Cum funcţionează democraţia?

Primii israelieni de origine română¹

 

ADINA BABEȘ
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
The immigration of Romanian Jews to Israel is the subject of this paper. The alyia of the Romanian Jews to Israel was important for the government and institutional structures of both Israel and Romania. This paper presents a sociological portrait of the Romanian Jews who requested emigration in the year of 1949. The sociological portrait is based on information found in letters requesting emigration addressed to the Israeli Legation in Bucharest. The important aspects that were considered are: age/date of birth, gender, marital status, deportation, place of habitation, work. The analysis was done considering the person who emigrated, and other members of their family. The information was collected into a data base using the Statistic Program for Social Sciences (SPSS).

Keywords: immigration, alyia, Romanian Jews, political context, sociological portrait

“It’s good to be a million,
You look at them and your eyes grows moist,
Tears twinkle. And why?
For we’ve said it, brother – statistics,
Is not always something dry…”
(Tom Segev, „The First Israelis”)

Imigrarea în Israel, un proces deloc uşor

Imigrarea reprezintă un subiect fascinant deoarece acesta este un fenomen care se produce zilnic, fiind cauzat de diferiţi factori: financiari, economici, sociali, educaţionali sau chiar personali. Finalul secolului al XIX-lea a marcat începutul acestui proces, în timp ce secolul al XX-lea poate fi caracterizat ca secolul mutării.

La începutul secolului al XIX-lea, în lume existau mai puţin de 4 milioane evrei dar, la finalul secolului, populaţia evreiască se extinsese considerabil. Din cele 65 milioane de oameni care au emigrat din Europa între 1800 şi 1940, aproximativ şase la sută au fost evrei. Șaptezeci la sută dintre emigranţii evrei au mers în Statele Unite, iar zece la sută în Palestina. Holocaustul din anii 1939-1945 a dislocat populaţia evreiască din Europa şi ţări întregi au fost golite de populaţia lor evreiască. În 1945, supravieţuitorii din Polonia totalizau un număr de 300.000 evrei şi în România 400.000, jumătate dintre cei care trăiseră în aceste ţări în perioada interbelică. Pentru Israel, emigrarea a semnificat dublarea populaţiei sale între 1948 şi 1951. O altă migraţie trebuie menţionată, cea a evreilor din Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Asia. Persecutarea evreilor în propriile ţări a forţat evreii orientali să-şi părăsească teritoriile natale, astfel încât între anii 1940 şi 1950 aproape 700.000 evrei afro-asiatici au sosit în Israel. De la momentul creării statului, au existat patru valuri principale de imigrare: „între 1948 şi 1951, atunci când refugiaţii europeni şi mii din Irak, Yemen şi Libia au intrat în ţară; 1955 - 1957, atunci când evreii din Africa de Nord şi Polonia au constituit marea parte a imigranţilor; între 1961 şi 1964 atunci când aproape 250.000 au venit în Israel, în mare parte din Africa de Nord şi România; şi între 1967 şi 1973, atunci când au venit imigranţi de pe continentele americane, Europa vestică şi, pentru prima dată după anii 1920, din URSS.”² În primele ore care au urmat Declaraţiei de Independenţă, două vapoare au intrat în portul Tel Aviv, ‘Medinat Israel’ şi ‘Lanitsahon’ care transportau mai multe sute de imigranţi. Legea întoarcerii, promulgată în iulie 1950, a fost precedată de abolirea reglementării britanice care restricţiona imigrarea evreilor, ceea ce a deschis porţile tuturor evreilor. În plus, anterior Declaraţiei, MAPAI a început redactarea politicii de imigrare şi absorbţie, inclusiv constituirea unui buget pentru imigrarea a 150.000 olim, cu toate că s-a considerat că acest număr ar putea creşte pentru a atinge 250.000. Nimeni nu şi-a imaginat că cifra finală va fi 400.000. Imigrarea a sporit, în mod evident, imaginea politică, socială, economică, ideologică şi psihologică a noului stat. Astfel, unul dintre principalele obiective ale politicii externe a Israelului a fost imigrarea. Reprezentanţii diplomatici din Washington, Paris şi Londra au activat pentru a facilita plecarea evreilor din Africa de Nord, Libia, Egipt, Irak, Iran şi Yemen. Eforturi similare au existat în Europa de Est, conduse de Israel Barzilai, Ambasadorul israelian la Varşovia, şi de Golda Meir, Ambasadorul israelian în Uniunea Sovietică. Efraim Shiloh, unul dintre agenţii sub acoperire ai Israelului, a stabilit legături în Bulgaria cu mult timp anterior Declaraţiei de Independenţă.

Cu toate că erau nori la orizont, procesul imigrării în masă a început. Printre eforturile făcute de Israel pentru a deschide porţile pentru migrarea evreilor, crearea şi dezvoltarea legăturilor comerciale cu ţările din Europa de Est au fost cele mai importante. Astfel, în mai 1949, a fost „semnat” primul acord comercial cu Polonia prin care Israelul s-a angajat să cumpere în următorul an bunuri poloneze în valoare de 16 milioane dolari. Acordul a favorizat interesele economice ale Poloniei, astfel încât, la două luni de la semnarea acestuia, evreilor din Polonia le-a fost permis să plece. Respectarea acordului a fost crucială pentru imigrarea evreilor. Ambasadorul israelian în Polonia, Israel Barzilai, a fost diplomat dar, şi agent de turism, fiind implicat în organizarea detaliilor tehnice ale imigrării, inclusiv emiterea paşapoartelor, ca şi furnizarea orarelor trenurilor. Totuşi, această situaţie nu a fost întâlnită doar în Polonia, evreii din Bulgaria având o situaţie similară, Shilo a plătind cincizeci de dolari pentru fiecare evreu care a părăsit Bulgaria, o sută de dolari pentru fiecare tânăr evreu şi trei sute de dolari pentru fiecare prizonier zionist. Banii au provenit de la Comitetul Distribuţiei Comune din America, iar plata a fost efectuată în Praga, Cehoslovacia sau în Zurich, Elveţia. În alte ţări ale Europei de Est, situaţia a fost similară dar, mult mai dificilă. Aceste tipuri de negocieri au avut loc cu guvernul Ungariei care a cerut două milioane de dolari în schimbul a 25.000 evrei. Totuşi, după un timp maghiarii au crescut preţul, cerând una mie dolari pentru fiecare persoană, cu toate că tot ei propuseseră să elibereze doar bărbaţi cu vârsta peste 50 de ani şi femei peste 40 de ani. Guvernul israelian a ezitat, temându-se că preţul mare ar conduce la crearea unui precedent periculos, şi s-a fost convenit că va fi plătit un milion de dolari pentru 3.000 imigranţi. Negocierile au fost foarte dure şi au durat mai multe luni până când s-a ajuns la un acord.

Cazul României

Contextul politic general
După cel de-al doilea război mondial, România era ţara din sud-estul Europei cu cel mai mare număr de evrei. Evreii care supravieţuiseră Holocaustului au descoperit că, odată cu venirea comunismului, singura lor salvare era emigrarea în Israel.

În conformitate cu cifrele publicate în 1947 de secţia română a Congresului Mondial Evreiesc, populaţia evreiască totală care trăia în România³ după 1947 însuma 428.000 persoane.⁴ Modificările în numărul populaţiei evreieşti din România şi cauzele producerii acestora prezintă interes pentru a fi menţionate aici. În anul 1944, se estima că populaţia evreiască însuma în jurul a 300.000 persoane, în timp ce în 1947 numărul crescuse la 428.000⁵. Înainte de război, în România trăiau 757.000 evrei, dar doar 300.000 au fost descoperiţi în România în luna septembrie 1944.⁶

Totuşi, pentru a înţelege în totalitate situaţia în care se afla populaţia evreiască din România între 1948 şi 1952, nu trebuie să ignorăm doi factori determinanţi: evoluţia internaţională a regimului comunist român şi politica Uniunii Sovietice referitoare la Israel. Evoluţia regimului comunist din România a urmat un pattern comun tuturor ţărilor satelit, eliminarea tuturor grupărilor politice oponente şi purificarea propriului partid. Cu toate că această purificare a făcut parte dintr-o campanie împotriva „caracterului cosmopolit” pentru avansarea către lumea sovietică, în prima sa fază aceasta nu a implicat eliminarea evreilor. Această idee va fi lansată în mai 1952, atunci când campania va căpăta un caracter antisemit distinct. ⁷

Al doilea factor este, în mod evident, cel mai complex şi cel mai important. Emigrarea evreilor din România a depins mult de interesele Uniunii Sovietice referitoare la consolidarea unui reazem pe partea estică a Mediteranei care şi-a atins punctul maximal în 1947. Aceasta a fost percepută şi în România în discursul politic, ca şi în lucrarea „Unirea” a Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) care începea să pună accentul pe teoria că „emigrarea în Palestina poate fi justificată doar ca refugiu împotriva impulsului antisemit din unele ţări ale Europei Occidentale.”⁸

În septembrie 1948, atunci când Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a anunţat noua politică anti-sionistă şi anti-israeliană, conducătorii Partidului Comunist din România au adoptat-o rapid. Aceasta va lua forma unei campanii ideologice, ca şi cea a unei represiuni politice. Aceasta a fost însoţită de atacuri politice la adresa vieţii comunităţii evreieşti, ca şi la adresa tuturor organizaţiilor sioniste, şi de apetenţa violentă pentru eradicarea influenţei sioniste din viaţa evreilor. La începutul lunii decembrie, comuniştii au ocupat sediul central şi birourile organizaţiilor sioniste din întreaga ţară, iar la 23 decembrie 1948 Comitetul Central al Organizaţiilor Sioniste a votat suspendarea tuturor activităţilor sale. În acelaşi timp, Comitetul Democratic Evreiesc a organizat o serie de adunări în ţară pentru avertizarea populaţiei evreieşti cu privire la „pericolele” sionismului, iar ziarul ‘Unirea’ a iniţiat o campanie violentă împotriva sionismului. În toată ţara, CDE a organizat conferinţe şi a publicat apeluri în ziarul ‘Unirea’ referitoare la combaterea sionismului. În iulie 1949, un nou apel de „continuare a luptei împotriva naţionalismului sionist care creştea în intensitate” a fost publicat în ‘Unirea’ cu scopul de a „elibera Muncitorii Evrei de influenţele naţionalismului sionist” şi o atenţie specială a fost acordată tineretului care se reunise în kibbutz-uri.⁹

Dacă situaţia politică a afectat evreii din România, activitatea lor economică a început să fie afectată atunci când, în iunie 1948, a fost proclamată naţionalizarea industriei. Aproximativ patruzeci la sută din populaţia evreiască din România era implicată în domeniul comercial, ceea ce înseamnă că aproximativ 140.000 persoane erau private de orice sursă de venituri regulate, acest număr incluzând copii, casnicele şi persoanele vârstnice. Pentru a ajuta aceşti oameni, a fost propus un plan de reabilitare pe o perioadă de trei ani, iar acesta viza un număr estimativ de 75.000 (sau 100.000) evrei şomeri. Acest program implica instruirea în anumite meserii sau pentru activităţi agricole, ca şi crearea cooperativelor. Un plan promiţător care costa aproximativ 25.000.000 USD şi care ar fi fost finanţat de Comitetul de Distribuţie Comun American. Totuşi, CDCA nu a putut plăti întreaga sumă şi, de asemenea, nu o putea lăsa în mâinile autorităţilor comuniste din România. Eforturile comitetului nu au putut reface situaţia existentă anterior naţionalizării şi, în timpul acestei perioade, evreii au constituit un procent mare al celor închişi pentru infracţiuni economice ca sabotarea naţionalizării, evaziune fiscală, activarea pe piaţa neagră, infracţiunea de nerespectare a regulilor raţionalizării şi comerţul extern ilegal¹⁰.

Procesul emigrării
Emigrarea evreilor români după anul 1945 a fost formată din două categorii de evrei ce doreau să emigreze. Prima categorie era alcătuită din cei care se înregistraseră la Oficiul de Emigrare Palestinian şi care erau privaţi de toate mijloacele de trai. A doua categorie includea refugiaţii şi persoanele eliberate din lagărele de concentrare. Aceştia au reprezentat numărul cel mai mare. În iunie 1947, Agenţia Telegrafică Evreiască a raportat că, pentru emigrarea în Palestina, erau înregistraţi aproximativ 150.000 evrei, mai mult decât dublu prin comparaţie cu 70.000 înregistraţi la sfârşitul anului 1944.¹¹

Totuşi, numărul celor care au emigrat legal sau ilegal din România în 1947 însumează 40.000.¹²

În 1948, emigrarea directă era încă permisă, dar sume mari de bani trebuiau să fie plătite pentru emiterea paşapoartelor şi vizelor de ieşire din ţară. La finalul lui 1948, CDE a insistat să deţină controlul complet asupra emigrării şi a exclus organizaţiile sioniste şi agenţiile evreieşti străine din cadrul acestui proces. Atunci când CDE a preluat controlul, procesul emigrării s-a îndreptat spre un final abrupt. La începutul anului 1949, doar 1.300 evrei au fost aprobaţi pentru a părăsi ţara dintre cei înregistraţi la CDE, iar în februarie doar 16 au putut emigra.¹³ La 9 iunie 1948, Moshe Sharett, ministrul afacerilor externe din guvernul israelian provizoriu al anului 1948, a trimis o telegramă prin care îi cerea Anei Pauker, la acel moment ministrul afacerilor externe din guvernul României, să recunoască oficial Statul Israel şi guvernul acestuia. La 11 iunie 1948, Ana Pauker a transmis recunoaşterea oficială de către România a Statului Israel şi guvernului acestuia. În data de 3 iulie 1948, Ana Pauker a răspuns din nou lui Moshe Sharett pentru a exprima acordul guvernului român cu privire la crearea Legaţiei Statului Israel la Bucureşti. 13 noiembrie 1948 a fost data când dnul. Reuven Rubin¹⁴ a primit acreditarea ca primul reprezentant al Statului Israel la Bucureşti.

România a fost unul dintre primele state care a recunoscut Israelul şi singura ţară din Europa comunistă care a avut, în a doua parte a secolului al XX-lea, relaţii continue şi neîntrerupte cu Statul Israel. Următoarele documente oficiale între cele două ţări au discutat aspectul important al imigrării. La 11 martie 1949, Moshe Sharett i-a trimis Anei Pauker o scrisoare care aborda în mod specific problematica imigrării.¹⁵ Scrisoarea menţionează motivele pentru care emigrarea este importantă pentru statul Israel. Este un aspect care este vital pentru progresul său economic şi pentru securitatea sa. De asemenea, scrisoarea aduce în prim-plan aspectul situaţiei grave a evreilor sionişti şi a organizaţiilor sioniste din România şi impactul pe care aceasta o poate avea asupra emigrării.¹⁶ În acelaşi an 1949, în 11-17 februarie, au apărut zvonuri în Bucureşti cu privire la faptul că Legaţia Israeliană primea solicitări de emigrare. Solicitările erau înaintate în număr foarte mare. La 14 februarie, zece mii de evrei s-au adunat în faţa Legaţiei pentru a cere emigrarea liberă, iar autorităţile comuniste au răspuns prin atacarea demonstranţilor.¹⁷ În lunile iulie şi august, Israelul a trimis României câteva note diplomatice prin care se cerea desfăşurarea negocierilor cu privire la emigrare. După negocierile iniţiate de Shmuel Eliashiv, director al Diviziei pentru Europa de Est a Ministerului Afacerilor Externe israelian, interdicţia referitoare la emigrare a fost diminuată.¹⁸

Eforturile făcute pentru emigrare şi mijloacele financiare şi economice care au fost utilizate sunt descrise foarte bine de Radu Ioanid, sociolog român, în cartea sa „Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel.” Emigrarea a fost permisă începând din luna august 1949 atunci când Secretariatul Partidului Comunist Român a ajuns la un consens cu privire la acest aspect.

Eforturile Israelului de a uşura emigrarea evreilor români nu au fost în zadar. La 29 noiembrie 1949, Ministerul de Interne român „a relaxat precaut” criteriile pentru emigrare. Totuşi, evreilor le era permis să emigreze doar individual, cu excepţia tehnicienilor. Aşa cum spune Robert Levy în cartea sa despre Ana Pauker, în ultima parte a anului 1949 emigrarea a implicat un număr de 500 sau 600 evrei, escaladând la 2.500 persoane pe lună la începutul anului 1950, astfel încât un total de 15.500 persoane au părăsit ţara între noiembrie 1949 şi aprilie 1950. La 31 martie 1950, Ministerul de Interne s-a reunit într-o şedinţă pentru a discuta decizia partidului de a emite 10.000 sau 12.000 vize de ieşire din ţară începând cu luna aprilie 1950. Astfel, între 1 ianuarie şi 1 iunie 1950, 47.000 de persoane au primit vize de emigrare, 37.000 dintre acestea fiind acordate în lunile aprilie şi mai.¹⁹ Acest exod a continua în 1951, atunci când între 50.000 şi 60.000 evrei au primit vize de ieşire, iar la finalul acestei perioade vizele de ieşire emise au fost acordate unui număr de 100.000 evrei.²⁰

Noile criterii pentru emigrare adoptate în anii 1948 şi 1949 au fost văzute de regimul comunist ca o importantă sursă de venituri. În jurnalul său despre România, Ben Gurion nota „Nu se poate face nimic fără bani. De la vlădică până la opincă, chiar şi [Partidul] Comunist vrea bani.”²¹ În toamna anului 1949, Legaţia a fost obligată să plătească 57 USD pentru un bilet la clasa a treia din România spre Israel, sub control rusesc. După ce Rubin s-a întors în Israel, şi urmând menţiunii Anei Pauker cu privire la faptul că această contribuţie pentru emigrare nu era adecvată, acesta a propus creşterea preţului la 120 USD pe baza promisiunii României de a elibera 50.000 evrei. Într-o şedinţă din iunie 1950, Consulul israelian şi Conducătorul Adjunct al Misiunii Haley au stabilit că Legaţia Israeliană va plăti 90 USD pentru fiecare dintre cele 1.300 bilete pe unicul vapor desemnat de autorităţi pentru emigrarea spre Israel, Transilvania. În ciuda neînţelegerilor, s-a confirmat că, pentru fiecare pasager, costul a fost 100 USD.²² Persoanele care au emigrat în noiembrie 1949 proveneau din anumite categorii alcătuite în principal din vârstnici şi persoane infirme şi cei care aveau rude apropiate în Israel. Tehnicienii, inginerii, muncitorii calificaţi şi medicii încă aveau interdicţii de a părăsi ţara. Autorităţile române nu erau interesate doar de bani ca monedă de schimb dar, şi de echipamente, mai ales cele din industria petrolieră. Ca alte ţări din zonă, România dorea să-şi reabiliteze industria petrolieră distrusă de război. Cu toate că Israelul avea păreri împărţite cu privire la acord, ambele părţi au avut de beneficiat în final. Israelul a primit în jur de 100.000 cetăţeni noi din România în decursul a doi ani, în timp ce economia românească a primit un impuls sub forma „banilor şi echipamentelor pentru industria extractivă.”²³

Această parte a introducerii s-a concentrat pe aspectele istorice, diplomatice şi economice ale emigrării evreilor români în anii 1948, 1949 şi 1950. După prezentarea unei abordări cantitative, această lucrare va discuta mai detaliat acest subiect al emigrării.

Aliaua din România este un proces continuu, la anumite momente mai intens decât în altele, incluzând o perioadă dintre 1953-1957 atunci când aceasta a fost oprită de regimul comunist. Primii olim din România au ajuns în Israel în anul 1882, 50 de familii alcătuite din 228 persoane, cu toate că sunt disponibile puţine date statistice cu privire la acestea, astfel îngreunând identificarea numărului de olim care au părăsit România pentru a se stabili în Israel între 1880 şi 1919. În timpul Mandatului Britanic, aproximativ 40.000 olim din România s-au stabilit în Israel. După crearea statului Israel, aliaua din România a trecut prin perioade bune, dificile şi foarte dificile. Perioada 1948 – 1951 este denumită „aalia haamonit”. Datele statistice ne permit crearea unui portret sociologic al olimilor, prin referirea la trei perioade distincte, 1948-1951, 1969-1973 şi 1983. O treime a evreilor români care au imigrat în Israel între 1948 şi 1951 aveau fie sub 14 ani, fie peste 60 ani. Femeile au emigrat în număr mai mare decât bărbaţii. Cei mai mulţi olim erau căsătoriţi, urmaţi de văduvi şi văduve din punct de vedere statistic. Slujbele lor erau: funcţionari publici, comercianţi şi muncitori simpli. Aceştia s-au stabilit în principal în Haifa, Tel-Aviv şi zonele centrale ale ţării. Aliaua din perioada 1969 – 1973 a fost alcătuită în principal din persoane între 18 şi 29 de ani, cu toate că au luat parte şi oameni care aveau peste 55 ani. Aceştia aveau studii superioare, cu o medie de 10,6 ani de şcolarizare, iar o treime urmaseră o facultate. Religia era semnificativă doar pentru 20% dintre ei, cu o diferenţă considerabilă între persoanele vârstnice (peste 65 de ani), care primiseră educaţie evreiască, şi persoanele tinere (sub 30 de ani) care nu fuseseră educaţi în spirit evreiesc. Viaţa universitară şi intelectuală era bine reprezentată, spre deosebire de categoria muncitorilor. Ebraica era limba vieţii de zi cu zi în Israel pentru majoritatea olim. Totuşi, româna era limba utilizată pentru comunicarea cu familia sau prietenii. Acest lucru era relevant, de asemenea, pentru viaţa lor socială care avea loc, în principal, între olim români deoarece doar olim tineri erau deschişi relaţionării cu olim din alte ţări.

În anul 1983, numărul olim născuţi în Rbomânia era de 283.000. Numărul celor care utilizau ebraica a crescut, dar totuşi, aproximativ 40% dintre olim continuau să vorbească română acasă. Slujbele predominante între aceştia erau, în principal, cele din universităţi.

Rezultatele analizării datelor din scrisorile de solicitare a emigrării din 1949

Datele care pot fi găsite în scrisorile de solicitare a emigrării au fost incluse într-o bază de date prin utilizarea unui program special creat pentru aceasta, Programul Statistic pentru Știinţe Sociale (SPSS).

La momentul alcătuirii bazei de date, unele aspecte specifice au fost luate în considerare: vârsta şi/sau data naştere, sexul, starea civilă, deportarea, situarea locuinţei, activitatea profesională.

Am luat în considerare toate aceste variabile pentru membrii familiei nucleare (copii, fraţi şi surori, părinţi, bunici, soţi), dar am inclus, de asemenea, membrii familiei extinse, ‘relaţie nemenţionată’. Aspectele specifice care au contribuit la cererea migrării de către o persoană au fost luate în considerare, de asemenea, pentru membrii familiei. Baza de date creată în SPSS este alcătuită din 78 variabile. Între aceste variabile se numără: data când scrisorile au fost expediate, menţionând separat dacă acestea au constituit răspunsul trimis Legaţiei Israeliene la Bucureşti.

Analizarea bazei de date a cuprins două operaţiuni principale. Prima a fost frecvenţa variabilelor.

A doua operaţiune este numită crosstabulare.²⁴

Prin luarea în considerare mai întâi a persoanei care cerea permisiunea de a emigra, iar apoi a familiei acesteia, nucleară şi extinsă, rezultatele cercetării devin mai clare. Cu toate că numărul scrisorilor de solicitare a emigrării a fost în jur de 2.200, prezenta cercetare s-a centrat pe 150 dintre acestea.

Majoritatea celor care au semnat scrisorile erau bărbaţi cu vârstă medie, unii dintre ei mai tineri de 30 de ani sau uşor peste. Între persoanele mai tinere a existat un copil sub 10 ani. În ceea ce priveşte data naşterii, cei mai mulţi oameni erau născuţi între 1900 şi 1910.Cele mai multe dintre persoanele care solicitau emigrarea erau căsătorite, cu toate că existau şi văduvi/văduve, ca şi persoane divorţate. Iar cea mai mare parte a persoanelor care solicitau emigrarea trăiau în oraşe din Moldova, din Muntenia şi într-un sat din Moldova. Activitatea profesională era fie intelectuală, fie muncă calificată. Marea majoritate a persoanelor interesate de emigrare erau implicate în activităţi calificate. Este important de reliefat că unele dintre scrisorile menţionau locaţia de deportare, locul predominant de deportare fiind Transnistria. Cei mai mulţi dintre oamenii care solicitau emigrarea erau părinţi. Aceştia aveau unul, doi sau trei copii. Sexul copiilor era specificat, cele mai multe persoane având o fiică şi/sau unul sau doi fii şi/sau două fiice. Vârsta copiilor arată că aceştia aveau sub sau peste 18 ani. Cu privire la data naşterii, toate fiicele şi majoritatea fiilor erau născuţi după 1900. Situarea locuinţelor membrilor familiei ne oferă informaţii privitoare la un motiv specific pentru solicitarea emigrării în Israel. Mulţi dintre oamenii au menţionat locul unde trăiau copiii lor; cei mai mulţi fii trăiau într-un oraş din Israel sau într-un oraş din Moldova, acelaşi lucru fiind valabil pentru fiice. Locul de muncă al copiilor este o altă variabilă care a contribuit la portretul general al emigrării. Se menţionează, în principal, dacă aceasta era legată de Hagana în cazul fiilor. Fiicele efectuau activităţi intelectuale sau calificate. Cei mai mulţi părinţi nu au menţionat dacă copiii lor fuseseră deportaţi sau dacă aceştia muriseră în lagărele de concentrare din Transnistria sau Auschwitz. Trei persoane au menţionat că fiii lor muriseră în Transnistria, iar trei alte persoane au menţionat că fiicele lor muriseră în Transnistria şi Auschwitz.

Cazul fraţilor şi surorilor este discutat în cele ce urmează.

Atunci când se ajunge la numărul fraţilor, cele mai multe dintre persoanele care solicitau emigrarea aveau unul, doi sau trei fraţi. Vârsta fraţilor şi surorilor era, în principal, peste 18 ani. Atunci când starea civilă este menţionată, aceştia erau căsătoriţi. Locaţia reşedinţei fraţilor şi surorilor şi informaţiile despre situarea reşedinţei copiilor contribuie la înţelegerea motivului pentru emigrare, acesta fiind reunificarea familiei. Cei mai mulţi fraţi trăiau într-un oraş sau kibutz din Israel, acelaşi lucru fiind adevărat, mai mult sau mai puţin, pentru surori. Locul de muncă era menţionat de câţiva, cu toate că activarea în cadrul Hagana era motivul indicat cel mai des. Pentru soţ, situaţia este următoarea: multe persoane au menţionat sexul soţului. Vârsta medie constituia grupul de vârstă predominant. Principala situare a locuinţei era un oraş din România. Activitatea lor profesională era, în principal, calificată. Transnistria era menţionată ca locul de deportare al soţilor.

În categoria ‘relaţie nemenţionată’, am inclus persoanele din familia extinsă (unchi, mătuşi, veri) ale celor care solicitau emigrarea. Persoanele care au solicitat emigrarea aveau o rudă inclusă în categoria ‘relaţie nemenţionată’ indicată în scrisoarea de solicitare a emigrării. Puţine informaţii sunt disponibile cu privire la vârsta acestora dar, de obicei, aceasta era peste 18 ani, în timp ce reşedinţa acestora era, în principal, un oraş din Israel. Scrisorile de solicitare au fost scrise, cel mai frecvent, în noiembrie 1949. Este important de menţionat, de asemenea, faptul că unele scrisori de solicitare a emigrării erau răspunsuri la scrisorile trimise de Legaţia Israeliană la Bucureşti.

Procesul de crosstabulare este a doua parte a prezentării rezultatelor²⁵. Aceasta oferă o imagine mai completă a persoanelor care solicitau emigrarea, ca şi o imagine completă a membrilor familiilor lor.

Aşa cum am menţionat deja, persoanele care solicitau emigrarea erau, de cele mai multe ori, bărbaţi de vârsta a doua, născuţi după 1900. Cei mai mulţi bărbaţi între 40 şi 50 de ani erau căsătoriţi. În cazul femeilor, cele mai multe dintre acestea erau văduve de vârsta a doua. Oamenii cu vârsta peste 40 de ani trăiau în principal într-un oraş sau într-un sat din Moldova. Vârsta predominantă a persoanelor care efectuau munci calificate era între 50 şi 60 de ani. Totuşi, persoanele care locuiau într-un oraş din Moldova efectuau activităţi intelectuale. Persoanele care fuseseră deportate în Transnistria aveau între 50 şi 60 de ani, în timp ce oamenii deportaţi la Auschwitz aveau între 30 şi 40 de ani, multe dintre aceştia fiind femei văduve. Cei mai mulţi copii care aveau sub 18 ani trăiau în România, cu toate că unii trăiseră şi în Israel, acolo unde fiii luptaseră în cadrul Hagana. Doi băieţi sunt menţionaţi ca decedaţi în Transnistria, în timp ce două fiice ca decedate una în Transnistria şi cealaltă la Auschwitz.

Un portret al fraţilor şi surorilor reliefează doar cele mai importante aspecte; pentru vârstă şi pentru starea civilă există puţine informaţii, în timp ce situarea locuinţei acestora era menţionată de două persoane ca fiind un oraş din Israel. Fraţii care trăiau într-un oraş din Israel erau soldaţi în cadrul Hagana. Acelaşi lucru este valabil pentru cei care trăiau într-un kibutz, dar un frate din Israel era intelectual. Vârsta fraţilor şi surorilor deportate în Transnistria şi la Auschwitz nu este menţionată.

O femeie care locuia într-un oraş din Israel era căsătorită cu un bărbat care locuia în România, în timp ce patru soţi trăiau într-un oraş şi un kibbutz din Israel şi aveau vârste medii. Cu privire la genul soţilor şi locul de muncă, doi oameni care solicitau emigrarea au menţionat că soţiile lor lucrau în cadrul Hagana şi aveau activităţi intelectuale. În cazul ‘relaţiei nemenţionate’, se poate spune că persoanele care locuiau în Israel erau predominante iar vârsta lor era, în principal, peste 18 ani.

Concluzii

După cel de-al doilea război mondial, România a fost ţara cu cea mai mare populaţie evreiască care a supravieţuit Holocaustului. Statul Israelian nou creat a făcut eforturi însemnate pentru a ajuta cât mai mulţi evrei posibil să emigreze din Europa Centrală şi de Est, inclusiv din România. Pentru autorităţile comuniste române, aceasta a însemnat oportunitatea de a dezvolta o afacere cinică, dar profitabilă prin solicitarea unei răscumpărări pentru cetăţenii săi de origine evreiască.

Intenţia acestei lucrări a fost de a construi un portret sociologic al evreilor români care au solicitat emigrarea în anul 1949. Este o cercetare empirică, implicând analizarea datelor care pot fi găsite în scrisorile de solicitare a emigrării adresate Legaţiei Israeliene la Bucureşti.

Un portret general al persoanelor care solicitau emigrarea ar fi: bărbat, cu o vârstă predominantă între 40 şi 50 de ani, căsătorit, cu unul sau doi copii, care trăieşte într-un oraş din Moldova, posibil un supravieţuitor al lagărelor de deportare din Transnistria. Activitatea sa profesională este, predominant, calificată. Vârstele copiilor sunt sub 18 ani, iar locul unde aceştia trăiesc este, în principal, Israelul. Locaţii similare apar în cazul fraţilor şi surorilor. Portretul soţului nu prezintă prea multe diferenţe.

Un aspect important pe care îl evidenţie este motivul pentru emigrare. Ca imagine generală, majoritatea scrisorilor care solicitau emigrarea menţionau existenţa rudelor (copii, fraţi, soţi, părinţi) în Israel. Mai mult, limbajul scrisorilor de solicitare era un aspect care sublinia suplimentar o situaţie de trai dificilă. Ceea ce se poate concluziona de aici este că un motiv principal pentru emigrare era reunificarea familiei, la fel ca şi situaţia grea de trai din România. În cazul copiilor, situarea reşedinţei fiilor era, predominant, un oraş sau un kibutz din Israel. În cazul fiicelor, chiar dacă un oraş din România este menţionat în principal, acesta este urmat îndeaproape de un oraş sau un kibutz din Israel. Mai mult, persoanele menţionau şi părinţii, bunicii sau rudele cu ‘relaţie nemenţionată’ care trăiau în Israel. Anterior creării Statului Israel, în timpul Mandatului Britanic, evreii români emigraseră într-un număr ce atinsese aproximativ 40.000.²⁶ Mai mult, „Europa de Est era leagănul mişcării sioniste; evreii din Rusia şi Europa de Est emigraseră în Yishuv în valuri, de la finalul secolului al XIX-lea. În perioada de început a independenţei Israelului, acest grup reprezenta până la 90 la sută din evreii Yishuv.” ²⁷

Un alt motiv important pentru emigrare era situaţia nefericită a majorităţii populaţiei evreieşti în România postbelică. Aproximativ 20% din persoanele care solicitau emigrarea menţionaseră în scrisorile lor de solicitare faptul că erau supravieţuitori ai lagărelor de deportare din Transnistria sau Auschwitz. În scrisorile oamenilor care solicitau emigrarea, se menţionau în principal soţii care fuseseră deportaţi şi femeile care erau văduve după ce soţii lor decedaseră în lagărele de deportare. Traiul în singurătate şi mijloacele de trai dificil de obţinut erau menţionate, în general, ca motive pentru emigrare, mai ales de văduve.

Aşa cum am menţionat deja, 2.200 persoane solicită emigrarea dar, este încă dificil de spus câte dintre acestea au primit un răspuns ‘pozitiv’ sau ‘negativ’ fără o analiză a documentelor care se află în arhivele româneşti.

Este evident din informaţiile empirice că dificultăţile emigrării de după 1945 trebuie încă filtrate şi analizate. De ce au existat atât de multe obstacole în calea emigrării? Suplimentar, cercetări ulterioare trebuie să poată dezvălui eforturile herculiene la care au fost supuşi supravieţuitorii care încercau să înceapă viaţa din nou.

Bibliografie
Surse empirice
150 scrisori de solicitare a emigrării, fondul Elenbogen, Arhiva Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, Universitatea Ebraică din Ierusalim .
The Romanian Ministry for Foreign Affairs, Department for the Diplomatic Archives, „Romania-Israel, Diplomatic documents”,Sylvi Publishing House, 2000, Bucharest, Romania, vol. I

Sursele secundare (doar titlurile citate)
BINES, Carol, Din istoria emigrărilor in Israel, Bucureşti: Editura Hasefer, 1998.
ETTINGER, Amos, Blind Jump. The Story of Shaike Dan, Massashusetts: The Rosemont Publishing and Printing Corporation, 1992.
GITELMAN, Zvi, Becoming Israelis. Political Resocialization of Soviet and American Immigrants, New York:Praeger Publishers, 1982.
HACONEN, Dvora, Immigrants in Turnmoil. Mass Immigration to Israel and its Repercussions in the 1950s and After, New York Syracusse University Press, 2003.
IOANID, Radu, The Ransom of the Jews. The Story of the Extraordinary Secret Bargain Between Romanian and Israel, Chicago Ivan R. Dee Publisher, 2005.
SEGEV, Tom, 1949. The first Israelis, New York: The Free Press, 1986.
SYLVAIN, Nicolas, „România”, în Peter Meyer, Bernard D. Weinryb, Eugene Duschinsky, Nicolas Sylvain, (coordonatori) The Jews in the Soviet Satellites, (USA:Syracuse University Press, 1953).

NOTE

ADINA BABEȘ – Doctorandă în ştiinţe politice al Şcolii Naţionale pentru Studii Politice şi Administrative şi asistent de cercetare la Institutul Naţional pentru Studierea Holocastului din România “Elie Wiesel”. Este beneficiară a proiectului „Burse doctorale pentru dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere”, proiect cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

 sus