensus iuris. Or, acest consens este fundamental pentru definirea dreptului: „Atât judecata morală, cât şi pedeapsa legală presupun acest consimţământ fundamental; criminalul nu poate fi judecat drept decât pentru că ia parte la consensus iuris, şi chiar legea revelată a lui Dumnezeu poate funcţiona între oameni numai atunci când aceştia ascultă de ea şi consimt la ea. În punctul acesta iese la lumină deosebirea fundamentală dintre conceptul totalitar al dreptului şi toate celelalte. Politica totalitară nu înlocuieşte un corpus de legi cu altul, ea nu instituie propriul său consensus iuris, nu creează, printr-o revoluţie, o nouă formă de legalitate. Sfidarea tuturor legilor pozitive, chiar şi a celor proprii, are drept consecinţă faptul de a crede că se poate lipsi de orice consensus iuris, fără să se resemneze totuşi la statul tiranic al absenţei legilor, arbitrarului şi fricii. Ea se poate lipsi de consensus iuris pentru că promite să elibereze îndeplinirea legii de orice acţiune şi voinţă a omului; şi promite dreptatea pe pământ întrucât pretinde că va face din omenirea însăşi întruparea legii”¹⁵.

Dar cum se poate face din omenire legea însăşi? Modalitatea cea mai simplă şi mai eficientă pare să fie, din perspectivă totalitară, „curăţarea” de elementele decadente, care nu înţeleg sensul mişcării istorice sau naturale şi care – din ignoranţă sau din rea-voinţă – încearcă zădărnicirea sau întârzierea respectivei mişcări. Procesul de „epurare” scapă şi el paradigmei tradiţionale a legalităţii, în care legea pozitivă distinge între comportamentele acceptabile şi cele condamnabile (reprimându-le cvasi-uniform pe cele din urmă), odată cu această distincţie trasându-se şi linia de demarcaţie între societatea instituită şi cea anomică. În dreptul societăţilor totalitare, rolul jucat de legea pozitivă a lumii netotalitare îi revine instrumentului numit teroare totală: „În organismul politic al regimului totalitar, locul legilor pozitive este luat de teroarea totală, care este menită să traducă în realitate legea mişcării istorice sau naturale. Aşa cum legile pozitive, deşi definesc nişte transgresiuni, sunt independente de acestea – în orice societate, absenţa crimelor nu face legile inutile, ci, dimpotrivă, semnifică domnia lor cea mai desăvârşită –, tot astfel teroarea în forma de guvernare totalitară a încetat să mai fie un simplu mijloc de suprimare a opoziţiei, deşi ea este folosită şi în acest scop. Teroarea devine totală când ea ajunge independentă de orice opoziţie: ea domneşte supremă când nimeni nu-i mai stă în cale. Dacă legalitatea este esenţa guvernării netiranice, iar absenţa legii este esenţa tiraniei, atunci teroarea este esenţa dominaţiei totalitare”¹⁶.

Prin exercitarea nediscriminatorie a terorii, se descurajează orice atentat la mersul lin al Naturii şi al Istoriei către finalităţile lor intrinseci şi se accelerează acel mers, până la limite pe care nici Natura şi nici Istoria nu le-ar atinge, dacă ar fi lăsate să opereze singure. În procesul de suport pentru marea mişcare devenită lege, conducătorii totalitari nu-şi arogă meritul de a fi creat o ordine juridică sau socială propice dezvoltării nestingherite, ci se limitează la condiţia de executanţi ai unor sentinţe mai presus de orice instanţă umană. Aşa stând lucrurile, cei care aplică teroarea nu pot fi consideraţi călăi, iar cei care o suportă nu sunt vicitme; toţi laolaltă sunt unelte ale mişcării naturale şi istorice, cu locuri interşanjabile.

Pentru a dobândi capacitatea de a juca deopotrivă rolul de călău şi de victimă, individul societăţii totalitare este supus unui proces de îndoctrinare ideologică, a cărui esenţă rezidă în eliminarea pluralităţii şi incertitudinilor filosofiei, în profitul aderenţei la un tip aparte de logicitate, operaţională pe cont propriu, fără trimitere la lumea reală. Hannah Arendt avertizează asupra faptului că tirania logicii (pe care oamenii o acceptă ca pe o fatalitate venind din interiorul propriei lor gândiri) poate fi cel puţin la fel de violentă ca tirania exercitată de o forţă oarecare exterioară. Logica despre care vorbim este, în fapt, o schemă explicativă „totală”, care are pretenţia de a lumina trecutul, de a diagnostica prezentul şi a prevedea în mod veridic viitorul. Astfel, „gândirea ideologică ordonează faptele într-o procedură absolut logică, ce porneşte de la o premisă axiomatic acceptată, deducând orice altceva de acolo; adică procedează cu o consecvenţă care nu există nicăieri în domeniul realităţii”¹⁷. Defazarea logicii în raport cu realitatea generează o defazare a ordinii de drept în raport cu un sistem coerent de reglementări pozitive. Practic, nu ceea ce face sau nu face un individ (o clasă socială, o etnie sau o rasă) contează în judecarea şi în eventuala exercitare a terorii asupra sa, ci modul în care este „înghiţit” de ideo-logica fascistă, bolşevică etc. Aceasta nu examinează acţiuni concrete de opoziţie sau de suport pentru regimul totalitar, ci decide suveran, de la altitudinea imaginarului, că cineva este o piedică în calea legii Naturii sau Istoriei¹⁸.

Fiind puşi permanent în faţa unor situaţii aberante de condamnare pentru fapte pe care nu le-au comis (aşa cum i s-a întâmplat emblematicului Ivan Denisovici în lagărul siberian sau cum li s-a întâmplat românilor traumatizaţi în „fenomenul Piteşti”), oamenii societăţilor totalitare ajung să nu mai distingă între realitate şi ficţiune. Debusolaţi, rupţi de factualitatea lumii şi de semenii lor, refuzându-şi luxul gândirii libere şi tăcând resemnaţi în faţa nedreptăţii, oamenii modificaţi de teroarea totalitară ajung inevitabil nişte supuşi perfecţi. Căci, aşa cum remarca Hannah Arendt, „supusul ideal al dominaţiei totalitare nu este nici nazistul convins, nici comunistul convins, ci oamenii pentru care deosebirea dintre fapt şi ficţiune (adică realitatea experienţei) şi deosebirea dintre adevărat şi fals (adică criteriile gândirii) nu mai există”¹⁹.

Fiinţele transformate de regimurile totalitare în supuşi perfecţi dobândesc o manieră de judecată pseudo-cauzală când trebuie să-şi explice exercitarea terorii asupra semenilor. Astfel, li se par suficiente explicaţii de genul: „au fost arestaţi pentru că sunt evrei” (sau intelectuali, burghezi, chiaburi etc.); „au fost eliminaţi pentru că erau duşmani ai poporului” (exploatatori, trădători, unelte ale unei puteri străine). Concepte vagi cu funcţie de etichetare (precum cel de „exploatator”, „element subversiv”, „tovarăş vremelnic de drum” sau „duşman al poporului”), dar şi apartenenţele naturale la grupuri etnice sau religioase sunt privite ca vinovăţii indiscutabile – dovedite de la sine şi necesarmente condamnabile în manieră exemplară. Dacă în societăţile libere recluziunea criminală este urmarea judecării şi condamnării pentru fapte catalogate drept antisociale (omuciderea şi alte acte de violenţă, furtul şi distrugerea proprietăţii publice sau private, criminalitatea economică etc.), în lumea guvernată totalitar poţi fi închis sau ucis pentru că te-ai născut într-o familie de evrei, în una burgheză ş.a.m.d. Mai grav este, însă, faptul că totalitarismul anihilează bruma de solidaritate existentă între membrii unei colectivităţi, punând în loc mecanisme de „delimitare” în baza cărora indivizii care le utilizează speră să scape de mâna lungă a terorii; grija naturală faţă de semeni, compasiunea şi solidaritatea sunt eradicate, pentru a face loc strategiilor de apărare a propriei persoane, chiar cu preţul vieţii aproapelui. Lucrurile acestea nu sunt, desigur, creaţia totalitarismului; este suficient să rememorăm, în acest sens, cele trei „trădări” sau deziceri ale Sfântului Petru. Dar, în regimul nazist şi în cel bolşevic, schema abandonării aproapelui şi a delimitării de el a devenit modelul generalizat al supravieţuirii, practicat nu numai de cei care nu erau, în sens propriu, membri ai categoriilor anatemizate, ci şi de cei care au înţeles să-şi renege sau să-şi ascundă apartenenţele, pentru a scăpa de „justiţia” regimului de teroare. Multe mărturii despre perioada terorii naziste în ţările ocupate (în Franţa şi Polonia, mai cu seamă) redau spaimele trăite atunci de persoanele care riscau deportarea în lagărele de concentrare şi tentaţia lor de a spune că nu sunt evrei; există, de asemenea, mărturii similare din lagărele sovietice. Toate demonstrează că slăbiciunea umană, corelată cu un sistem criminal de dezumanizare şi renunţare în faţa dictaturii, generează un individualism al supravieţuirii, care echivalează cu negarea propriei identităţi şi chiar cu acceptarea sacrificării semenilor.

Bibliografie
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti: Humanitas, 2006.
Pierre Birnbaum, „Critique du totalitarisme”, în: Pascal Ory (coord.), Nouvelle histoire des idées politiques, Paris: Hachette, 1987.
Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Iaşi: Polirom, 2002.
François Châtelet, Évelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti: Humanitas, 1994.
Marcel Gauchet, „L’expérience totalitaire et la pensée de la politique”, Esprit, juillet-août 1976.
Alain Gélédan et al., Dicţionar de idei politice, Iaşi: Institutul European, 2007.
Évelyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Timişoara: Editura Amarcord, 2000.
Samuel Pufendorf, Le droit de la nature et des gens, Livre II, Chap. III, §I, apud: Alain Sériaux, Le droit naturel, Paris: Presses Universitaires de France, 1993.
Michael Shafir, „Actualitatea Originilor totalitarismului”, în: Observator cultural, nr. 569/01.04.2011.

NOTE

CRISTIAN BOCANCEA –

 sus