Perspective teoretice asupra totalitarismului

Criza politicii
Totalitarismul ca expresie a crizei politicii în secolul XX
 

VASILE BOARI
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The underlining idea of this essay is that nowadays politics, in its entirety, is going through a profound crisis that impairs on its efficiency (performances that is), on its relationship with other fields and, last but by no means not least with the destiny of individuals, of human communities and humanity as a whole. We are talking about a general, structural and relational global crisis, a crisis that touches issues like efficacy, legitimacy, authority, trust and non the less morality. The most dramatic expression of politics’ crisis in the twentieth century, totalitarianism, a phenomenon considered to have become part of history (thus irreversible), has still retain the potential to make a comeback, although in other forms, more insidious ones. The overcoming of the current political crisis, requires, among others, a more intense professionalization combined with a process of ‘on-going’ re-moralization of politics through the concerted action of the new civil society with the help of mass media.

Keywords: Crisis, Ethics, Politics, Political Ethics Paradigm, Totalitarianism

 

Secolul XX a fost catalogat ca „un secol în criză, un secol al crizelor” (Edgar Morin), iar, după cum a debutat, nici secolul XXI nu pare să facă excepţie de la această apreciere.

Trăim, într-adevăr, într-o lume mar­cată de crize profunde în toate planurile, crize care, împreună, generează o criză multiplă, de dimensiuni planetare.

În ziua de 4 septembrie 1993, eram înştiinţaţi, în mod solemn, printr-o Declaraţie citită în faţa a peste 6500 de persoane, în Grand Park din Chicago, în numele Parlamentului Religiilor Lumii, reunit după exact 100 de ani, că: „Lumea e în agonie” şi că „Agonia este atât de cuprinzătoare şi de penetrantă încât suntem obligaţi să îi dezvăluim toate manifestările subliniind astfel profunzimea crizei în care se află lumea”¹.

Textul Declaraţiei pentru o Etică Globală (căci aşa se numeşte), elaborat de teologul romano-catolic Hans Kung, la cererea Comitetului Consiliului PRL, remarcă faptul că: „Lumea zilelor noastre trece printr-o criză fundamentală ce se manifestă în sfera economiei mondiale, a ecologiei şi a politicii globale”.²

Despre această ultimă criză va fi vorba în eseul de faţă. Ne propunem să răspundem la câteva întrebări şi anume: 1. Se află Politica (scrisă cu majusculă) în criză? Care sunt manifestările (simptomele) acestei crize? 3. Despre ce fel de criză este vorba? 4. Este totalitarismul secolului XX o expresie a acestei crize? şi 5. Ce se poate face pentru a depăşi această criză sau măcar pentru a-i diminua efectele?

Se află politica în criză?

Răspunsul pare că ţine de acea „evidenţă constrângătoare” pe care o invoca, într-un alt context politic, filosoful D.D. Roşca.

Într-adevăr, e de-ajuns să arunci o privire în jurul lumii, aşa cum ne îndeamnă teologul britanic Malcolm Muggeridge, pentru a-ţi da seama că ceva nu merge bine. Iar, dacă ceva nu merge cum trebuie, cu siguranţă că, pentru aceasta e responsabilă şi – sau, în primul rând –, politica fiindcă, aşa cum deja Aristotel ştia, aceasta hotărăşte, prin legiferare, asupra tuturor celorlalte sfere ale vieţii sociale – de la economie la cultură – scopul său fiind considerat a priori „cel mai ales” în ordinea practică a lucrurilor. Dar, ceea ce numim criza politicii are, în prezent, manifestări mult mai evidente care prevalează în faţa oricăror argumente de ordin metafizic.

Însă, aşa cum observă Nicolas Tenzer, realitatea crizei nu este evidentă pentru toată lumea.³ Nici chiar în lumea specialiştilor, ea nu este unanim recunoscută. Astfel, unii preferă să o treacă pur şi simplu sub tăcere. Alţii, preferă să o bagatelizeze şi nu sunt puţini aceia care se feresc să utilizeze chiar termenul criză, alegând să folosească termini mai puţin incomozi precum: declin, dificultate, problemă, eroziune, etc. La polul opus se plasează acei autori care accentuează criza punând în discuţie însăşi supravieţuirea politicii.⁴

Nu lipsesc nici acuzaţiile de utilizare abuzivă a cuvântului criză mergându-se până acolo încât, consideră Guy Braibant, nu e prea departe ziua când va trebui să analizăm însăşi criza noţiunii de criză.⁵

Până la urmă, e important să spunem, de fiecare dată, ce înţelegem prin criză. Și poate că nu e prea exagerat să recunoaştem, în acest context, împreună cu istoricul francez Pierre Chaunu, că a pleca de la cuvinte înseamnă a pleca de la esenţial.⁶ Ne va fi, astfel, mai uşor, să identificăm criza politicii definind termenii care compun aceasta sintagmă. Expresia „criza politicii” reuneşte doi termeni cunoscuţi, dar a căror frecvenţă în utilizare precum şi nivelul la care sunt, de regulă, utilizaţi diferă destul de mult. Termenul criză vine din limba greacă, de la krisis, care înseamnă decizie, hotărâre. În dicţionarele lingvistice, termenul desemnează, printre altele, „manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale, etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate”; lipsă acută de ceva.⁷ Cuvântul criză este mai puţin utilizat în vorbirea curentă cu toate că, în ultimii ani, ca urmare a crizei financiar-economice care bântuie lumea, el se află pe buzele tuturor. În percepţia simţului comun, cuvântul criză se asociază cu prezenţa unor dificultăţi, a unor situaţii grave ce afectează viaţa de fiecare zi. Puţini ştiu, bunăoară, că o criză poate să ofere şi anumite oportunităţi pentru schimbarea lucrurilor în bine. Aceasta nu face însă criza mai agreabilă. Cuvântul continuă să păstreze un aer de discomfort fiind asimilat, de regulă, cu tot ce poate fi mai rău.

Spre deosebire de vocabula criză, termenul politică este frecvent utilizat la toate nivelele: în limbajul savant, dar şi în mass media şi în vorbirea curentă. Toată lumea are impresia că se pricepe la politică şi că ştie ce este politica. La nivelul limbajului specializat (al filosofiei şi al ştiinţei politice, bunăoară), lucrurile nu sunt însă atât de clar conturate. Sunt foarte multe „definiţii” ale politicii care generează nu de puţine ori confuzie chiar printre specialişti. Printre cele mai limpezi definiţii ale politicii, cele din dialogul Omul politic al lui Platon merită toată atenţia. Pentru Platon, politica este ştiinţa vieţuirii în comun a oamenilor sau ştiinţa cârmuirii oamenilor.⁸ Esenţa acestei definiţii se regăseşte la cercetători contemporani în ştiinţa politică. În formularea cercetătorilor din cadrul Laboratorului de analiză a limbajului politic de la Saint Cloud, politica este activitatea ce vizează gestionarea treburilor publice. O definiţie asemănătoare găsim la politologul britanic de origine româna Ghiţă Ionescu. Acesta reţine următoarea definiţie a funcţiei politicii: „funcţia politicii este să regleze coexistenţa publică a fiinţelor umane”.⁹

Știinţă pentru unii, artă pentru alţii, ştiinţă şi artă deopotrivă, pentru cei mai generoşi, politica are drept sarcină esenţială guvernarea comunităţilor umane organizate politic (într-o structură de tipul: cetate, stat, etc.). Revenind la sintagma „criza politicii”, se cuvine să facem două precizări: 1. termenul politică din sintagma criza politicii are valoare de substantiv, în cazul genitiv, ceea ce sugerează faptul că politica în ansamblu, în totalitatea sa, se află în dificultate. Acest fapt, ne obligă să menţionăm că sintagma „criza politicii” are o cu totul altă conotaţie decât sintagma „criză politică”. Aceasta din urmă se asociază, de regulă, cu o criză guvernamentală sau ministerială care se rezolvă prin schimbarea guvernului sau prin alte măsuri de ordin administrative. Criza politicii despre care noi vorbim aici vizează politica în calitatea ei de activitate umană menită să gestioneze treburile publice, să administreze interesul general sau binele public, vieţuirea în comun a oamenilor, cum se exprima Platon. 2. criza politicii nu înseamnă, aşa cum vor să sugereze anumiţi autori, „sfârşitul” sau „moartea politicii”. Ea ar putea să-nsemne, dimpotrivă, o oportunitate pentru o reformă a politicii.

Simptomele crizei

Nu este întâmplător faptul că termenul criză a fost, mai întâi si multă vreme, utilizat în aria medicinei şi a psihiatriei de unde a penetrat, apoi, în alte domenii, inclusiv în cel al politicii. Prin analogie cu domeniul medical, se poate spune că, aşa cum o maladie îşi are manifestările ei exterioare, simptomele ei după care o putem diagnostica, tot astfel o criză poate fi identificată în funcţie de manifestările ei exterioare, de simptomele ei. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte termenul simptom (simptome) drept „manifestare, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţite de o fiinţă şi care pot indica prezenţa unei boli”, iar, în sens figurat: „semn, indiciu al unei stări anormale, individuale sau sociale”.¹⁰

Care sunt simptomele actualei crize a politicii?

Diferiţii autori au identificat diferit simptomele actualei crize a politicii, dar însumate, aceste aspecte relevante dau seama de fenomen în ansamblul său.

Potrivit lui René Rémond, principalele simptome ale crizei politicului, aşa cum se manifestă aceasta în Franţa, dar, cu siguranţă lucrurile se prezintă asemănător şi în alte ţări occidentale, sunt reculul participării, slăbirea partidelor politice, divorţul dintre societatea civilă şi clasa politică şi corupţia care învăluie viaţa politică.¹¹ La rândul său, Nicolas Tenzer, identifică patru aspecte fundamentale pe care le îmbracă criza politicii: restrângerea domeniului public, în primul rând; sentimental de inutilitate al politicii, în al doilea rând; dispariţia sentimentului de comunitate, în al treilea rând sau, mai exact, a voinţei de a parveni la un sens comun, adică de a construi un spaţiu în care cuvintele să aibă acelaşi sens pentru toţi şi în care merită truda de a lucra la o sarcină comună şi, în fine, ideea pe cât de puternică pe atât de greşită a unui antagonism între societate şi politică.¹²

Lista simptomelor actualei crize a politicii este însă considerabil mai largă şi ea atestă, într-adevăr, faptul că ceea ce numim criza politicii nu se află doar în minţile unor autori, ci şi în realitatea de fapt. Percepţia negativă a politicii, pervertirea scopurilor ei genuine, neîncrederea crescândă în instituţiile politice şi în politicieni, erodarea drastică a cotei de credibilitate a partidelor politice, considerate cândva, cheia de boltă a politicii moderne, lipsa de eficacitate a factorilor politici în gestionarea treburilor publice, în ciuda costurilor din ce în ce mai mari pe care le presupune activitatea politică, corupţia clasei politice, proliferarea imoralităţii, a minciunii (duplicităţii), a cinismului şi machiavelismului politic, discrepanţa din ce în ce mai mare între ceea ce aşteaptă oamenii, în mod legitim, de la politică şi politicieni şi ceea ce politica le oferă în realitate, proasta valorificare (irosirea) a resurselor naturale, alienarea clasei politice în raport cu restul societăţii, incapacitatea politicii de a face faţă provocărilor lumii în care trăim (globalizarea, extinderea violenţei, degradarea mediului înconjurător, etc.), accentuarea haosului şi a insecurităţii la scara planetară şi, cu siguranţă, lista ar putea fi extinsă. Toate acestea atestă faptul că politica zilelor noastre se află într-o criză multiplă şi profundă, o criză de proporţii nemaiîntâlnite.

Ce fel de criză?

Despre ce fel de criză vorbim? Care sunt trăsăturile care o definesc, aspectele şi formele în care aceasta se manifestă?

1. Este o criză globală ce vizează politica de pe întregul mapamond, chiar dacă ea îmbracă forme şi se manifestă în grade diferite în diferitele regiuni ale lumii;
2. Este o criză generală ce vizează toate segmentele, manifestările, aspectele vieţii politice;
3. Este o criză structurală, instituţională ce vizează structurile şi instituţiile de bază ale politicii, începând cu statul;
4. Este o criză relaţională care afectează atât relaţiile dintre diversele structuri politice, în interiorul politicii, cât şi relaţiile acesteia cu celelalte domenii ale vieţii sociale;
5. Este o criză de eficacitate care vizează performanţele în sfera politicilor publice raportate la cheltuielile uriaşe suportate de societatea civilă pentru întreţinerea politicii;
6. Este o criză de autoritate, în sensul în care autoritatea publică însăşi (statul) este pusă în cauză;
7. Este o criză (un deficit) de încredere ce afectează toate instituţiile politice de referinţă (Parlament, partide politice, etc.), clasa politică şi elitele politice, politică în ansamblul ei;
8. Este o criză morală, ilustrată în proliferarea corupţiei şi a minciunii, a cinismului şi a machiavelismului în viaţa politică;
9. În fine, este o criză de legitimitate în sensul că politica actuală nu mai răspunde aşteptărilor legitime ale oamenilor şi nu mai este consonantă cu sistemul de valori al acestora.

La aceste aspecte ale crizei, s-ar mai putea adăuga altele precum criza democraţiei, a participării, a reprezentării, etc. Se vorbeşte, de asemenea, de criza cetăţeniei, de criza identităţilor politice.

Este de reţinut, oricum, caracterul multiplu, complex al crizei politicii.

Globalizarea a adâncit criza şi a adus noi provocări pentru politică.

Totalitarismul ca expresie a crizei politicii în secolul XX

Totalitarismul a împins la extrem criza politicii în secolul XX. El a pervertit sarcinile politicii transformând politica într-un simplu instrument al terorii. Hannah Arendt observa cum excesul de violenţă distruge puterea. Or, regimurile totalitare au mizat în foarte mare măsură pe cartea violenţei, a terorii.

Totuşi, totalitarismele secolului XX au generat situaţii uneori paradoxale. Astfel, în anumite circumstanţe, regimurile totalitare au reuşit să creeze impresia de eficacitate şi chiar să fie eficace (de pildă, regimul hitlerist, în Germania, în condiţiile celui de-al Doilea Război Mondial, a reuşit să determine o dezvoltare economică care a uimit lumea, absorbind o parte însemnată a forţei de muncă disponibilizate de economia de piaţă aflată în recesiune). Aceleaşi regimuri au reuşit, pentru un timp, să genereze o anume adeziune şi să creeze astfel aparenţa de legitimitate şi de credibilitate, în ciuda mijloacelor care le descalificau din punct de vedere politic şi moral.

Un alt paradox ce a caracterizat regimurile totalitare constă în politizarea excesivă a societăţii (prin controlul statului asupra tuturor domeniilor vieţii; „Totul prin stat, nimic înafara Statului”, clama Mussolini) concomitent cu o degradare teribilă a politicii ca activitate destinată administrării treburilor publice.

În final, regimurile totalitare, fasciste şi comuniste, deopotrivă, au reuşit să pervertească toate componentele vieţii politice şi să corupă însăşi funcţia de referinţă a politicii: aceea de administrare a binelui (interesului) public.

În percepţia lui Raymond Aron, unul din analiştii de notorietate ai fenomenului totalitar, alături de Hannah Arendt, totalitarismul (un regim totalitar) se defineşte prin cinci trăsături de bază:
1. Prima constă în acordarea monopolului activităţii politice unui singur partid;
2. Partidul astfel investit este animat de o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care, ca urmare, devine adevărul oficial al statului;
3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu monopol: al mijloacelor de forţă şi al mijloacelor de persuasiune. Ansamblul mijloacelor de comunicare este dirijat, comandat de Stat şi de aceia care îl reprezintă;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse Statului şi devin, de o anumită manieră, parte a statului însuşi. Cum statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt colorate de această ideologie contând ca singurul adevăr oficial;
5. Totul fiind de-acum activitate de stat şi orice activitate fiind supusă ideologiei, o greşeală comisă într-o activitate economică sau profesională este percepută simultan ca o greşeală ideologică. De unde, o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi, pe cale de consecinţă, o teroare deopotrivă poliţienească şi ideologică.¹³

Avem, aşadar, de-a face, în cazul oricărui regim totalitar, nu doar cu o anihilare deliberată a democraţiei, ci chiar cu o degradare extremă a politicii însăşi redusă la statul care aspiră să ţină totul sub controlul său, dar care este controlat, la rândul său, de partidul unic. Potrivit lui Raymond Aron, totalitarismul realizează o absorbţie a societăţii civile în stat şi transfigurează ideologia statului într-o dogmă impusă intelectualilor şi universităţilor. Statul totalitar, care se identifică cu partidul unic, exercită un control total asupra societăţii, culturii, ştiinţelor, moralei iar, acest control avansează până la indivizii înşişi cărora nu le este recunoscută nici o libertate de expresie sau de conştiinţă. Giovanni Gentile afirma, în articolul dedicat fascismului din Enciclopedia Italiana, că „pentru fascist totul este în stat şi nimic omenesc şi spiritual nu există şi nu are valoare înafara statului”. Astfel încât, prin caracteristicile sale definitorii: o ideologie impusă tuturor, un partid unic controlând aparatul de stat, dirijat în mod ideal de un şef charismatic, un aparat poliţienesc recurgând la teroare, o conducere centralizată a economiei, un monopol al mijloacelor de comunicare în masă şi un monopol al forţei armate¹⁴, totalitarismul descalifică politica transformând-o în opusul ei, antipolitica.

Aşa cum s-au manifestat ele în cursul secolului XX, regimurile totalitare au împins politica în cea mai teribilă criză pe care aceasta a cunoscut-o vreodată.

Ce-i de făcut?

Să lăsăm omul politic să se odihnească pentru că este bolnav, ne propune Michel Mafesolli, profesor la Sorbona.

Dar, cine să-i ia locul?

Teocraţiile, după cum se ştie, au eşuat, rând pe rând, începând cu regimul teocratic al „poporului ales”. Legea lui Dumnezeu era, desigur, bună, în esenţa ei, dar cei care trebuiau să o aplice aveau în ei o altă lege pe care apostolul Pavel a dezvăluit-o în Epistola către Romani, cap. 7, vs. 21: „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Aceasta este legea care s-a confirmat şi validat cel mai adesea în politică.

Filosofii pe care Platon îi dorea în fruntea cetăţilor, ca o condiţie indispensabilă a bunei guvernări, n-au ajuns practic niciodată să guverneze vreun stat. Iar, astăzi filosofia şi filosofii se bucură de şi mai puţină încredere, fapt ce l-a făcut pe un sociolog precum C.W. Mills să afirme că s-ar grăbi să părăsească cetatea în care filosoful ar ajunge rege.¹⁵ Dar, se-ntreabă el imediat, ce se-ntâmplă atunci când „regii” nu au nici o filosofie? Răspunsul e simplu: se-ntâmplă ceea ce vedem că se-ntâmplă astăzi: haos, crize, guvernări lipsite de legitimitate, etc.

Prin anii ‘60 a fost în vogă o nouă teorie ce propunea substituirea factorului politic, considerat ineficient, prin factorul tehnic, înlocuirea politicienilor prin tehnocraţi şi instaurarea „statului tehnic”, descris, printre alţii de Helmut Schelsky. Astăzi, au apărut variante mai noi, reactualizate, ale teoriilor tehnocratice, variante ce mizează pe „inteligenţa artificială” şi pe inventarea, în câţiva ani, a unor maşini (computere) superinteligente, capabile să preia, într-un viitor apropiat, întregul proces decizional, deposedându-i astfel pe oameni de prerogativele şi funcţiile guvernării societăţilor umane.

Pe termen lung, toate aceste soluţii ce păreau tentante, la un moment dat, s-au dovedit simple utopii. Nici teologii, nici filosofii, nici tehnocraţii n-au reuşit să-i substituie, cu succes, pe politicieni. Mai curând, au suferit ei un proces de „politizare”, vizibil mai ales în cazul tehnocraţilor.

Soluţiile ar trebui să vizeze, în fapt, nu înlăturarea politicienilor, aruncarea peste bord a politicii, lucru cu neputinţă în acest moment, ci schimbarea, restructurarea, reformarea politicii însăşi, idee la care subscriu, în prezent, mai mulţi analişti, filosofi, sociologi, politologi, etc.

În cazul concret al totalitarismului, cred că prima datorie ar fi să încercăm să învăţăm din greşelile trecutului pentru a nu mai fi nevoiţi să le repetăm.                     

Mulţi cred că totalitarismul e un fenomen istoric datat, care nu se mai poate întoarce niciodată. Trebuie spus că nimic nu ne poate asigura împotriva acestui lucru, nici chiar democraţia. Să nu uităm, de altfel, că Hitler şi regimul său au venit la putere în condiţii democratice (prin alegeri). În diverse forme totalitarismul şi tiraniile de tot felul pot să revină oricând. Psihologii ne-ar putea spune cum în om e mai puternic tiranul sanguinar decât democratul. Pornirile tiranice există în noi, în fiecare, pe când democraţia se cucereşte şi se învaţă în timp. Nu ne naştem „democraţi”, ci putem deveni, într-un proces care nu este niciodată simplu.

Goethe spunea: „Îşi merită viaţa, libertatea, acela ce numai zilnic şi le cucereşte ne-ncetat”.

Tirania şi totalitarismul se instalează singure, în momente de neatenţie, fără să-şi ceară voie; în schimb, democraţia trebuie cucerită, instalată, întreţinută, perfecţionată. Prevenirea degenerării politicii ca şi soluţionarea actualei crize pe care o traversează politica, o criză fără precedent nu doar ca dimensiuni (ca amploare), ci şi ca dificultate şi complexitate reclamă, fără nicio îndoială, o reformă radicală a politicii.

Ce presupune această reformă, în fapt?

Un prim pas ar putea fi, bunăoară, o profesionalizare mai intensă a politicii. Primul autor care a vorbit despre politică privită ca o profesie a fost Max Weber. Acesta făcea distincţie între „politicienii de ocazie” şi „politicienii de profesie”, aceştia din urmă fiind consideraţi cei care îşi câştigă existenţa făcând politică. Numărul lor a crescut continuu. Cum remarca René Rémond, astăzi cea mai mare parte a partidelor politice o formează profesioniştii. Oricum, consideră politologul francez, a devenit, astăzi, din ce în ce mai greu să faci politică şi în acelaşi timp să practici o profesie liberală, oricare ar fi ea. Activitatea politică reclamă timp şi energie astfel încât cel care este angrenat într-o astfel de activitate se deprofesionalizează vrând nevrând. Un medic sau un avocat care se decide să facă politică, bunăoară, îşi va pierde nu doar clientela, nemaipracticându-şi meseria, ci şi dexterităţile profesionale, într-un cuvânt se va deprofesionaliza. „Prin forţa lucrurilor, observă René Rémond, politica a devenit o meserie care-şi ocupă tot timpul; aceasta justifică indemnizaţiile alocate pentru funcţii sau mandate”.¹⁶

Dar, cu toate că politica a cunoscut, în ultimele decenii, un proces intens de „profesionalizare”, încă nu se poate vorbi, la propriu, de o profesionalizare a politicii ca atare.

Creşterea ponderii profesioniştilor în politică a devenit însă nu doar necesară, ci şi pe deplin posibilă. Este vorba de „profesionalizarea funcţiei politice”, cum spune Ghiţă Ionescu, care atâta vreme cât, după cum spunea Max Weber, nu viciază şi nu siluieşte judecata politică a fiecărui participant la buna funcţionare a societăţii industriale, corespunde diverselor aspecte ale diviziunii muncii.¹⁷

Temerea exprimată de anumiţi autori e că s-ar putea ca o profesionalizare prea accentuată a funcţiei politice să afecteze procesul democratic. Această temere este însă nejustificată. De pildă, e posibil să crească ponderea „profesioniştilor” în cadrul funcţiei executive, în care, oricum, cei care ocupă diverse poziţii sunt numiţi, nu aleşi, cel mai adesea pe criterii partizane (apartenenţa la partidul sau partidele de guvernământ). În această situaţie se găsesc membrii guvernului, în frunte cu primul ministru şi toate funcţiile care sunt sub ei, începând cu secretarii de stat si până la ultimul funcţionar.

Adunările reprezentative ar putea fi alese, în continuare, prin votul popular, dar angajaţii pe diverse funcţii subordonate mandatului de parlamentar, ar putea fi politicieni de profesie, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel democraţia. Dimpotrivă, asigurarea cu profesionişti, formaţi în Universităţi, a tuturor posturilor neeligibile ar face din activitatea politică o activitate profesionistă mult mai eficientă.

Astfel, toată funcţiile de execuţie, începând cu cea de prim ministru, ar putea fi asigurate de profesionişti ai politici fapt ce ar duce, cu siguranţă, la sporirea eficacităţii în activitatea politică. La fel, ar putea fi profesionalizate toate activităţile ce vizează procesele de pregătire a actului legislativ şi a actului decizional în totalitatea lui. Ar rămâne suficiente forme ale democraţiei reprezentative astfel încât, în ansamblu, democraţia să nu fie afectată. S-ar evita, în schimb, numirea în funcţii importante a unor oameni incompetenţi, numiţi, de regulă, pe criterii de apartenenţă la partidul sau partidele de guvernământ.

Profesionalizarea crescândă a politicii prezintă câteva avantaje greu de contestat. Cel dintâi, este acela al unei pregătiri de specialitate. Ca orice alt specialist, cel ce studiază politica într-o universitate îşi însuşeşte, în principiu, toate acele cunoştinţe şi metode necesare pentru o activitate eficientă, competentă. Într-un Curriculum bine gândit, acesta ar trebui să dobândească nu doar cunoştinţe de strictă specialitate, ci şi cunoştinţe din sfera economiei, istoriei, dreptului, psihologiei, comunicării, etc., toate indispensabile unei guvernări eficiente.

Cel de-al doilea avantaj este că fiind percepută şi asumată ca o profesie, politicii i se poate mai uşor ataşa o deontologie profesională, ceea ce promite, în principiu, să-i sporească credibilitatea în ochii opiniei publice ca şi gradul de moralitate aflate, astăzi, la cote extrem de scăzute.

Al doilea scenariu ce ar putea fi gândit vizează tocmai moralizarea sau re-moralizarea politicii (creşterea gradului de moralitate al politicii). Este vorba, aşa cum observa René Rémond, de o „moralizare din mers” a politicii, prin acţiunea concertată a mai multor factori şi instanţe.

Primul impuls în direcţia moralizării politicii ar putea să vină chiar din partea politicienilor confruntaţi astăzi cu nenumărate acuzaţii de corupţie, imoralitate, machiavelism politic. Elaborarea unor coduri etice ca şi existenţa unor structuri specializate astfel precum comisiile şi comitetele de etică, ar putea să reprezinte un pas în sensul moralizării, din interior, a politicii. Dar, cu siguranţă, impulsul cel mai important în această direcţie ar trebui să vină din partea societăţii civile şi a diverselor ei structuri, societatea civilă fiind principala beneficiară a măsurilor, deciziilor sau acţiunilor bune sau rele ale politicii şi ale politicienilor.

Societatea civilă sau ceea ce se cheamă, mai recent, noua societate civilă, s-ar putea manifesta eficace - şi există deja nenumărate semne în acest sens – prin intermediul organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-uri). Există deja experienţe reuşite în acest sens. Este vorba, bunăoară, în România, de Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA, foarte activă şi foarte eficientă, în ultimii ani, sau de Societatea Academică Română (SAR) de la care a plecat iniţiativa: Pentru un Parlament curat.

În fine, o acţiune deosebit de eficace în sensul atenuării crizei actuale a politicii ar putea să vină dinspre mass media. Recunoscută ca „a patra putere”, sau „câinele de pază al democraţiei”, mass media şi-a asumat, în societăţile democratice, un rol din ce în ce mai activ în deconspirarea actelor de corupţie, a demagogiei şi imoralismului oamenilor politici.

Fapt e că mass media a devenit un adversar de temut al politicii machiavelice şi că oamenii politici se tem tot mai mult de acest „inamic public numărul unu” pe care nereuşind să-l controleze aşa cum şi-ar dori, au învăţat să-l trateze cu teamă şi respect. Oricum, într-o epocă a comunicării generalizate, mass media a devenit principala contraputere capabilă să ţină sub observaţie comportamentul şi abuzurile oamenilor politici.

Un al treilea demers, a cărui necesitate se resimte, astăzi, din ce în ce mai mult, vizează elaborarea unei noi paradigme etico-politice apte să explice şi să orienteze acţiunea politică în viitor. Aşa cum Alexix de Tocqueville revendica, pentru lumea în care trăia, o nouă ştiinţă politică, lumea noastră are nevoie mai mult ca oricând de o nouă paradigmă etico-politică.

Ce sunt, de fapt, paradigmele etico-politice?

Sunt construcţii intelectuale care definesc o anumită atitudine faţă de relaţie dintre politică şi morală/etică, dar care pot să aibă un impact practic major pentru perioade semnificative de timp. În gândirea filosofică şi politică clasică au existat mai multe asemenea construcţii intelectual-filosofice care au marcat evoluţia gândirii şi acţiunii politice pe perioade semnificative de timp. Se poate vorbi astfel de: paradigma aristoteliană, paradigma machiavelliană, paradigma kantiană, paradigma hegeliană etc.

Astăzi, e nevoie de o nouă paradigmă etico-politică din raţiuni ce pot fi uşor de decelat şi argumentat.

Ce anume impune, în prezent, o nouă abordare a relaţiei dintre politică şi morală/etică? Sunt câteva raţiuni.

Mai întâi, incapacitatea paradigmelor tradiţionale de a mai oferi explicaţii şi direcţii de acţiune viabile. Apoi, schimbarea lumii, vizibilă mai ales după căderea, în 1989, a regimurilor totalitare comuniste şi după atacurile teroriste asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001.

În al treilea rând, asistăm la o schimbare a raporturilor dintre politică şi celelalte domenii ale vieţii sociale, bunăoară, dintre politică si economie, politică şi religie etc.

La rândul său, globalizarea impune o regândire a conceptelor ştiinţei politice tradiţionale obligându-ne să regândim raporturile dintre politică şi celelalte manifestări de viaţă umană.

Fireşte, ar putea fi gândite scenarii şi măsuri vizând anumite aspecte sau componente ale crizei, cum ar fi criza partidelor politice sau criza democraţiei, bunăoară. De pildă, pentru depăşirea crizei democraţiei, un posibil scenariu ar fi cel privind democraţia digitală (digital democracy), un subiect în vogă, în ultima vreme. Însă, în cele din urmă, criza politicii fiind una generală şi globală, rezolvarea ei pretinde măsuri generale ce vizează întregul domeniu al politicii, politica în totalitatea manifestărilor ei.

Bibliografie
ARON, Raymond, Démocratie et totalitarism, Paris: Gallimard, 1965.
BRAIBANT, G., „L’Etat faces aux crises”, Pouvoirs, 1979.
CHAUNU, Pierre, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, Bucureşti: Editura Meridiane, 1986.
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a), Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2007.
GUEHENNO, Jean-Marie, Sfârşitul democraţiei. Bucureşti: Ed. Românească, 1995.
IONESCU, Ghiţă, Politica şi căutare fericirii. Un studiu asupra implicării fiinţelor umane în politica societăţii industriale, Bucureşti: Editura ALL, 1999.
KUNG, Hans, Yes to Global Ethic, London: SCM Press Ltd, 1996.
MILLS, C., W., Imaginaţia sociologică, Bucureşti: Editura Politică, 1974.
PLATON, Opere, vol. VI., Bucureşti: Editura Știinţifică şi Enciclopedică,1989.
POLIN, Claude, Le totalitarisme, Paris: PUF, 1982.             
RÉMOND, René, La politique n’est plus ce qu’elle était,Paris: Calmann-Levy, 1993.
TENZER, Nicolas, La société dépolitisée: essai sur les fondements de la politique, Paris: PUF, 1990.

NOTE