Cum funcţionează democraţia?

Ce sunt partidele politice?
Spre o nouă abordare în stasiologie

 

DANIEL BUTI
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
This study addresses the phenomenon of democracy in terms of political parties. It tries not to provide us with answers, but rather to pose questions. Is the traditional definition of the political party still in actuality? Can it provide us with an accurate perspective on current political organizations? Aditionally, the study explores the hypothesis of a specific democratic model, with a particular model of organization and functioning of the political parties, witch is characteristic solely to Central and Eastern Europe – a pattern in its own right, distinct from the Western model.

Keywords: democracy, political party, political power, individual interest

Având în vedere vasta literatură de specialitate referitoare la democraţie, a scrie astăzi despre acest lucru riscă să fie un demers redundant. Totuşi, democraţia nu este un fenomen static. Ea se referă la indivizi şi la grupuri sociale, prin urmare are o dinamică continuă. De altfel, la nivel mondial, există o gamă largă de companii, organizaţii şi institute care măsoară gradul de democratizare al diferitelor societăţi. Relativ recent, Economist Intelligence Unit a dat publicităţii un raport privind starea democraţiei în lume – Democracy Index 2010. Realizată şi prezentată odată la doi ani, analiza cuprinde peste 150 de ţări, folosind o serie de indicatori grupaţi în cinci categorii de bază: procesul electoral şi pluralismul, libertăţile civile, funcţionarea guvernului, cultura politică.

Rezultatele scot în evidenţă un declin al democraţiei la nivel mondial. Criza economică şi financiară a stimulat regimurile autoritare şi a accentuat tendinţele politice negative existente deja, mai ales în Europa, atât în est, cât şi în vest, se menţionează în document. Cele mai democratice ţări din lume sunt Norvegia (cu un indice al democraţiei de 9.80), Islanda (9.65) şi Danemarca (9.52), în vreme ce, la coada clasamentului se află Coreea de Nord (1.08), Ciad (1.52) şi Turcmenistan (1.72). România se află pe poziţia 56, cu un indice al democraţiei de 6.60, fiind încadrată în categoria ţărilor cu „democraţie viciată” (flawed democracies).

Cifra în sine poate spune multe şi în acelaşi timp puţine despre starea democraţiei româneşti. Ea reprezintă un indicator numeric ce permite comparaţiile şi oferă imaginea unei realităţi ce cunoaşte multiple nuanţe. Totuşi, ea este susţinută de o serie date faptice concrete: participarea electorală este tot mai scăzută¹, activismul civic este subdezvoltat, încrederea în partide şi în parlament se află în mod constant în jurul valorii de 10%, principiul separaţiei puterilor în stat tinde să devină tot mai fragil², Români apare tot mai mult în faţa judecătorilor CEDO şi pierde multe procese în faţa instanţei de la Strasbourg³ etc. Există aşadar multiple argumente care pot susţine caracterul „viciat” al democraţiei româneşti.

Dincolo de această etichetă, ceea ce contează cu adevărat sunt motivele sau cauzele pentru care democraţia autohtonă nu funcţionează la parametri optimi⁴. Una dintre aceste cauze, invocate adesea atât în spaţiul mediatic, cât şi în discursul academic este reprezentată de partidele politice. Calitatea democraţiei depinde de calitatea partidelor politice.

Deşi sunt contestate, criticate şi tot mai puţin apreciate, partidele politice rămân o condiţie esenţială pentru o societate democratică. Prin simpla lor existenţă partidele nu pot garanta democraţia, dar pluripartidismul concurenţial, bazat pe alegeri libere şi corecte oferă indivizilor, membri ai unei comunităţi politice, posibilitatea de a-şi urmări şi satisface propriile interese. Pentru societăţile din Europa Centrală şi de Est, unde democraţia este rezultatul înfrângerii comunismului, pluralismul politic s-a impus pe de o parte ca o condiţie formală a modelului democratic, iar pe de altă parte ca mecanism de revendicare, preluare sau contestare a puterii, în vederea gestionării tranziţiei.

Acest studiu nu îşi propune să ofere răspunsuri, ci să ridice semne de întrebare. El încearcă să promoveze un alt tip de abordare în analiza partidelor şi a sistemului de partide din fostul spaţiu comunist în general şi din România în special. În faţa concluziilor repetate, conform cărora democraţia românească este departe de cea occidentală, iar partidele sunt mistificări ale organizaţiilor partizane din vest, se ridică în mod natural următoarele întrebări: Nu cumva abordarea analitică este greşită şi ea va duce mereu într-o fundătură? Nu ne raportăm la o definiţie anacronică? Nu suntem oare în faţa unui model distinct de organizare şi funcţionare a partidelor şi a sistemului partidist?

Catalogarea unor mecanisme şi a unor relaţii instituţionale existente în fostul spaţiu comunist ca fiind excepţii sau deviaţii de la regulă este expresia unei atitudini normativiste ce propune analiza sistemelor politice central şi est europene prin raportare la democraţiile occidentale, prin prisma unei relaţii dintre model şi reproducerile sale. Deşi există o bogată literatură ce tratează extrem de minuţios sistemele politice din Europa centrală şi de est, majoritatea teoreticienilor din domeniul ştiinţei politice analizează evoluţia politică a ţărilor foste comuniste prin prisma a două paradigme. Prima dintre ele pleacă de la premisa că dezvoltarea democratică a societăţilor postcomuniste trebuie să urmeze modele patentate în occident. Abordarea, ce pune accent pe aspectele formale, instituţionale ale sistemului democratic, se bazează pe analiza comparată a sistemelor politice din Europa centrală şi de est cu cele occidentale. Scopul este acela de a determina gradul de fidelitate al democraţiilor incipiente în raport cu modelul vestic. În subsidiar, se consideră că adoptarea unor forme pre-definite va conduce în timp la cristalizarea fondului, adică la dezvoltarea unor atitudini şi comportamente specifice. În cazul partidelor politice, aceste demersuri, ce au un fundament sociologic⁵ au condus, în mare, la acelaşi rezultat: sistemul democratic, în general şi cel partidist, în particular nu funcţionează asemeni modelului occidental (cu menţiunea că şi acest model a suferit de-a lungul timpului modificări ce îi pot spori convergenţa cu replicile sale din centrul şi estul Europei).

A doua abordare, izvorâtă în bună măsură din eşecul (parţial) al celei dintâi, are la bază premisa conform căreia societăţile foste comuniste din centrul şi estul Europei dezvoltă propriile modele politice. Specificul acestor state (istoric, social, cultural, politic, economic etc.) face ca sistemul politic să nu aibă aceeaşi arhitectură şi mai ales să nu funcţioneze după ceasul occidental. În acest caz, este luată serios în calcul ipoteza conform căreia în Europa centrală şi de est se dezvoltă un alt model de partidism, un pattern distinct, de sine stătător, cu o dinamică specifică şi cu propria logică de funcţionare. Într-o abordare normativistă, el poate fi pus faţă în faţă cu o serie de valori şi de principii ce definesc un ideal-tip, dar acest lucru îl situează pe o poziţie analitică similară cu cea a modelului occidental.

În mod tradiţional, partidul politic este definit ca asociaţie voluntară ce are la bază un proiect politic şi care acţionează, prin intermediul alegerilor, pentru a cuceri şi exercita puterea. Rolul său este acela de a transpune în practică principiul reprezentativităţii, de a acţiona ca releu de transmisie şi de transfer a intereselor şi preferinţelor, din spaţiul social în cel politic. Din această perspectivă, partidul are o menire generoasă şi umanistă, fiind interesat în mod altruist de soarta diferitelor categorii sociale.

Sondajele de opinie arată că o astfel de abordare este departe de realitate. Mult mai potrivită pentru a descrie şi defini formaţiunile politice partizane pare a fi viziunea propusă de Anthony Downs, ce pleacă de la premisa că subiectivitatea şi egoismul reprezintă elemente centrale ale comportamentului actorilor politici⁶. Conform teoriei sale, dorinţa de a cuceri şi de a exercita puterea are la bază interese private ale indivizilor. Plecând de la această premisă, existenţa şi rolul partidelor politice, precum şi relaţia lor cu societatea capătă noi semnificaţii. Prin prisma interesului individual, privit ca sursă a deciziilor şi acţiunilor membrilor societăţii, partidul politic este un grup de indivizi care urmăreşte să deţină puterea exclusiv pentru plăcerea câştigului, a prestigiului şi a influenţei pe care aceasta le oferă. În acest fel, funcţia socială a partidelor politice – aceea de a elabora şi de a implementa, atunci când se află la guvernare, politici – devine un produs secundar, un derivat al motivaţiei private care le determină existenţa şi activitatea.

Teoria economică a acţiunii politice propusă de Downs oferă o altă perspectivă asupra rolului partidelor politice. Acestea constituie mai degrabă mijloacele pe care unii membri ai societăţii le folosesc pentru a câştiga, a exercita sau a influenţa puterea politică. Ca atare, se naşte în mod legitim următoarea întrebare: partidele politice apar şi se dezvoltă ca răspuns la o nevoie socială sau ele servesc exclusiv interese personale (interesele fondatorilor sau ale liderilor)?

Analizând infrastructura⁷ principalelor partide politice din Ungaria, Cehia şi Polonia, precum şi strategia de comunicare a acestora, James Toole oferă un răspuns deloc surprinzător la această întrebare. Acesta a formulat o concluzie pe care a extins-o la nivelul tuturor sistemelor partidiste din regiune: „Organizaţiile construite de partidele politice central şi est europene în primii ani de conducere postcomunistă par a fi modelate mai degrabă de nevoile elitelor politice decât de interesele sociale ale alegătorilor”⁸.

Pe o poziţie similară se situează şi Ingrid van Biezen care susţine că partidele din „noile democraţii” au ratat etapa clasică a partidelor de mase⁹. Van Biezen consideră că structurile partizane postcomuniste fac un „salt evolutiv” important, ajungându-le rapid din urmă pe cele occidentale. De aceea, autoarea nu notează diferenţe semnificative în modul de organizare al partidelor din vechile şi noile democraţii, deosebirile fiind mai degrabă de grad decât de natură.

Aceste consideraţii nu marchează o premieră. Încă din 1995, Petr Hopecky afirma¹⁰ că partidele din estul şi centrul Europei „se dezvoltă ca formaţiuni cu un bazin electoral volatil, nestructurat, în care membrii de partid joacă un rol marginal, neimportant şi în care rolul dominant aparţine liderilor. (…) ele sunt orice, dar nu partide de mase. (…) este mult mai probabil ca ele să prezinte trăsăturile partidului de tip catch-all¹¹, al partidului electoral-specializat¹² sau al partidului cartel¹³”. Capacitatea formaţiunilor politice din această parte a Europei de a crea legături stabile cu susţinătorii lor este limitată. Funcţia lor de principal susţinător al intereselor unor grupuri şi organizaţii particulare ale societăţii este neglijabilă.

Kopecky, Toole şi mulţi alţii propun aceeaşi paradigmă de interpretare şi analiză a sistemului politic din Europa centrală şi de est, prin raportare directă la modelul Occidental. Încercând să identifice acele diferenţe majore care deosebesc sistemul de partide consolidat şi stabilizat din Vest de sistemele partidiste emergente în societăţile post-comuniste, Peter Mair “descoperă” o serie de factori endemici, care fac ca sistemele politice din Europa centrală şi de est să poată constitui un model de democraţie specific, de sine stătător¹⁴. Altfel spus, analiza lui Mair, permite ca demersul comparativ Europa vestică vs. Europa centrală şi de est să depăşească stadiul unei abordări ce presupune, indirect, realizarea unei ierarhii. Diferenţele pe care acesta le identifică, specifice în primul rând sistemului de partide¹⁵, developează şi explică în bună măsură relaţia partide politice-societate civilă:
1. Democratizarea societăţilor postcomuniste este diferită. Contextul în care acest proces are loc în Europa centrală şi de est este cu totul altul decât cel specific societăţii occidentale la început de secol XX.
2. Electoratul este diferit. Dacă în democraţiile consolidate electoratul este relativ închis şi previzibil, în pofida unor încercări de a scoate în evidenţă producerea unor mutaţii în acest sens, în noile democraţii alegătorii sunt mai deschişi şi mai disponibili, ceea ce înseamnă un electorat volatil şi impredictibil. În aceste condiţii, şi partidele politice se organizează şi acţionează diferit.
3. Contextul competiţional este diferit. Acest lucru se referă atât la mediul instituţional, care este „în mod excepţional şi inevitabil” instabil şi conflictual, cât şi la sistemul de partide care este de asemenea instabil şi nepredictibil. Având o legătură slabă cu electoratul, comportamentul partidelor şi evoluţia lor pe scena politică nu sunt foarte dependente de dorinţele şi de reacţiile mediului social, iar acest lucru favorizează la rândul său mişcarea oarecum haotică a acestora.
4. Pattern-ul competiţional este diferit. Mair se referă la comportamentul elitelor politice care este mai degrabă unul de tip conflictual, adversativ, concurenţial.

Conceptul de „cartelizare” dezvoltat de Katz şi Mair are un rol important în toată această discuţie. Rolul său nu este acela de a susţine existenţa unui model distinct de partidism în fostul spaţiu comunist. Dimpotrivă, el realizează o convergenţă între „vechile” şi „noile democraţii”. „Partidul cartel” este important deoarece reprezintă mai mult decât o tipologie. El exprimă de fapt un nou tip de definiţie a partidului politic, ce scoate în evidenţă faptul că formaţiunile politice nu reuşesc să îşi îndeplinească rolul de curele de transmisie, prin care spaţiul social comunică cu cel politic. Existenţa unei percepţii publice defavorabile, conform căreia partidele politice urmăresc mai degrabă satisfacerea unor interese particulare, înguste a contribuit la o îndepărtare a acestora de populaţie. Pe fondul unei încrederi populare tot mai scăzute în capacitatea lor de a reprezenta interese publice, partidele nu mai sunt considerate părţi ale societăţii civile. Ele capătă un statut distinct ce, nu de puţine ori, intră în conflict cu societatea civilă.

Fără a considera „partidul cartel” o tipologie distinctivă de organizaţie partizană, Pippa Norris constată că¹⁶, dincolo de explicaţiile pe care diferitele studii şi analize ale partidelor politice din Europa le oferă, premisele de la care acestea pleacă sunt aceleaşi: partidele traversează o etapă de diminuare graduală a bazei sociale, în urma reducerii numărului de membri, de activişti şi de voluntari; în paralel, acestea înregistrează o creştere a personalului specializat angajat, pe criterii profesionale, în parlament şi în structurile centrale de conducere ale partidului; de asemenea, se constată o majorare a resurselor financiare obţinute din fonduri publice.

Resursele par a fi factorul-cheie şi pentru Doug Prekins. Politicienii se asociază în jurul resurselor sau în jurul celui care are acces la resurse. Prin urmare, acesta este stimulentul care mobilizează şi care conduce la coagularea partidelor politice. Analizând factorii pe care îi consideră esenţiali în formarea unui partid politic¹⁷ şi în structurarea modelului organizaţional, Perkins concluzionează: partidele sunt tot mai dependente de stat, îndepărtându-se astfel de baza socială; legătura lor cu electoratul este din ce în ce mai slabă. Această realitate specifică atât Europei de est şi fostelor state sovietice, cât şi celei occidentale are semnificaţii şi implicaţii cu totul diferite pentru cele două pattern-uri democratice avute în vedere. Explicaţia constă în experienţa democratică ce deosebeşte cele două părţi ale continentului. Momentul istoric în care partidele politice din estul şi vestul Europei manifestă tendinţe similare de organizare, de poziţionare şi de acţiune la nivelul societăţii are o încărcătură distinctă, ce deosebeşte fundamental sistemele politice avute în vedere. Background-ul pe care se produc aceste schimbări este total diferit. Astfel, în vest, sistemul democratic este unul consolidat, iar capacitatea tot mai redusă a partidelor politice de a canaliza nevoile cetăţenilor şi de a-i proteja în faţa autoritarismului poate fi suplinită de societatea civilă activă şi dezvoltată. Formaţiunile politice nu mai au rol atât de pregnant în ceea ce priveşte socializarea cu valori şi norme democratice; acest lucru înseamnă că ele au avut astfel de funcţii şi că în acest moment nu şi le exercită la capacitate maximă. În schimb, în fostele state comuniste însuşi procesul de democratizare se bazează pe organizaţii politice care încă de la naştere nu au decât legături conjuncturale şi extrem de firave cu societatea. Ca atare, ele nu pot acţiona, pentru că nu au instrumentele necesare să o facă, în vederea socializării electoratului cu norme democratice. Izolarea de societate face ca multe dintre aceste partide să devină dependente de stat şi de resursele acestuia. Pe cale de consecinţă, ele aleg strategia cartel. „Aceasta este cea mai proastă alegere posibilă pentru consolidarea democraţiei”¹⁸. Astfel, absenţa unei legături naturale dintre partidele politice şi societate devine o trăsătură endogenă, structurală a sistemului democratic din Europa de est.

În acest caz, ne putem întreba dacă organizaţiile cărora le oferim titulatura de „partid politic” (dincolo de dimensiunea lor juridică) nu fac ceea ce de fapt ar trebui să facă. Definite ca organizaţii care exprimă şi urmăresc interese personale, ele folosesc diferite instrumente şi strategii pentru atingerea obiectivelor dorite, cu costuri minime. Într-un context economic, social, politic şi cultural dat, indivizii grupaţi în „partide” caută cele mai bune metode pentru a-şi satisface interesele. În lipsa unor elemente solide de ponderare şi control, care să vină din zona societăţii civile organizate, dar şi a indivizilor neangajaţi politic, disonanţa dintre guvernanţi şi guvernaţi creşte, iar nemulţumirea faţă de modul în care se exercită puterea politică se accentuează.

Suntem aşadar în faţa unei realităţi care impune nu neapărat o schimbare de perspectivă în definirea partidului politic, cât mai ales declanşarea unui proces de reflecţie în acest sens. Este clar că structurile de partizanat politic din centrul şi estul Europei (dar tot mai mult şi cele din vest) nu corespund întru totul definiţiei clasice, tradiţionale. În acest caz, opţiunile merg fie spre o redefinire a conceptului, fie spre renunţarea la titulatura de „partid” în cazul grupurilor politice actuale. Departe de a fi o concluzie, această afirmaţie ar trebui să dea de gândit actorilor politici, dar mai ales stasiologilor.

BIBLIOGRAFIE
DOWNS Anthony, An Economic Theory of Political Action in a Democracy, în „The Journal of Political Economy”, vol. 65, nr. 2, 1957
KATZ Richard, MAIR Peter, Changing Models of Party Organization and Pary Democracy: The Emergence of the Cartel Party în „Party Politics”, vol.1, nr.1, 1995
KIRCHHEIMER Otto, „The Transformation of West European Party Systems”, în Joseph LaPalombara, Myron Weiner (eds), Political Parties and Political Development, Princeton: Princeton University Press, 1966
KOPECKY, Petr, Developing Party Organizations in East Central Europe. What Type of Party is Likely to Emerge?,în „Party Politics”, vol. 1, nr. 4, 1995
MAIR, Peter, What is Different about Post-Communist Party Systems?, în „Studies in Public Policy”, Glasgow: 259, 1996
NORRIS Pippa, „Development in Party Comunications”, research paper in Political Parties and Democracy Project, Washington: National Democratic Institute for International Affairs, 2005
PANEBIANCO Angelo, The Political Parties: organization and power, Cambridge: Cambridge University Press, 1988
PERKINS Doug, Political Parties and Democracy: A Comparative Analysis of Party Mobilization, Boston: APSA, 1998
TOOLE, James, Straddling the East-West Divide: Party Organisation and Communist
Legacies in East Central Europe, în „Europe-Asia Studies”, nr. 1, 2003
VAN BIEZEN Ingrid, Patterns of Party Organization in New Democracies: A Comparative Assessment of Southern and East-Central Europe, Boston: APSA, 2003

NOTE

DANIEL BUTI – Licenţiat în Ştiinţe politice (2003). Doctorand în Ştiinţe politice (SNSPA). Lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.

 sus